Traian-Dorz-003Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Îngrozitor, până la ce hal de înrăire pot fi făcuţi să ajungă oamenii, pretinşi inteligenţi, manieraţi şi culţi…
Mie nu-mi făceau nici un rău toate aceste mojicii şi josnicii, fiindcă eram pregătit de la început să sufăr absolut orice comportare la care te poţi aştepta din partea lor: înjurături, bătaie… orice. Ştiam de ce pot fi ei în stare. Vroiam să-mi iau în întregime partea mea de vină ori de brutalităţi asupra mea fără să doresc să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie dată mie şi partea celorlalţi.

… Pe ziua de 30 martie [1982], seara, eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt să fiu la Miliţia oraşului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fratelui Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lui. Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor povesteau cum, în prezenţa lor, atât cei ce luaseră cărţile, cât şi alţii, luau din cărţi, umplându-şi buzunarele sau genţile ori ascunzându-le pe sub haine pentru a le lua acasă. Am mulţumit sincer Domnului pentru că măcar în felul acesta El le dă şi acestor oameni prilejul ca să afle Cuvântul Său mântuitor. Cine ştie câţi dintre ei, ca şi maiorul care mă îmbrăţişase înainte de moartea sa, vor fi şi ei binecuvântaţi de Dumnezeu cu pocăinţă şi iertare prin citirea acestor cărţi. Slăvit să fie Domnul! Dacă şi acest necaz al nostru va fi spre osânda veşnică a unora dintre cei ce ne-au vândut ori ne-au pedepsit nevinovaţi, să facă El ca să fie şi spre mântuirea veşnică a acelora care, folosindu-se tot de acest necaz al nostru, vor alege prin pocăinţă iertarea Acelui Hristos pentru Numele Căruia eram noi daţi acum şi în mâinile lor. Dacă ploaia şi zăpada cad pe pământ şi nu se întorc înapoi până ce îl fac să rodească, nici sfintele cuvinte ale cărţilor noastre, ajunse la ei, să nu rămână fără rod.

Astfel în dimineaţa zilei de 31 martie, la ora opt, eram iarăşi cu Domnul meu Iisus Hristos prezent la Miliţia oraşului Alba Iulia, spunând ofiţerului de serviciu cine sunt şi pentru ce am venit.
Îndată am fost chemat la un civil mai în vârstă cu o înfăţişare mai inteligentă şi cu atitudine de pisică blândă. De altfel, feţele acestea inteligente ştiu să aibă o astfel de atitudine chiar şi atunci când îţi pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Aşa cum văd că ni se pregăteşte nouă acum. Mi-a spus că este colonel şi că el se ocupă de problema noastră.
Au urmat trei zile lungi de anchete şi cercetări – ca pentru cine ştie ce crimă de uneltire primejdioasă împotriva ţării. Faţa, la început părând blândă şi binevoitoare, ştia să se transforme uneori în toate nuanţele asprimii şi ameninţării. Mai ales în prima zi. Mai târziu am aflat că şi faţă de ceilalţi fraţi ştiuse să fie şi mult mai dur.
După ce a obţinut ceea ce vroia, adică recunoaşterea mea liniştită că toate cărţile îmi aparţin mie, că eu le-am scris şi le-am tipărit, a doua zi m-a dat în primire pentru câteva ceasuri la un ofiţer tânăr care doar trebuia să-mi transcrie declaraţia mea la maşina de scris. Acest ofiţeraş, instruit probabil mai dinainte ori numai din caracterul său deformat de funcţie şi doctrină, m-a luat tare de la început cu nişte cuvinte şi expresii murdare, pe care nici n-ar trebui să le poată rosti un om nici faţă de nişte animale, dar-mi-te faţă de un om bătrân care îi declaram cu respect şi sinceritate tot adevărul de care nu-mi era nici ruşine şi nici frică… lăsându-l şi pe acest anchetator ca şi pe cel din 1959 de la Cluj să mă lege fără nici o împotrivire cu câte lanţuri vroia…
Faţă de fratele Sandu, am aflat că folosiseră nu numai cuvinte murdare şi tari, ci şi scaunele şi pumnii… Faţă de mine, cred că s-ar fi bucurat să aibă numai un cât de mic motiv să le folosească la fel. Îngrozitor, până la ce hal de înrăire pot fi făcuţi să ajungă oamenii, pretinşi inteligenţi, manieraţi şi culţi…
Mie nu-mi făceau nici un rău toate aceste mojicii şi josnicii, fiindcă eram pregătit de la început să sufăr absolut orice comportare la care te poţi aştepta din partea lor: înjurături, bătaie… orice. Ştiam de ce pot fi ei în stare. Vroiam să-mi iau în întregime partea mea de vină ori de brutalităţi asupra mea fără să doresc să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie dată mie şi partea celorlalţi. De aceea declarasem cu seninătate şi cu linişte tot adevărul despre toate, exact aşa cum se petrecuseră… Dar aceşti oameni deveniţi altfel de creaturi nu ştiau să trateze diferit pe om şi om, ci sadic şi brutal ca şi cum fiecare om care îi cade în pumni ar fi mai dinainte cunoscut şi condamnat pentru cele mai mari crime şi nelegiuiri. De aceea şi eu mă aştept acum la orice, nu numai de la aceşti oameni, ci şi de la Calea pe care am pornit şi pentru care am fost rânduit.
O dată cu încheierea declaraţiei, ar fi trebuit să se termine totul până la decizia Procuraturii, dar nu s-a petrecut aşa. Venind superiorul, m-a luat din nou la întrebări. Vroia acum să ştie pe larg şi amănunţit despre toată istoria Oastei Domnului. Despre cauzele care au determinat apariţia ei, despre începutul şi desfăşurarea ulterioară a activităţii ei. Despre toate evenimentele ei mai importante, până astăzi.
– Despre toate acestea te rog să-mi vorbeşti cât mai amănunţit, zicea el, fiindcă este nevoie să le ştiu pentru a-mi fixa problema dumneavoastră în contextul general al evenimentelor şi evoluţiei faptelor din istoria Oastei Domnului.
Eu i-am zis:
– Mă bucur sincer de acest lucru, indiferent cu ce gând faceţi dumneavoastră ceea ce vreţi să faceţi… Totdeauna am dorit ca oricine se ocupă de noi să cunoască bine adevărul nostru, pentru ca, în atitudinea şi hotărârea pe care le va lua, să fie în deplină cunoştinţă faţă de adevărul acesta. Căci numai astfel şi responsabilitatea acelui om rămâne veşnică şi întreagă.
De fiecare dată când ajung în faţa cuiva care se ocupă de cauza Domnului, simt că trăiesc un moment de importanţă veşnică atât eu, cât şi cel din faţa mea. Cum era cu Pilat în faţa Mântuitorului. Ori cu Cezarul în faţa Sf. Pavel. Omul acesta poate niciodată nu va mai veni în faţa mea, ori eu în faţa lui, decât la Judecata lui Hristos şi, pentru ca atunci să nu fiu găsit vinovat nici faţă de Hristos, nici faţa de el, caut să mă port de pe acum în aşa fel, încât atunci să fiu liniştit şi la Cel Dintâi, şi la cel din urmă… Ce bine ar fi dacă toţi cei care se interesează despre adevăr ar proceda ca acest colonel care doreşte acum a cunoaşte limpede Lucrarea Oastei Domnului, apoi a o judeca…
– Domnule Dorz, îmi zise el, eu v-am cunoscut pe dumneavoastră mai de mult, v-am citit poeziile şi unele lucrări şi doream mult să stăm odată de vorbă împreună. Dar în alte condiţii, nu în astea.
– Nu-i nimic, domnule colonel, i-am răspuns eu, mă bucur că, dacă a trebuit să se întâmple şi aşa, măcar să am a face cu cineva care ne cunoaşte, nu cu un necunoscător al nostru. Cum am avut de atâtea ori în lungile noastre încercări de mai nainte, când ne-au osândit pe nedrept cei care nu ne-au cunoscut şi nici nu ne-au întrebat ca dumneavoastră, ca să ne cunoască. Cei care nu ne cunoşteau, nu-i prea mare mirare că ne-au judecat pe nedrept ori ne-au osândit chiar nejudecaţi. Acum cineva care ne cunoaşte, credem că ne va judeca cel puţin după dreptate.
– Pe mine mă preocupă de multă vreme problema Oastei Domnului şi adevărul ei istoric. Am dorit mult să aflu acest adevăr dintr-o sursă competentă, dar până acum n-am avut această ocazie. Acum mă bucur că o am şi vă rog să mi descrieţi cât mai detaliat totul, după cum v-am mai cerut. Cine a înfiinţat Oastea Domnului şi când? Ce rol au avut în ea preotul Trifa, mitropolitul Bălan, dumneata şi alţii? Ştiu şi de învăţătorul Marini de la Săsciori, dar el, prin moartea lui grabnică, n-a avut o prea mare importanţă. Când a murit preotul Trifa şi cum s-au desfăşurat apoi evenimentele mai importante? Ce cărţi a scris el? Câte reviste a scos? Ce denumire au avut? Cum a fost cu tipografia? Dar dumneata ce cărţi şi ce reviste ai tipărit înainte de 1948? Dar după? Ce rol a avut Viorel Trifa în Oaste? Dar Wurmbrandt, dar Moldoveanu? Când aţi cerut legalizarea Oastei şi cu cine aţi stat de vorbă în problema asta? Câtă închisoare ai făcut şi unde?…

A trebuit să-i declar mai întâi verbal, foarte amănunţit, mai răspunzând pe parcurs şi la alte întrebări privitoare la nelămuririle care le mai avea. I-am vorbit foarte cinstit şi sincer, cald şi deschis la toate. Iarăşi nu avea de ce să-mi fie nici ruşine şi nici frică de nimeni şi de nimic. Faptele erau cunoscute, iar eu umblam în lumina lui Dumnezeu şi la lumina zilei cu toate. Dimpotrivă, îmi făcea o mare bucurie să-i spun cât mai pe larg aceste adevăruri. Am avut astfel un bun prilej să-i vorbesc despre mesajul ceresc trimis de Dumnezeu poporului nostru şi fiecăruia dintre noi prin Lucrarea Oastei Domnului în cel mai crucial moment al poporului nostru şi al Bisericii noastre, imediat după câştigarea independenţei noastre naţionale, pentru ca o dată cu aceasta să ni se dea şi independenţa noastră sufletească prin dezrobirea de sub asuprirea duşmanilor dinăuntru – care erau păcatele noastre naţionale şi personale: alcoolismul, sudalma, fumatul, analfabetismul şi celelalte rele de orice fel… I-am dovedit cum Oastea Domnului a început şi a dus un necruţător război de dezrobire naţională şi personală de sub tirania acestor asupritori. Şi că în cea mai mare parte a reuşit atât de frumos… Dar ce minunat ar fi astăzi acest rezultat, mult mai mare, dacă Oastea n ar fi fost împiedicată de atâta orbie şi ură să facă liniştită această operă de mântuire spre binele poporului şi al Bisericii… căci şi Biserica noastră se afla atunci, după întregirea ţării, în faţa unora dintre cele mai mari datorii ale ei… Ce mare şi binecuvântat folos ar fi putut avea şi naţiunea, şi credinţa noastră prin puterea cerească şi înnoitoare a mesajului adus de Oastea Domnului şi prin ce salt uriaş ne-ar fi ridicat ea la nivelul celorlalte popoare vrednice şi luminate, mult mai repede chiar de cum s-au ridicat acestea… La vremea aceea, multe capete şi multe condeie luminate au văzut şi au prevăzut aceasta şi s-au exprimat curajos şi competent pentru acest adevăr… Păcat că a fost mai tare şi mai activă împotrivirea. Şi s-a schimbat astfel totul din bine în rău, împie¬dicându se până cine ştie când realizarea acestei idei atât de specifice structurii sufletului şi credinţei noastre. Dar atât de puţin înţeleasă de cei care aveau o răspundere istorică şi sfântă să o primească. Şi să o sprijine cu toată graba şi bucuria.
Noi am avut însă, cu toată împotrivirea mai-marilor noştri, permanent în inimile noastre neclintită convingerea sfântă că va veni odată o vreme şi se va ridica odată o conştiinţă cinstită şi competentă care va gândi cu simţ de înaltă răspundere pentru soarta acestui popor şi a acestei Biserici – şi acela va recunoaşte şi va aprecia cât bine poate să facă Dumnezeu naţiunii noastre prin această Lucrare… Şi această convingere tot atât de puternică o avem şi astăzi. Cu ea trăim şi cu ea vom muri, încredinţaţi că, dacă mântuirea neamului nostru şi salvarea Bisericii noastre vor veni vreodată, acestea vor putea veni numai prin Oastea Domnului. Că, dacă nu vor veni prin ea, s-ar putea să nu mai vină niciodată…
– Care a fost cel mai efectiv mijloc de propagandă al Oastei?
– Cartea, cuvântul scris în cărţile şi foile răspândite în cele mai largi pături ale poporului. Cartea este lumină şi eliberare. Oricine pune o carte bună în mână unui om sau a unui popor îi deschide aceluia ochii şi îi aprinde o lumină în întuneric. Dar oricine ia unui om sau unui popor din mână o carte, acela îi stinge lumina şi îi orbeşte ochii… De aceea Oastea Domnului, în decursul celor şaizeci de ani de existenţă a ei, a depus nişte eforturi şi jertfe extraordinar de mari pentru a aprinde şi răspândi în popor lumina cărţii sufleteşti. S-au tipărit şi răspândit în decursul acestor ani milioane de cărţi şi reviste, calendare şi foi religioase, la preţul cel mai scăzut posibil, spre a fi la îndemâna tuturor. Acestea au adus un aport nebănuit de mare la moralizarea şi culturalizarea maselor celor mai largi ale poporului nostru în una dintre cele mai critice vremuri ale istoriei noastre. Cărţile Oastei au dat o nouă dimensiune credinţei şi o nouă morală unor mari mulţimi. Au tămăduit multe răni sociale şi au culturalizat şi înnobilat sufleteşte mari mulţimi de cititori, mai ales dintre muncitori şi ţărani. Mulţi învăţau carte numai din dragostea de a gusta scrisul acestor cărţi. Va veni odată vremea să se recunoască şi aceasta.
– Care a fost activitatea dumitale publicistică înainte de 1948 şi după?
– Încă din 1931-1932, deci de la vârsta de 17-18 ani, am început să scriu şi să public lucrări religioase prin gazetele şi cărţile Oastei Domnului, care îşi avea sediul la Sibiu. Din 1934 am fost chemat acolo şi am făcut parte din redacţia preotului Iosif Trifa, cel care înfiinţase Oastea Domnului în 1923. Până în 1948 am tipărit legal aproape douăzeci de titluri de cărţi şi calendare, în zeci de mii de exemplare, apoi reviste şi foi cu tiraj foarte mare pentru vremea aceea şi cu răspândire nu numai în ţară, ci şi peste hotare, în alte ţări şi continente.
După 1948, când fără voia noastră am fost aruncaţi în ilegalitate, noi totuşi am continuat pe cât am putut să lucrăm tot aşa, nu numai fiindcă eram convinşi că munca noastră este tot aşa de necesară ca şi înainte, dar şi pentru că eram mereu tot mai solicitaţi de mulţimea de cereri din partea fraţilor din Oastea Domnului, dar şi a altor cititori. Am scris şi am răspândit cât am putut de mult în tot timpul acesta lucrări de acelaşi conţinut şi de aceeaşi natură cum fuseseră şi cele tipărite legal.
– Dar acest lucru nu-ţi era autorizat să-l faci!
– Suntem un popor de peste 20 de milioane de ortodocşi şi totuşi aceste milioane de suflete nu avem în ţara noastră acum nici măcar o editură care să tipărească o carte religioasă în tiraje de masă. Nu avem o gazetă religioasă în tiraj suficient. Nici măcar cărticica de rugăciuni tipărită de Biserică, aşa cum este, veche de sute de ani, nu se poate găsi decât de 3-4 la sută dintre credin¬cioşi… Şi preţul ei este nespus de ridicat. Nici măcar calendarul-foaie de perete nu se găseşte în număr suficient să-l cumpere omul, o dată pe an, deşi se vinde cu 10-15 lei… O simplă bucăţică de hârtie… Şi nevoile sunt atât de mari. Cum atunci să nu faci tot ce poţi pentru acoperirea acestor nevoi? Mai ales că noi avem o tradiţie de zeci de ani în privinţa literaturii religioase. Şi avem o mare masă de cititori formaţi.
– Cum, dar Biserica nu tipăreşte cărţi şi gazete religioase? «Telegraful Român» de la Sibiu ce-i?
– Biserica tipăreşte lunar sau trimestrial o serie de reviste teologice scrise de erudiţi şi pentru erudiţi, în tiraje minime şi cu conţinut savant, istoric, dogmatic, folcloric, social-politic etc., de interes strict clerical ori oficial-infor¬mativ, dar fără absolut nici o legătură cu cele mai arzătoare probleme şi trebuinţe adânc sufleteşti ale oamenilor. Aceste reviste ajung numai în biblioteci şi pe cele mai multe nu le mai răsfoieşte nimeni niciodată. Netăiate, îngălbenesc şi pier acolo. Tot aşa se întâmplă şi cu puţinele cărţi de cult tipărite în tiraje totdeauna insuficiente şi, pe lângă că sunt foarte scumpe, se tipăresc foarte rar şi nici nu ajung la masa credincioşilor. Iată ceea ce avem.
Ba mai mult, vă spun acum o realitate foarte tristă, dar adevărată: ştiu un mare număr de credincioşi ortodocşi care, pentru a citi o pagină de tâlcuiri biblice – chiar şi numai din Vechiul Testament – se abonează la revista «Cultului Mozaic» şi cumpără cărţile rabinului evreu Moses Rosen. Aceste reviste şi cărţi se găsesc în număr oricât de mare şi la un preţ destul de ieftin. Oamenii, în lipsă totală de altceva, le citesc, deşi în ele apar referiri jignitoare la adresa credinţei noastre creştine. Evreii sunt doar 30 de mii de suflete în ţara noastră şi ei totuşi au ştiut să se organizeze atât de frumos şi de bine, că au şi reviste şi cărţi. Să nu ne consideraţi antisemiţi, căci noi iubim acest popor biblic care este poporul lui Dumnezeu, căruia noi, toate celelalte popoare, îi datorăm o dragoste şi preţuire deosebită, dar nu putem să nu vedem cu durere că noi nu putem face aşa cum fac ei. Şi noi suntem 20 de milioane şi nu avem aproape nimic. Pentru asta am lucrat.
– Ne cam iei în vârful peniţei, domnule Dorz!
– Aceasta nu-i o glumă, domnule colonel. Este o tragedie şi vorbesc despre ea cu toată durerea sufletului meu. Eu sunt un om simplu, ca Badea Cârţan, acel cioban de la Făgăraş de acum o sută de ani care, tot aşa, vedea nevoia de carte a poporului şi, cu riscul vieţii sale, a adus cartea sufletească din Bucureşti peste munţi, peste graniţa cea nedreaptă de atunci în acest Ardeal care a avut atât de mult de suferit din lipsa luminii şi a libertăţii sufletului său. Dacă nu era atunci nimeni care să se ocupe de asta, era el, un om simplu, dar cu un suflet uriaş. Acum, tot aşa, dacă nimeni nu se află să-l doară de această stare, iaca, fac şi eu ce pot, ca el. Şi tot cam cu acelaşi preţ.
Urmă o pauză… Anchetatorul privea nu ştiu unde…

(Aici deschid acum şi eu o paranteză, pentru a spune aparte câteva cuvinte cititorilor mei care nu ştiu prea multe despre Badea Cârţan. Acestea nu era nevoie să i le spun colonelului de la Alba Iulia, fiindcă presupuneam că el ştia foarte bine povestea asta…
Badea Cârţan s-a născut în satul Cârţişoara din judeţul Făgăraş, în anul 1849. A fost un cioban care nu a învăţat carte decât de la vârsta de 17-18 ani, dar a fost un om înzestrat de Dumnezeu cu o mare dragoste de cărţi şi cu o chinuitoare grijă pentru luminarea sufletească a semenilor săi. Cartea românească nu se găsea atunci decât foarte greu în Transilvania, din cauza stăpânirii ungureşti care robise de secole această parte de ţară românească şi care nu dădea voie să se tipărească astfel de cărţi româneşti, urmărind cu asprime şi pedepsind pe oricine le-ar fi adus de peste graniţă pentru a le da oamenilor. Dar Badea Cârţan, acest om simplu şi curajos, trecea în ascuns Munţii Carpaţi peste Braşov şi Predeal noaptea, ca să nu fie prins de grănicerii unguri, şi făcea drumul pe jos până la Bucureşti. De acolo se întorcea cu desagii mari pe umăr, plini de cărţi, înapoi, până în ţinutul Făgăraşului său, al Braşovului şi al Sibiului învecinat. Astfel a umplut el toate satele şi oraşele din aceste părţi ale Ardealului cu mii de cărţi aduse de el în felul acesta, pe spate şi pe jos, dintr-o ţară în alta, trecând munţii prin mii de greutăţi şi primejdii din partea grănicerilor unguri, din partea tâlharilor, a fiarelor, a frigului, a zăpezilor mari, a prăpăstiilor, a întunericului… De multe ori a fost prins de grăniceri şi închis, bătut şi judecat. De multe ori i s-au confiscat cărţile. Odată, după opt zile de percheziţii din partea jandarmilor unguri, în locuinţa lui şi în tot satul său, pe la rudenii şi vecini, au fost confiscate peste 75 de mii de cărţi. Patru căruţe pline cu cărţi au ridicat atunci jandarmii de la el şi pe toate le-au ars. Şi pe toate acestea le cărase el, ani de zile, cu desagii şi cu sacii pe spate de la Bucureşti, peste munţi, peste graniţă, peste păduri, pentru şcolile şi bisericile româneşti. Pentru sătenii şi semenii lui lipsiţi de cea mai necesară hrană sufletească. În multe şcoli din Ardeal învăţau atunci copiii limba şi istoria românească din cărţile aduse de el. Şi în multe biserici se citea în altare şi se cânta în strane tot din cărţile pentru care el îşi punea în primejdie sănătatea şi viaţa lui.
Odată a alunecat într-o prăpastie şi trei zile şi trei nopţi a zăcut acolo în zăpadă şi gheaţă până a putut ieşi. Din cauza aceasta s-a îmbolnăvit grav şi din boala asta i s-a tras şi moartea. A murit în anul 1911, în vârstă de 62 de ani. Dar şi după moartea lui, ciobanii din munţi au mai găsit ascunse prin peşteri şi adăposturi din pădurile Braşovului saci întregi cu cărţi aduse de el până acolo, ca apoi să le poată duce, mai târziu, celor care le aşteptau ca pe pâinea caldă a sufletului lor.
În vremea vieţii lui a suferit şi el atât de mult pentru misiunea lui profetică şi pentru binele semenilor lui. Dar astăzi, ce nemărginită admiraţie şi recunoştinţă înconjoară numele şi chipul lui simplu, dar eroic! Statuile lui din centrele oraşelor Braşov, Făgăraş, Sibiu vor vorbi totdeauna urmaşilor noştri despre biruinţa pe care o dă Dumnezeu luminii şi dragostei jertfitoare pentru triumful adevărului şi pentru binele semenilor).

Cele spuse între paranteze nu le spun cui le ştie, ci acelora care poate că până acum nu le-au ştiut.
Revenindu-şi, colonelul mă întreabă:
– Cum ai trimis în străinătate lucrările dumitale care s-au tipărit acolo? Scrise de mână ori scrise la maşină?
– Cele mai multe scrise de mână!
– Păcat. Cândva lucrările dumitale vor constitui un patrimoniu naţional.
– O, domnule colonel, cine se mai gândeşte astăzi la asta? (Drept să spun, nu-l credeam. Altfel, s-ar fi purtat chiar şi el altcumva). De aţi şti dumneavoastră câte dintre aceste lucrări mi-au fost arse de Securitate, câte mi le-au ros şoarecii ori mi-au putrezit pe unde le-am putut ascunde în grabă. Dar acum oare nu se întâmplă tot aşa?

În cele trei zile de anchete, mergeam pe jos să dorm peste noapte la familia fratelui Rus Lucian, iar dimineaţa făceam drumul înapoi. Am petrecut astfel ceasuri neuitate în familia acestor scumpe suflete. Nu mă puteam nici gândi a¬tunci că, din toate faptele noastre şi după toate aceste dramatice explicaţii şi drepte justificări, „binevoitorul“ nostru anchetator, care arăta atâta interes şi înţelegere pentru cauza noastră, ne va pregăti în linişte şi fără nici o mustrare de conştiinţă un proces penal în care voi fi condamnat la maximum de pedeapsă nu numai eu care – hai să zicem! – eram vinovat de „fărădelegea“ pe care o săvâr¬şisem, dar şi ceilalţi fraţi, chiar şi fratele Lucian, care nu avea absolut nici o vină. Nici aceea pe care o aveam eu pentru că am scris şi am adus în ţară astfel de cărţi.
Dumnezeu îi dăduse şi acestui anchetator ocazia să interpreteze şi el o dată o lege omenească omeneşte. Şi să judece o faptă dreaptă după dreptate, iar el, iată cum a interpretat legea şi cum a aplicat dreptatea! Dumnezeul cel Drept, Care cunoaşte toate gândurile şi intenţiile noastre ale tuturor, să nu-i ţină nici lui în seamă păcatul acesta. Şi dacă nu i-a plătit încă lui şi familiei lui, după cum a mai plătit şi celorlalţi judecători ai noştri, să-l ferească şi pe viitor de urmările unor fapte ca acestea…
Atât la plecare dimineaţa la Miliţie, cât şi la întoarcere seara, mergând totdeauna pe jos, treceam pe sub poarta cea mare a vechii cetăţi din Alba Iulia. Deasupra porţii acesteia se găseşte şi azi celula îngrozitoare în care au fost închişi înainte de uciderea lor cumplită – fiind traşi pe roată – cei trei martiri ai neamului nostru: Horea, Cloşca şi Crişan.
Şi aceşti martiri luptaseră în vremea lor, acum două sute de ani, cum luptase şi Badea Cârţan în vremea lui, acum o sută de ani, tot pentru mântuirea acestui neam românesc. De câte ori treceam în sus ori în jos pe sub această poartă cumplită, urcam trep¬tele înguste şi reci şi mergeam până la acea fioroasă celulă unde zăcuseră ei aşteptând cumplita „dreptate“. Urcam singur şi îndurerat aceleaşi scări grele, acelaşi drum al calvarului, pe care acum două sute de ani trebuie să fi urcat ei, abia târân¬du-şi groaznicele lanţuri cu grele cătuşe ţintuite cu ciocanul pe nicovală, la mâini şi la picioare. Împinşi şi împunşi pe la spate ori traşi şi smuciţi din faţă cu scrâşnete şi ghioage de către chinuitorii lor.
Şi mi se părea că retrăiesc şi eu tot acest cumplit drum al calvarului pe care tot suie şi suie de secole şi secole toţi aceşti martiri ai acestui neam-mar¬tir. Mereu alţii şi alţii, şi alţii, de sute şi sute, şi sute de ani, fără ca aceste trepte reci şi aceste celule fioroase spre care îi duc ele să mai fi sfârşit nici azi.
Acolo sus, coborând cele două praguri până la uşa grea cu ferestruica zăbrelită a celulei îngrozitoare, îmi propteam fruntea arzând de gratiile înguste şi reci, privind înăuntru la locul fioros unde zăcuseră şi pătimiseră ei. Şi mă rugam cu lacrimi fierbinţi pentru odihna sufletului lor şi pentru zbuciumul sufletului nostru. Şi nu încetam să mă întreb amar de ce oare lumina acestui neam trebuie să vină spre el prin atâtea întunecimi îngrozitoare? Iar purtătorii acestei lumini să ispăşească această dumnezeiască „vină“ prin atâtea celule, pe atâtea cruci şi sub atâtea roţi? La ce le-au folosit chinuitorilor asupritori aceste jertfe? Cât s-a putut bucura nedreptatea lor de acele avantaje răscumpărate pentru câteva clipe mizerabile cu un preţ atât de osânditor şi veşnic?

Nu pe mine mă compar cu această nesfârşită coloană de martiri care urcă şi urcă acest drum al Durerii, ci, în cazul de acum, însăşi Lucrarea Oastei Domnului, acest nou martir al lui Hristos care, prin fiii ei cei mai buni şi mai curaţi, s-a jertfit şi se jertfeşte în iubire şi în lacrimi pentru acelaşi ideal nobil şi sfânt al luminării şi mântuirii neamului acestuia. Toţi aceşti modeşti şi tăcuţi mucenici n-au fost – cu toţii laolaltă – o jertfă nici mai mică şi nici mai uşoară decât a acestor nemuritori eroi şi martiri ai istoriei şi ai gliei noastre strămoşeşti. Va veni odată şi ziua când şi acest adevăr al nostru de astăzi va străluci tot atât de minunat în faţa lumii întregi cum străluceşte astăzi al lor.

În tot timpul anchetei l-am rugat mereu pe colonelul anchetator să ţină seama că nici unul dintre ceilalţi fraţi implicaţi cu mine în această problemă nu este vinovat absolut cu nimic faţă de lege. Legea aceasta a presei o încălcasem numai eu, care scrisesem şi difuzasem materiale religioase neautorizate. Ei nu scriseseră şi nici nu difuzaseră nimic. Prin urmare, să fiu judecat şi, dacă este acesta un rău într-adevăr, să fiu pedepsit numai eu, iar ei să fie scoşi de sub orice învinuire.
– Dumneata, îmi zise el atunci, eşti ca părintele care caută să-şi scape cu orice preţ copiii lui, dar nu se poate. Şi ei au partea lor de vină. Fiecare cu partea lui. Legea nu iartă pe nimeni.
Nu legea, ci cel care o aplica nu ierta.

A treia zi, la despărţire, „binevoitorul“ anchetator îmi zise:
– Va fi totuşi un proces penal. Însă poate nu vor fi decât ceva amenzi, să nu vă speriaţi. Ori ceva cu suspendare. Nu ştiu. Nu depinde numai de mine. Mai sunt şi alţii care hotărăsc… Judecata va decide.
– Nu va fi ultima judecată, domnule colonel. Va mai fi una, a Istoriei şi a lui Dumnezeu.
– Mda!
– Cam peste cât timp totuşi să ne aşteptăm să fim chemaţi?
– Pregătirea procesului durează, obişnuit, aproximativ o lună. Dar mai întâi veţi fi chemaţi la Procuratură pentru încadrare. Apoi se va fixa data procesului. Veţi fi înştiinţaţi atunci din timp. Dar veţi fi judecaţi în stare de libertate.
Ce bine le ştia pe toate! Cum se vedea că el singur le pregătise, după inima lui!
– Vă mulţumesc. Să trăiţi!
Îl chema Buda… Ce nume predestinat!