Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982
Slăvit să fie Domnul!
În noaptea aceasta este o sărbătoare şi încă o sărbătoare deosebită. Ştiţi fiecare bine că ne-am adunat aici cu prilejul zilei onomastice a unei surioare…
Şi oamenii din lume, când îşi sărbătoresc zilele lor, îşi cheamă şi ei lumea acolo şi prietenii, şi rudeniile.
Oamenii vinului, când îşi sărbătoresc ei zilele lor, cheamă vinul acolo. Oamenii petrecerilor petrec în felul lor lumesc de petrecere, cu băuturi şi jocuri.
Iar voi, copiii lui Dumnezeu, chemaţi şi voi pe copiii lui Dumnezeu la sărbătorile voastre. Voi, toţi care-L iubiţi pe Domnul Iisus, chemaţi-L pe El la sărbătorile voastre! Că nu-L mai cheamă nimeni astăzi. Nimeni nu-L mai doreşte, nimeni nu-L mai aşteaptă. La toţi le place mai mult fără El, ca să nu le mai tulbure „liniştea” lor, ca să nu le mai tulbure obiceiurile lor seci şi murda-re, şi păcătoase.
Măcar voi chemaţi-L, copii ai lui Dumnezeu! Chemaţi-L voi la sărbătorile voastre! Chemaţi-L pe Iisus!
Spuneam mai alaltăieri, la o altă zi ca şi aceasta, despre cele trei ospeţe ale morţii. Şi atunci s-au gândit oamenii să petreacă cu ospeţe, dar au petrecut cu beţii, au petrecut cu lăutarii, au petrecut cu destrăbălare… Şi toate cele trei ospeţe s-au terminat cu moarte! De aceea li se mai spune şi „ospeţele morţii”.
Numai acele ospeţe la care este chemat şi Domnul Iisus, numai acele ospeţe se termină cu viaţă. Numai aceia au viaţa, cei care Îl cheamă pe Dumnezeu, care Îl caută pe Dumnezeu, care trăiesc viaţa cu Dumnezeu, care încep anii lor frumoşi cu Domnul Iisus. Şi atunci toate zilele fiecărui an, aşa de frumoase şi de binecuvântate curg la rând… Aşa se termină zilele începute cu Domnul Iisus.
Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre lucrurile acestea. Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre pruncie, numai de Scripturi, pentru că de aici începe viaţa ori bine, ori rău.
S-a mai amintit în locul acesta de Timotei, de tânărul Timotei, sufletul acela credincios care a avut o inimă credincioasă, pentru că a avut o mamă credincioasă şi o bunică credincioasă. Încât mai târziu îi spune Sfântul Apostol Pavel aşa de minunat şi de frumos: „Tu din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi!”.
O, binecuvântaţi tineri, dacă mai sunteţi şi tineri din aceştia care din pruncie să cunoaşteţi Sfintele Scripturi!… Cât de mult ar trebui să-I mulţumim noi lui Dumnezeu pentru tinerii aceştia! Ei sunt viitorul de mâine. Şi nădejdea nu numai a părinţilor lor, ci şi nădejdea lui Dumnezeu.
Voi, tineri dragi, voi, care v-aţi pus nădejdea în Dumnezeu, să vă binecuvânteze Dumnezeu nădejdea voastră pusă în El.
Dar nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată că şi Dumnezeu Îşi pune nădejdea Sa în voi. Nu numai părinţii voştri trupeşti sau sufleteşti; şi societatea în care vă aflaţi voi şi toţi cei din jurul vostru îşi pun nădejdea în voi. Dar depinde de voi, de lumina voastră, de trăirea voastră. Depinde de voi şi viitorul altora, depinde de voi şi starea lor, şi binecuvântarea sau paguba lor.
Numai de voi depinde, tineri dragi credincioşi, de voi, cei care aţi învăţat să cunoaşteţi Scripturile încă din pruncia voastră. Căci numai voi Îl mai chemaţi pe Dumnezeu în zilele sărbătorii voastre. Numai voi Îl aşteptaţi pe El. Numai voi umblaţi cu El şi Îl purtaţi pe El în viaţa voastră. De aceea depind atâtea de voi, dacă veţi fi şi veţi rămâne până la sfârşit credincioşi şi ascultători de tot Cuvântul şi Voia Lui.
Sunt atâtea ospeţe ale morţii pe lângă voi? Ştiţi voi că şi ospeţele de azi, care se fac fără de Dumnezeu, se termină tot cu moarte? Priviţi la acestea trei ospeţe ale morţii:
1. ospăţul împăratului Ahaşveroş s-a terminat cu moartea împărătesei Vasti;
2. ospăţul lui Belşaţar s-a terminat cu moartea lui, sărmanul. El petrecut apoi pe vecie în moarte;
3. ospăţul lui Irod a fost cu mult mai blestemat, pentru că el s-a terminat cu moartea unui sfânt, al lui Ioan Botezătorul.
Dar ospeţele care se fac în vremurile noastre, numai cu vinul, tot fără de Dumnezeu, numai cu lăutarii, numai cu petrecerile? O, soră mamă, petrecerile acestea se termină cu moartea fiului tău, cu moartea fiicei tale, pentru că se petrece fără Dumnezeu acolo!… Acestea sunt cu mult mai groaznice.
Dacă ospăţul lui Irod s-a terminat cu moartea unui fiu al lui Dumnezeu… apoi ospeţele de azi sunt cu mult mai nenorocite, sunt cu mult mai cumplite, mai blestemate, pentru că la fiecare moare câte un suflet, câte un copil al lui Dumnezeu.
O, Eunice, mama lui Timotei, binecuvântată să fii tu în vecii vecilor, dintre toate mamele, căci tu ţi-ai crescut un copil pentru Dumnezeu şi lângă Dumnezeu. Pe braţele tale, Timotei creştea ca pe braţele lui Dumnezeu. Pe braţele rugăciunii tale şi pe braţele rugăciunii mamei tale a crescut Timotei până ce a ajuns să fie luat pe braţele lui Dumnezeu, în slujba Lui. Tu poţi astăzi să te bucuri în ceruri pentru că tu ai dat pământului şi Evangheliei, şi lucrării lui Dumnezeu un copil ca şi Maica Sfântă pe Domnul Iisus.
Cerul a dat un Copil, L-a dat pe Iisus…
Maica Sfântă, la fel, L-a păstrat, L-a îngrijit, L-a închinat lui Dumnezeu. Dar şi tu, Eunice, ai făcut la fel, privind la Maica Domnului şi la Domnul Iisus; privind la ei, şi tu l-ai dat pe Timotei, care şi el a fost o binecuvântare în lucrarea Evangheliei lui Dumnezeu.
Cât de mult am dorit ca, şi de la această sărbătoare, fiecare dintre noi să învăţăm ceva, pentru că este o sărbătoare deosebită, este un prilej deosebit. Dacă oamenii lumii, la sărbătorile lor, îşi hrănesc trupurile lor şi îşi satură pântecele lor, se îndoapă cu mâncări şi cu băuturi, dacă aşa îşi petrec ei… fraţii mei şi surori iubite, voi îndopaţi-vă sufletele voastre cu Cuvântului lui Dumnezeu pe care-l auziţi, căci Dumnezeu este în mijlocul nostru pentru că de aceea L-am chemat pe El; şi El vrea ca să ne dea hrană şi în seara aceasta. Vrea să ne dea învăţătură, vrea să ne dea lumină, vrea să ne dea viaţă. Căci fiecare dintre noi avem lipsă de această viaţă, de această putere pe care o aduce Duhul lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Sfânt.
Am spus de la început că am vrea să vorbim în această seară numai despre Sfintele Scripturi şi despre pruncie, aşa cum s-a spus despre tânărul Timotei că el din pruncie cunoştea Sfintele Scripturi.
Se înţelege de unde a cunoscut acest tânăr atât de bine Sfintele Scripturi. Fraţii care au citit Cuvântul lui Dumnezeu vor fi citit prin Faptele Apostolilor, parcă prin capitolul 16 cu versetul 1, că tatăl lui Timotei era grec. La aceasta poate că nu v-aţi gândit niciodată… La aceasta poate că nu ne-am gândit niciunii… Că mama lui cea credincioasă, Eunice, care a putut să crească un copil în dragostea lui Dumnezeu şi în învăţătura lui Dumnezeu… mama aceasta care a putut să sădească credinţa în inima copilului Timotei… mama aceasta era numai singură credincioasă, căci tatăl lui Timotei nu era credincios. Tatăl lui Timotei nu făcea parte din neamul lui Israel, el era grec; numai mama era evreică, israelită. Tatăl lui Timotei era un străin, era un grec, dintre cei ne-tăiaţi împrejur, din lumea străină de Domnul.
Atunci cum a putut Eunice să sădească totuşi în sufletul lui Timotei o credinţă atât de vie şi atât de puternică? Nu i-a fost uşor acestei mame! Dar tocmai de aceea ea se bucură acum în ceruri, pentru că nu i-a fost uşor pe pământ; dar, cu tot greul, cu toată truda, ea a izbutit, a biruit, a crescut un copil credincios, de care S-a folosit Dumnezeu.
Surorile noastre care au soţi necredincioşi ştiu cât de greu este lucrul acesta, când unul dintre soţi sădeşte un lucru în sufletul copilului, iar celălalt îl smulge şi-l calcă repede.
E cunoscută atât de bine povestea acelor doi soţi care primăvara, într-o grădină, au lăsat un colţ nesemănat. Şi atunci s-a dus soţia pe ascuns şi a semănat un fel de sămânţă pe pământul acela, fără ca să ştie şi soţul ei. Soţul s-a dus şi el de a semănat în acelaşi ogor o altă sămânţă, fără ca să ştie nimic soţia lui. Şi se duceau în fiecare zi în grădină, ca să vadă cum creşte sămânţa semănată.
Când soţul se ducea să vadă cum iese sămânţa semănată de el şi vedea că răsare ceva dintr-o altă sămânţă (pe care o semănase soţia lui), el o smulgea repede şi o arunca.
Când soţia se ducea ca să vadă cum răsare a ei sămânţă şi vedea că e rară şi slabă, smulgea ceea ce răsărise din sămânţa pe care o semănase bărbatul ei fără ca ea să ştie.
Şi, până la urmă în grădină, în locul acela n-a crescut nimic: nici ceea ce semănase soţul, nici ce semănase soţia, pentru că unul smulgea ceea ce a semănat celălalt.
Degeaba se plâng apoi altora: „Cât am plâns şi m-am rugat, nimic nu s-a prins de fiul meu, de fiica mea…”. Nici nu se putea prinde nimic, pentru că lumina era amestecată cu întunericul.
Cât de greu este într-o astfel de familie unde soţia se roagă, iar soţul blestemă! Unde soţia cheamă ajutorul cerului, iar soţul priveşte către pământ. Unde soţia caută voia lui Dumnezeu, şi soţul caută voia păcatului. Cât e de greu unde încă se luptă lumina cu întunericul, unde încă n-a ajuns să fie biruitor Cuvântul lui Dumnezeu! Acolo se pierd mereu copiii…
Ce greu este să creşti un copil credincios! Ce greu este în lumea aceasta să sădeşti credinţa!
Dar Eunice a reuşit, Eunice a sădit şi a cules roadele muncii ei udate cu lacrimi: Timotei a ajuns un sfânt.
Ce greu este pentru acele mame, pentru acele surori care lucrează numai singure, iar soţul lor lucrează tocmai invers. Doamne, ce greu este acolo! Câte lacrimi, câte jertfe, câte rugăciuni… Dar, cu inima lipită de Hristos, Eunice a reuşit. Eunice a biruit tot greul şi toate piedicile, a ajuns la cunună.
Nu ştiu cum ai reuşit, nu ştiu cum ai putut tu, mamă a lui Timotei, să creşti un suflet atât de credincios, cu un soţ necredincios, cu un străin, cu un bărbat de alt neam, care nu s-a gândit el la biserică în viaţa lui, nu-i păsa lui de templu, de lege, de religie… Nu! El era grec, nu era israelit.
Mi-aduc aminte de o soră care ne povestea cu lacrimi, când am fost la ei la adunare, într-o seară ca şi acum. Numai că atunci nu era o sărbătoare ca şi acum, ci era o întâlnire cu mai puţini, nu aşa cu mulţi ca şi acum. Sora avea o fată mare. Fata era la şcoală la Oradea şi făcea naveta, în fiecare seară venea acasă. Într-o seară îi zice mama:
– Fata mea, au venit nişte fraţi la noi în sat, hai şi tu la adunare în seara aceasta.
– Nu mă duc, că trebuie să învăţ, spuse fata.
– Hai şi tu acum, măcar în seara aceasta! zicea mama.
– Nu mă duc, că trebuie să mă scol de dimineaţă.
– Hai că-ţi dau 50 de lei. Din toată truda mea, din toată osteneala mea, îţi dau 50 de lei, dar vino şi tu în seara aceasta la adunare.
Şi a venit fata la adunare în ziua aceea. Dar ce credeţi că a făcut fata a doua zi? S-a dus la Oradea şi nu s-a mai înapoiat seara acasă. Că doar avea 50 de lei daţi de mămica şi putea să păcătuiască, putea merge să cheltuiască, fiind că avea ce.
Iar biata oră, sărmana mamă, plângea toată noaptea şi suspina: „Unde ţi-e fata? Ce-ai făcut cu ea? I-ai dat 50 de lei ca să vină la Cuvântul lui Dumnezeu, iar acum ea s-a dus la păcat şi la pierzare, ca să se afunde şi mai adânc”.
Ne întreba mama aceea cu lacrimi: „Ce să fac, frate? Ce să fac? Ale mele-s lacrimile şi munca, şi osteneala, că tatăl ei când vine acasă îi dă sute de lei, îi cumpără rochii şi o duce la nunţi cu el… Îi cumpără pantofi şi o duce la bal… Ce să fac, frate? Ce să fac?…”
E greu, sora mea, când e aşa. E foarte greu. Numai Dumnezeu mai poate să-ţi ajute atunci şi să fie El cu tine, când soţul tău e împotriva ta; când şarpele vrea să sugă toată vlaga din odoarele pe care tu le-ai crescut…
Dar gândeşte-te că mama lui Timotei tot aşa a suferit, dar a biruit şi a crescut un copil credincios. Cum o fi făcut?
Dumnezeu să-ţi ajute atunci lacrimilor tale şi rugăciunilor tale îndoite, căci altă scăpare nu mai este.
Voi nu ştiţi ce înseamnă lucrul acesta, scumpe surori! Şi Domnul să nu vă lase ca să ştiţi vreodată. Dar dacă este cineva care totuşi ştie, s-o întrebe mai bine pe mama lui Timotei cum a reuşit ea ca totuşi să sădească credinţa în inima copilului ei. Şi încă o credinţă atât de puternică, când avea un soţ potrivnic şi necredincios, când soţul ei era un străin, când soţul ei era fără Dumnezeu.
De mult a trebuit să ne fi pus pe inimile noastre aceste lucruri. Să învăţăm de la marii oameni ai lui Dumnezeu, să căutăm Scripturile şi să le vedem pe mamele sfinte ale Bibliei cum au reuşit şi cum au putut să crească copii aşa de credincioşi într-o lume necredincioasă, într-o lume aşa de stricată, într-o lume aşa de rea.
O, surorile noastre mame, ce grea e slujba voastră când nu este Dumnezeu ca să vă ajute, aşa cum a fost cu Eunice, de a ajutat-o prin tot greul ei!
Mi-aduc aminte despre o mamă care, atunci când vedea copii credincioşi, nu putea să nu plângă, pentru că ai ei copii nu erau credincioşi nici unul.
O, voi, mamelor, dacă aţi privi măcar în seara aceasta şi aţi vedea o tânără cum îşi serbează ziua de naştere, să vă aduceţi aminte de copiii voştri: „Ei oare unde sunt acum? Şi cum îşi sărbătoresc ei zilele lor?”.
Seara aceasta ne aminteşte numai de ceva ce va veni curând. Seara aceasta este numai un simbol a ceea ce va fi.
O, taţi credincioşi! O, mame credincioase! Voi mâine veţi fi în cer. Puteţi voi oare să cântaţi în cer atunci, când cei pentru care v-aţi trudit voi viaţa toată, v-aţi jertfit toată viaţa voastră ca să le fie bine trupului lor [nu vor fi cu voi]?… Numai de trupul lor v-aţi îngrijit. N-au ei oare şi un suflet? Cum de aţi uitat voi să vă îngrijiţi şi de sufletul copiilor voştri? Le-aţi făcut numai haine frumoase… dar nu le-aţi dat credinţă în Dumnezeu. V-aţi sculat numai să le faceţi de mâncare, dar nu le-aţi dat rugăciunea.
Priviţi cum a făcut mama lui Timotei! O, în Ziua Judecăţii, această mamă se va scula… şi ce le va spune ea la toate celelalte, care nu au făcut ca ea?
Vorbeam, cu câteva zile în urmă, despre grâu şi despre neghină. Că au zis slujitorii: „Stăpâne, lasă-ne să smulgem neghina!…”. „Nu o smulgeţi, mai lăsaţi-o. Lăsaţi-o până la seceriş, că atunci grâul se strânge în grânar, iar neghina o veţi lega în snopi şi o veţi arde”.
O, taţi credincioşi şi mame credincioase! Voi sunteţi grâul! Pe voi vă va pune Dumnezeu în grânarul Lui din ceruri; iar pe copiii voştri îi va arde jos, pe pământ, că au fost neghină. Voi oare nu veţi purta nici o vină atunci? Voi veţi putea atunci cânta în cer? Nu veţi zice: „Pentru ce am trăit noi?”? Întrebaţi-vă şi singuri: Pentru ce aţi trăit? Numai ca să le faceţi o casă? Numai ca să le luaţi nişte haine?
Ca şi Lot!… Dar a ars şi casa, şi copiii lui, şi nepoţii lui – copilaşii micuţi şi fetele lui. Scrum s-au făcut toţi.
O, Lot!… Pentru ce ai trăit tu în Sodoma? Ce ai făcut tu în Sodoma? Ce ai crescut tu acolo? Ce ai strâns tu? Neghină! Căci toţi ai lui au ajuns ori să ardă în foc, ori stâlpi de sare, ori în păcat… Pentru ce ai trăit tu, Lot, în Sodoma?
Dar tu, fratele meu, şi tu, sora mea? Căci au trecut atâţia ani peste vieţile noastre şi nici într-un an nu L-ai chemat pe Domnul Iisus ca să sărbătoreşti cu El onomasticele tale, zilele tale. Oare câte din ele mai avem, ca să le putem sărbători? Când tu ai ajuns grâu, vei fi în cer, iar copiii tăi, ajunşi pleavă şi neghină, să ardă jos. Atunci?… Ce vei face atunci oare? Vei cânta sau vei plânge?
Voi, când vă duceţi la biserică, învăţaţi să cântaţi… Când vă duceţi la adunare, învăţaţi să cântaţi cântări aşa de frumoase, cum numai îngerii lui Dumnezeu pot cânta…
Dar unde vă sunt copiii? Ce am făcut cu copiii noştri?
Dacă nu am putut sădi credinţa în inimile lor, să-i creştem pentru Dumnezeu, noi am trăit în zadar viaţa noastră.
Ne-am sculat de dimineaţă, ne-am culcat târziu, ne-am muncit o viaţă întreagă şi n-am făcut nimic. Pentru că copiii noştri au un suflet în primul rând!…
Gândiţi-vă la acest lucru! Care mamă ar putea?… Aţi văzut voi vreo mamă care să-şi lase copiii goi şi dezbrăcaţi?… Nici o mamă nu-şi lasă copiii goi şi dezbrăcaţi!
Care tată ar putea? Aţi văzut voi oare vreun tată care să-şi lase fiul fără pâine, să-şi lase masa lui fără pâine? Nici un tată nu face aşa ceva.
Dar atunci, fără credinţă de ce-i lăsăm?
Dar atunci, fără rugăciune de ce-i lăsăm?
Dar atunci, fără Scripturi de ce-i lăsăm?
„Mi-aduc aminte, zice Sfântul Pavel, de credinţa ta moştenită de la bunica ta şi de la măicuţa ta; şi sunt încredinţat că şi în tine este, că tu cunoşti din pruncie Sfintele Scripturi”.
Binecuvântate mame, binecuvântaţi părinţi care-i învăţaţi din pruncie pe copiii voştri să cunoască Sfintele Scripturi! Numai acei părinţi vor fi binecuvântaţi, cei care îşi cresc copiii lor aşa! Şi numai acei copii vor fi o binecuvântare. Acolo, în locurile unde sunt, cei care din pruncie cunosc Sfintele Scripturi Îl cunosc şi Îl ascultă pe Dumnezeu şi Îl iubesc.
Aşa cum Timotei a fost o binecuvântare pentru toată Biserica, pe unde a trecut. Şi a fost bucuria lui Pavel. Putea să spună bătrânul Pavel mai târziu despre el, din lanţurile temniţei: „N-am pe nimeni care să-mi împărtăşească simţirile ca el”.
Ce rare sunt sufletele acestea! Şi câtă nevoie au oamenii lui Dumnezeu de sufletele acestea, să-şi împărtăşească cu ei simţirile şi să ştie că în urma lor rămâne cineva care va duce mai departe lucrarea Evangheliei.
Mi-aduc aminte – avem câteva exemple şi nu-s departe, sunt prin satele noastre din jur, unde ne duceam şi făceam adunări… Era acolo o soră. În altă parte era un frate. Ne aşteptau cu atâta drag şi bucurie când ne duceam în casele lor. Astăzi casele lor sunt pustii, căci fraţii sunt în cimitir, sub iarbă verde. Ne am întrebat ori de câte ori am trecut pe lângă casele lor: „O, frate drag… cum a rămas pustie casa ta!… O, soră iubită… cum s-au astupat căile pe care umblau fraţii odată!… Unde-i cartea ta de cântări? Unde-i Biblia ta? Biblia pe care o răsfoiai plângând…
Hainele şi casa ta le-ai lăsat la copii şi la nepoţi… Dar credinţa ta şi rugăciu¬nea ta la cine le-ai lăsat?…”
Se duce oare şi rugăciunea să putrezească în pământ? O, mame sfinte din Biblie!… Mai învăţaţi-ne şi pe noi, mai învăţaţi-le şi pe surorile noastre de astăzi să mai poată şi ele face cum aţi făcut şi voi, pe vremea voastră!…
O, Ana sfântă, mama lui Samuel!…
O, Ana proorociţa, care L-ai ţinut pe Iisus în braţe!…
O, Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul!…
O, Eunice, mama lui Timotei!…
Cât de mult am vrea să vă vedem într-o adunare cu surorile noastre, ca să ne spuneţi şi nouă cum aţi făcut voi, cum aţi crezut voi, cum v-aţi rugat voi, cum aţi biruit voi. Cum aţi putut să creşteţi voi copii pentru Dumnezeu. Cât de mult am dori!
Haideţi, din seara aceasta, să lăsăm ceva să pătrundă şi în sufletul şi în inima noastră! Spuneam mereu şi o mai spun încă: ce uşor este pentru cine se duce numai la biserică şi vine înapoi acasă, şi mănâncă, şi se culcă, şi se odihneşte, şi râde mulţumit! Ce uşor este pentru acei care pot crede în felul acesta…
Dar ce greu este pentru voi, mamelor, căci greu a fost şi pentru mama lui Samuel, şi pentru mama lui Timotei, şi pentru Maica Domnului, greu a fost până au crescut copii credincioşi.
Şi voi, surorilor noastre, după ce asculţi Cuvântul lui Dumnezeu şi vă întoarceţi înapoi acasă, voi nu puteţi dormi, voi nu puteţi cina de lacrimi, voi nu vă puteţi odihni de atâtea ori, căci cineva este în inima voastră care vă şopteşte… Voi trebuie să vă duceţi înapoi la Dumnezeu iar: „Doamne, fie-Ţi milă şi de copilul meu, că n-are credinţă. Doamne, fie-Ţi milă şi de fata mea, că n-are rugăciune…”.
Şi staţi toată noaptea înaintea lui Dumnezeu şi vorbiţi cu Dumnezeu. Şi veniţi apoi ca să vorbiţi iarăşi cu copiii voştri despre Dumnezeu. Şi aşa vă trudiţi, de la Dumnezeu la copii şi de la copii la Dumnezeu.
Voi când vă veţi mai şi odihni oare? Voi când o să vă bucuraţi oare? Voi, cei care azi numai plângeţi cu amar…
După ce veţi face voi slujba aceasta atât de grea şi atât de obositoare, la capătul călătoriei voastre, vă veţi odihni şi voi cu acele mame credincioase despre care s-a amintit aici. Iar dacă vom face numai slujba pentru lut, uitând că copiii noştri au şi un suflet, atunci nu va mai veni nici o bucurie, nici aici şi nici în ceruri. Poate nici pe pământ şi nici în veşnicie nu va mai străluci o rază de bucurie pe feţele lor…
S-a potrivit ca sărbătoarea noastră din această zi să fie legată de Evanghelia zilei şi fraţii au amintit aici şi din cuvântul acestei Evanghelii. Spune Evanghelia despre doi oameni care s-au suit ca să se roage. Ce rari sunt oamenii care se mai suie să se roage! Ce rari sunt oamenii care se mai roagă!
Toţi blestemă, de la cel mai mic până la cel mai mare; de la ce mai tânăr până la cel mai bătrân. Aşa blesteme şi răutăţi nu au mai fost pe pământ.
Lot îşi chinuia sufletul lui neprihănit din pricina celor ce le vedea şi auzea în fiecare zi. Dar poate că noi ne-am obişnuit cu atâtea blesteme, cu atâta răutate, cu atâtea înjurături… Şi poate nu ne mai chinuim sufletul, căci ne-am obişnuit.
Când toţi se coboară în vale, tot mai în jos, tot mai în pierzare, tot mai în iad… ce rare sunt sufletele care mai urcă în sus! Ce rare sunt aceste suflete!
Ce facem noi? Ce faceţi voi când vedeţi că toată lumea în jurul vostru numai coboară? Şi nu mai suie nimeni? Drumul spre cruce, drumul spre rai este aproape pustiu.
Eram copil când am fost la mănăstire la Izbuc… E mult de atunci. Era acolo o icoană mare în faţa altarului şi se vedea o cărăruie strâmtă care urca aşa, ca un fel de ondulaţie, iar sus, Mântuitorul şi cerul deschis aştepta. Se vedea doar câte un suflet ici şi colo, departe unul de celălalt… Departe unul de celălalt. Calea era aproape goală, aproape pustie, iar în jos era un drum larg. Pe drumul acela larg se ducea mulţimea cântând şi jucând. Mulţime, grămezi, grămezi, nu încăpeau unii de ceilalţi. Dar la capătul drumului larg era o groapă cu flăcări şi toţi cădeau acolo. Acolo era vrăjmaşul care îi aştepta rânjind: „Ha, ha, mai râdeţi de-acuma… Mie mi-aţi slujit, de-acuma vreau să vă slujesc şi eu vouă”…
Mi s-a întipărit icoana aceea în mintea mea de copil şi n-am mai uitat-o de atunci.
Fraţii mei şi iubite surori, ce puţini sunt cei ce suie! Va fi mai greu oare să sui? De ce oare aşa de puţini sunt cei care suie? Cât de mult ar trebui să-i mulţumim noi lui Dumnezeu că ne-a îndreptat şi nouă paşii ca să suie! Că a fost multă vreme când ne-am tot coborât şi noi. Şi, dacă Domnul nu ne-ar fi ieşit în calea noastră, ne-am fi coborât până acolo, în ultima treaptă, după care urmează apoi veşnicele văpăi ale focului şi viermii cei care nu mai dorm.
Dumnezeu S-a îndurat şi a trimis o lumină în calea noastră. A trimis pe cineva care a strigat: „Treziţi-vă şi vă întoarceţi înapoi, căci vă aşteaptă Dumnezeu!”. Aşteaptă de mulţi ani Dumnezeu după noi să ne întoarcem înapoi. De atunci am început să suim. Slăviţi-L şi-L binecuvântaţi pe Dumnezeu voi, cei puţini, care v-aţi mai gândit să urcaţi, că a ajuns destulă vreme de când v-aţi tot coborât. Iar când priviţi în jurul vostru, ce puţini sunteţi voi, ce puţini suntem noi aici, în seara aceasta!
Şi ce mulţimi mari sunt în alte locuri, în locurile ospeţelor şi ale vinurilor, şi ale petrecerilor! Ce mulţime mare este acolo, care tot coboară în răutăţi!
Ce puţini sunteţi voi, care urcaţi către Dumnezeu! Voi, când urcaţi, gândiţi vă şi rugaţi-vă şi pentru mulţimea care coboară. Ei tot coboară, până când vor fi pe veci căzuţi şi pierduţi.
Fie-vă milă de acei care coboară! Am vrut să-i lăsăm… Că Evanghelia spune că, în Ziua Judecăţii, Dumnezeu îi va despărţi pe cei buni de cei răi şi-i va pune pe unii de-a dreapta, şi-i va pune pe alţii de-a stânga. Şi va zice unora:
– Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu! Veniţi şi vedeţi ce loc fericit am pregătit şi am păstrat pentru voi…
Dar le va spune celorlalţi:
– Duceţi-vă de la Mine… Iar ei vor striga:
– Doamne, unde să ne ducem? Domnul le va răspunde:
– Duceţi-vă unde vreţi… Duceţi-vă în locul acela care este pregătit diavolului, pentru că aţi ascultat de el. N-aţi ascultat de Dumnezeu, Care v-a vrut binele, Care v-a dat lumina, şi v-a dat pâinea, şi v-a dat viaţa. Voi nu aţi ascultat de El. Acuma duceţi-vă în locul care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui.
Aşa spune Evanghelia. Noi ne-am gândit atunci: „Doamne, lumea asta va fi împărţită în două. Unii vor merge de-a dreapta, iar alţii vor merge de-a stânga”.
Când ne gândim la Evanghelia din duminica aceasta, care spunea că doi oameni s-au suit amândoi… dar a fost bai mare, că nu amândoi s-au suit în cer; (s-au suit numai până la biserică). Lucrul acesta ne cutremură şi ne doare. Şi ar trebui să ne facă să suspinăm!
Ni s-a mai spus nouă despre o altă pildă, cu cele zece fecioare, că cinci au fost înţelepte şi cinci au fost neînţelepte, nebune. Fecioare nebune, dar cum se poate? Că doar s-au păstrat fecioare, că doar aveau o dorinţă să-L vadă pe Mire. Că doar L-au aşteptat atâta vreme. Că doar aveau candele şi erau pregătite şi ele.
Ele au fost cu lumea, cu balul?… Nu! Ele şi-au pregătit candelele. Au stat cu surorile lor la adunare, au stat cu surorile lor la biserică. Dar când a venit Mirele, iată că ele nu aveau ce a mai trebuit. Au avut ele dorinţa, au avut candele, Îl aşteptau pe Mire, au lăsat lumea şi şanţurile, şi uliţele, şi au venit la biserică, şi au venit la adunare. Şi, când colo, rămân afară, ca să plângă o veşnicie întreagă. Mirele vine, candelele lor sunt stinse, căci ele nu aveau untdelemnul să le aprindă.
Evanghelia aceasta ar trebui să ne cutremure ca şi Evanghelia cu cei doi care s-au suit să se roage, dar numai până la biserică. Căci numai unul s-a suit până la cer. Celălalt a rămas, de la biserică, să înfunde iadul cu cele cinci fecioare nebune, neînţelepte, nechibzuite.
Şi ele au crezut că e de-ajuns să mergi până la biserică, până la adunare. Au crezut că ajunge dacă posteşti şi tu o zi. Au crezut că e de-ajuns că dau o zeciuială, că fac o pomană, au crezut că e de-ajuns dacă zic un Tatăl nostru. Au crezut rău…
Am zis că suntem puţini aici… Dar şi din puţinii aceştia… şi din noi oare se vor mai alege? Atunci cum ne vom mai spune unul la altul „Slăvit să fie Domnul!”?
Din puţinii aceştia care ne suim, apoi numai jumătate să ajungă până în rai? Jumătate numai până la adunare? Apoi numai jumătate să aibă candelele aprinse, untdelemn în candele? Cealaltă jumătate nu?
O, fraţii mei şi surori iubite! Cât de mult ar trebui să ne cutremurăm în faţa lui Dumnezeu şi să ne gândim fiecare la starea noastră şi la viaţa noastră!
Nu sunt trei zile de când am fost într-un loc şi zicea o soră:
– Eu mă duc şi mă cuminec, că la Crăciun nu m-am putut cumineca, căci sora cutare nu vorbeşte cu mine.
– Vai, soră, i-am zis eu, dar cum poţi să te cumineci tu când nu vorbeşti cu sora ta? Du-te şi te împacă cu sora ta şi spune-i să te ierte. Şi s-a dus, dar i-a spus:
– Nu te iert în veci!
Aşa ai făcut tu, fariseule? Aşa aţi făcut voi, cele cinci fecioare nechibzuite? O, voi, toţi care faceţi aşa, niciodată voi nu o să vedeţi Împărăţia lui Dumnezeu! Voi, acelea care nu vă vedeţi cu surorile voastre…
Acei care nu-i puteţi ierta pe cei care v-au greşit…
Am vrea să spunem şi să le spuneţi: dacă mai există cineva în felul acesta, că nu poate să-şi vadă pe vecinul lui, că nu poate să-şi vadă pe sora ei, spuneţi le să nu se mai ducă până la biserică, pentru că se duc degeaba. Nu mai dea zeciuială, că nu o mai primeşte nimeni. Nu mai aprindă o lumânare, că n-are nici un folos. Nu-şi răcească gura cu un Tatăl nostru, să nu se mai blesteme mai mult. Nu…
Binecuvântate să fiţi voi, surori dragi care ştiţi să iertaţi din toată inima, cu toată inima, cu toată bucuria, cu tot dragul. Pe orişicine v-ar lovi, pe orişicine v ar face un rău, pe orişice vrăjmaş al tău. Binecuvântate să fiţi voi de Dumnezeu! Voi sunteţi fecioarele înţelepte, voi, care faceţi aşa.
Voi o să vă suiţi mai sus de la biserică, până acolo în locul cu Acela care a ştiut ierta pe cei mai răi, pe cei mai păcătoşi, cum am fost eu, cum poate că ai fost şi tu. Şi te-a iertat Dumnezeu pe tine, toată vina ta şi tot păcatul tău; de atunci tu ştii ierta pe oricine. Îl ierţi cu toată bucuria, îl ierţi cu tot dragul şi ai vrea pe toţi să-i duci în braţe, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Tu n-ai nimic asupra nimănui. Binecuvântate să fiţi voi, surori iubite, fecioare înţelepte – în veci de Dumnezeu să fiţi binecuvântate, de Cel care v-a dat împreună cu iertarea şi puterea de a ierta, ca să puteţi face bine celor ce v-a făcut vouă mai mult rău.
Am vrea să ne gândim la Preasfânta Fecioară. La nunta din Cana Galileii, când s-a terminat vinul, ea I-a spus lui Iisus: „Nu mai au vin, săracii! Îndură-Te şi vino, şi scoate-i din această primejdie”.
O, Sfinte Pavele, pe tine te-a apăsat grija de toate Bisericile! Tu nopţile tale nu le puteai dormi, gândindu-te la fiecare: „Oare ce mai fac fraţii de-acolo? Oare ce mai face Biserica din cutare loc? Oare ce mai fac sufletele acelea? Nu cumva cineva a căzut în păcat şi să nu ard eu? Nu cumva cineva e slab pentru că eu sunt slabul acela?”…
Priviţi voi astăzi de acolo… Sfinte Pavel, Sfinte Ioan Gură de Aur, Sfinte Părinte Iosif… priviţi peste adunările Oastei, peste fraţii şi surorile noastre şi vărsaţi voi lacrimi acolo unde nu se pot vărsa. Şi vărsaţi voi lacrimi acolo unde sunt candele goale. Nu lăsaţi să mai ajungă nimeni numai până la adunare şi nu până la Împărăţia lui Dumnezeu.
O, voi, mame sfinte din Biblie! O, tu, Sfântă Fecioară, mai priveşte tu şi pe la nunţile de astăzi, pe la onomasticele de astăzi, pe la botezurile de astăzi, ca nu cumva numai jumătate să ajungă în ceruri, numai jumătate să ajungă în rai, iar cealaltă jumătate să rămână pentru focul iadului.
O, mame sfinte, o, suflete de jertfă şi de rugăciune! O, voi, surorilor care aţi vărsat lacrimi pentru aceasta până astăzi, mai vărsaţi încă! Pentru că atâta vreme cât vor mai fi lacrimi, cât vor mai fi mâini sfinte ridicate spre cer, mai este o nădejde… Mai este o nădejde ca, şi de surorile noastre care au candele, dar nu au untdelemn în ele, să Se îndure Dumnezeu să le dăruiască untdelemn din lacrimile voastre, din dragostea voastră, din osteneala voastră. Să nu se amăgească nimeni că este de-ajuns să vii numai până la adunare, să vii până la biserică.
Să nu se amăgească nimeni! Că este de-ajuns numai când ştii să iubeşti, când poţi să iubeşti, când poţi să faci bine, când poţi să rabzi de la cei din jurul tău!
Numai atunci este de-ajuns!
Mulţumim lui Dumnezeu pentru cei ce veghează asupra sufletelor noastre ziua şi noaptea. Mulţumim lui Dumnezeu pentru părinţii noştri, acei care ne-au trezit şi care ne poartă în rugăciunile lor şi astăzi înaintea lui Dumnezeu. Şi care nu pot dormi nici astăzi, nopţi întregi, ci se gândesc la fiecare adunare, la fiecare frate, la fiecare soră. Îi mulţumim lui Dumnezeu!
Domnul să ne ajute să ne punem pe inimă ceva şi din seara aceasta, şi din noaptea aceasta, de la această sărbătoare. Iar surorii noastre, aşa cum s-a amintit înainte, îi dorim hărnicia lui Rut. Dar dorim ca Domnul să-i dăruiască şi credinţa lui Rut. Aşa cum Rut s-a alipit de Dumnezeul lui Israel şi i-a spus soacrei ei: „Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu, poporul tău va fi poporul meu. Nimic nu mă va despărţi de tine. Numai moartea”. Le dorim tuturor tinerilor noştri dragi ca, împreună cu sora – mai ales de ziua ei –, să poată să se învrednicească de acest mare dar, de această mare credinţă şi dragoste. Să spună ca Rut sau să spună ca Sfântul Pavel: „Nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos: nici moartea şi nici viaţa…”.
Şi, ca încheiere, un salut din Psalmul 121, versetele 5 şi 8: „Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă”. „Domnul te va păzi la venire şi la plecare de acum şi până în veac”.
Slăvit să fie Domnul!
Fr. Popa Petru, Săucani – Strângeţi firimiturile, vol II