Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 29-a după Rusalii
Cuvântul este darul cel mai mare pe care îl are o făptură omenească. Darul de a putea vorbi, de a-şi putea exprima simţămintele prin cuvinte grăite şi înţelese este un bun de un preţ nespus de mare, este o binecuvântare sfântă pe care Domnul Dumnezeu n-a dat-o decât omului. Nici o altă făptură a lui Dumnezeu nu are acest dar atât de nobil şi de ales, ca omul. De aceea, în înţeles duhovnicesc, omul nu este o făptură de origine pământească, ci de origine divină. Darul cuvântului şi al înţelepciunii, din care izvorăşte cuvântul, este un dar pe care numai fiinţele divine îl au. De aceea cuvântul este sfânt, şi orice fiinţă omenească ar trebui să rostească fiecare din cuvintele sale numai în felul acesta. Fiecare cuvânt ar trebui să fie numai adevărat, şi numai sfânt, şi numai vrednic de primit.
Dar ce dureros adevăr se poate vedea azi în lume: în ce fel jalnic s-a degradat şi s-a pierdut valoarea cuvântului omenesc! În loc să fie numai adevăr, cuvântul oamenilor a devenit aproape numai minciună. În loc să fie înţelepciune, a devenit prostie. În loc să fie curăţie şi frumuseţe, a devenit murdărie şi urâciune. Aproape nici un cuvânt omenesc, de azi, nu poate fi vrednic de primit şi de crezut. Oamenii îşi spun unii altora minciuni, spune Biblia (Ier 9, 8).
Şi pentru că s-au obişnuit să nu-şi mai pună nici un preţ pe cuvintele lor, oamenii minciunii s-au obişnuit să nu preţuiască nici Cuvântul lui Dumnezeu. Nici cel vorbit din biserici şi adunări. Nici cel scris în Sfintele Scripturi şi în cărţile Domnului. Obişnuiţi cu dispreţul faţă de ziarele şi cărţile lumeşti care spun şi scriu numai cuvinte nevrednice de crezut, oamenii lumii de azi privesc tot în acest fel neîncrezător şi Cuvântul cel Sfânt şi adevărat al lui Dumnezeu. De aceea îşi permit să-l calce, să-l ardă, să-l dispreţuiască, să-l lepede, să-l prigonească sau să-l strice după interesele sau voia lor.
Ce grozav lucru este acesta şi la ce pierzare nimicitoare îl duce pe om dispreţul faţă de cuvântul său şi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Dispreţuindu-şi cuvântul, omului nu-i mai rămâne nici un alt mijloc de apropiere faţă de alt om, semenul său. Nici faţă de Dumnezeu, Binefăcătorul lui. Fiindcă, minţin-du-şi pe fratele său şi încercând să-şi mintă şi pe Dumnezeul lui, cine să-l mai ajute ori să-l mângâie pe omul fără cuvânt şi fără crezare?
O, fiul meu şi fratele meu, iată cea mai mare valoare pe care o ai de la Dumnezeu: cuvântul tău şi Cuvântul Lui; ai grijă de aceste două mari avuţii, fiindcă în ele stau valoarea ta şi mântuirea ta. În cuvântul tău stă valoarea ta, şi în Cuvântul lui Dumnezeu stă mântuirea ta. Fie-ţi amândouă acestea la fel de scumpe şi de sfinte. Ţine-ţi cuvântul tău spus oamenilor şi lui Dumnezeu. Şi ţine Cuvântul Lui, spus ţie şi lumii, în felul cel mai vrednic şi mai sfânt. Nu spune ce nu poţi face, şi nu face ce nu poţi spune. Dar ce poţi face, spune; şi ce poţi spune, fă, întocmai, fiindcă atunci eşti adevărat şi tu şi cuvântul tău.