Iosif Gheorghiţă
Demnitatea unui om este numai moştenită genetic, ci se şi formează prin educaţie.
Şi mai ales prin IUBIRE!
Ferice de acela care din copilărie a avut pe cineva care să-i sădească iubirea în sufletul său. Această uriaşă virtute, IUBIREA, cultivă:
Iubirea de părinţi,
Iubirea de familie,
Iubirea de natură,
Iubirea de frumos,
Iubirea de cultură, de artă,
Iubirea de patrie,
Iubirea de neam,
Iubirea de oameni.
Prin ele, omul Îl descoperă pe Dumnezeu şi se supune Voii Lui. Pentru că ele şi altele asemenea lor sunt Faţa văzută a lui Dumnezeu.
Cine îşi iubeşte patria şi neamul, dorind şi uneia, şi altuia pacea şi fericirea, din dragoste de dreptate şi de bine pentru ele, se înnobilează cu darul lui Dumnezeu, DRAGOSTEA. Apoi din acest dar al lui Dumnezeu se naşte şi dragostea de fraţi, şi iubire de oameni. Din această dragoste vin toate celelalte iubiri care, toate, sunt Faţa văzută a lui Dumnezeu şi descoperită omului împodobit cu ea. Numai aşa, nespus de fericit, omul jertfeşte totul cu plăcere, ca, în patria în care s-a născut, să fie pace şi neamul în care trăieşte să fie fericit. Aşa el devine un suflet cu un caracter nobil.
Într-un fragment din Istoria unei jertfe, vol. 3, pag. 501-503, se poate vedea desluşit acestea în sufletul marelui român, fratele Traian Dorz, din vremea „rugului” rânduit lui de Domnul Iisus Hristos.
Era prin toamna anului 1971.
„…Se făcuse ora nouă seara, iar eu eram tot acolo.
Atunci au mai intrat pe uşă încă doi… Cred că unul era „şeful cel mare”, iar celălalt, un căpitan.
– Spune, domnule Dorz, îmi zise el, aşezându-se ca şi ceilalţi doi pe nişte scaune moi, ce te face pe dumneata să fii chiar atât de fanatic în activitatea asta a dumitale? Înţeleg, dacă ai fi un episcop sau măcar un popă care să ai un avantaj, un salariu, un venit… Dar aşa…
Ai făcut şaptesprezece ani de închisoare, ai rămas fără nimic, câştigi o pâine cu munca cea mai grea, eşti permanent în pericolul de a fi închis din nou… Ce te face pe dumneata să fii astfel? Că văd că nu eşti un om prost!
Am înţeles atunci că mi se oferă o ocazie să pot vorbi ceea ce îmi stătea de mult pe suflet. Avusesem timp toată ziua să mă conving, din felul cum mi se îngăduise să discut, că de data asta, într-adevăr, nu mai era chiar aşa «ca şi înainte». Am început deci:
– Mă face conştiinţa mea de creştin, în primul rând. Apoi cea de român! Noi, românii, suntem un popor care ne-am născut creştini. N-am fost sute de ani păgâni, apoi să ne încreştinăm, ca ungurii, ca bulgarii sau ca alte popoare.
De atunci, de la începutul istoriei noastre, Dumnezeu a fost singurul nostru Ocrotitor aici unde am fost şi suntem aşezaţi, la răscrucea asta geografică şi istorică, în mijlocul şi în calea tuturor năvălirilor. Nici un alt prieten şi apărător decât pe Dumnezeu n-am avut prin toate secolele existenţei noastre şi în toate perioadele dramatice prin care am trecut.
Toată istoria noastră, toată tradiţia noastră frumoasă, toată zestrea noastră naţională cu care ne mândrim şi astăzi în faţa lumii ni le-a dat şi ni le-a creat numai credinţa în Hristos.
Cine a creat Suceviţa şi Voroneţul? Cine, Putna sau Curtea de Argeş, aceste podoabe unice cu care ne mândrim în faţa lumii întregi?
Cine a întărit braţul lui Ştefan cel Mare, al lui Mircea sau al lui Mihai?
Ştiţi viaţa lui Ştefan cel Mare şi ştiţi câte ceasuri petrecea el în rugăciune de fiecare dată, înaintea fiecărei bătălii! Ştiţi apoi că, drept recunoştinţă adusă lui Dumnezeu – Acela Care le câştigase lor biruinţa – el înălţa o biserică sau o mănăstire. Şi ştiţi bine că el a spus: «Eu nu apăr aici numai fiinţa neamului meu, ci apăr credinţa în Iisus Hristos!»
Atunci cum să putem noi fi acum necredincioşi Dumnezeului lor şi al nostru, singurul Care ne-a dăruit această izbândă când, după secole îndelungate de lupte şi de jertfe date de părinţii noştri, am ajuns la împlinirea idealului pentru care au luptat şi au murit ei?
Acum, când Dumnezeu, Care a fost singurul nostru Aliat, ne-a dat bucuria să ne vedem liberi toţi şi înăuntrul unor graniţe largi şi independente, acum să ne lepădăm de El? Acum să-L tăgăduim? Acum să ne întoarcem călcâiul împotriva Lui?
Dar cine ne va mai ajuta pe noi mâine, când din nou s-ar putea să ajungem la vreo nenorocire? Spre cine să strigăm atunci la greu dacă astăzi, la bine, ne lepădăm de El? Căci nici astăzi n-avem în jurul nostru nici un prieten, ci suntem înconjuraţi numai de vrăjmaşi care pândesc tot să ne jefuiască şi să ne desfiinţeze.
Dar, pe lângă tradiţia noastră creştină şi pe lângă primejdiile din afară, noi mai avem atâtea primejdii şi vrăjmaşi lăuntrici: păcatele, dezbinările, decăderea trupească şi sufletească – toate ducând în final la nimicirea sufletului şi a neamului nostru!
Asta m-a făcut şi mă face să nu pot sta liniştit acasă, să-mi văd şi eu de nimicurile pământeşti, când aceste sfinte şi veşnice valori sunt în cea mai mare primejdie.
Acum da, sunt aici. Puteţi să mă bateţi, să mă condamnaţi, pot chiar să mor aici. Pentru aceasta, conştiinţa mea este liniştită. Dar nu pot să mă împac cu compromisul nimicitor a tot ceea ce privesc mai de preţ ca însăşi viaţa mea. Mai greu e chinul conştiinţei ca orişicare chin lumesc. Şi mai de preţ este îndreptăţirea ei decât oricare preţ din lume… Eu cred în Dumnezeu, în Judecata şi în răsplătirile Sale… Şi mă tem de El!
De asta nu pot tăcea.
Eram atât de mişcat, încât vorbeam cu lacrimi. Toţi trei mă ascultau fără să mă privească nici unul – stăteau pe scaune, cu feţele la uşă.
Mi s-a părut că şi ei erau mişcaţi sufleteşte…
Nu ştiu cât timp trecuse de când începusem să vorbesc astfel, dar când am ajuns la acest punct am simţit că vorbisem de-ajuns şi am tăcut.
În cameră, atmosfera era încărcată de ecoul şi simţământul celor pe care le evocasem.
Au trecut vreo câteva minute aşa. Tăceam toţi. Cred că tuturor ne vorbea Duhul lui Iisus Hristos sau al lui Ştefan cel Mare, Mircea, Mihai – al strămoşilor neuitaţi… Sângele, lanţurile, morţii, jertfele şi descătuşarea istoriei noastre… Poate şi primejdiile ei.
Dacă au văzut că nu mai vorbesc, au ieşit pe rând afară, începând cu „şeful cel mare”, fără să spună nimic… Şi m-au lăsat singur.”
Iată un adevărat suflet de român, un nobil caracter, un scump model la care să privim cu toate simţirile fiinţei noastre. Privind la el, nu se poate să nu se trezească în noi dorinţa de a dobândi şi noi – pentru că se mai poate încă – un suflet de român, un suflet de creştin, un suflet din Dumnezeu.
Slăvit să fie Domnul!