„Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis:“ (Ioan 6, 8)
F
iecare dintre ucenicii Domnului Iisus îşi are frumuseţea lui aparte. Nici unul nu-i lipsit de frumuseţe, dar nu sunt toţi la fel. Pentru că tocmai în aceasta stă frumuseţea lor.
Unul s-a deosebit prin curaj, altul prin smerenie, altul prin iubire, altul prin agerime… Unul prin vorbire, altul prin tăcere, unul prin fapta arătată, altul prin fapta ascunsă.
Domnul Iisus nu schimbă temperamentul, felul de fire al cuiva, dacă vine la El, ci îl înnobilează numai. Mărul rămâne tot măr; îl altoieşte numai. Soiul timpuriu sau târziu rămâne tot aşa, îl altoieşte numai pentru a rodi, în loc de poame acre şi mici, roade gustoase şi mari.
Vasul rămâne tot vas, îi schimbă numai conţinutul.
Domnul face că cei iuţi rămân iuţi şi după ce vin la Hristos. Numai că acum nu sunt iuţi pentru a face răul, ci sunt iuţi pentru a face binele. Cei curajoşi rămân şi mai departe tot curajoşi. Dar nu spre a sări la bătaie acum, ci pentru a ajuta la nevoie.
Cei zgârciţi înainte faţă de Dumnezeu vor fi zgârciţi şi după aceea, dar faţă de diavolul. Nu vor mai întrebuinţa pentru molii sau pentru rugină ceea ce au, ci pentru propă-şirea Evangheliei şi pentru ajutorarea lipsiţilor, pentru a-şi muta avuţia în ceruri.
«Iată, Eu fac toate aceste lucruri noi», a zis Domnul Iisus (Apoc. 21, 5). Căci schimbându-se conţinutul chiar şi vasul se înnobilează.
Din locul unde a fost altoit se cunoaşte nu numai rodul pomului, ci chiar şi trunchiul şi coaja lui.
Chiar şi chipul omului, chiar şi înfăţişarea lui din afară se schimbă, după ce se întoarce el la Dumnezeu. Lumina dinăuntru se răsfrânge şi în afară pe faţa lui. Şi prin ochii lui. Şi prin mişcările lui.
Andrei, unul din primii ucenici ai Mântuitorului, fratele lui Petru, a rămas mereu sufletul liniştit şi tăcut. Dar totdeauna prezent acolo unde era nevoie. În trei locuri deosebite se vorbeşte despre Andrei, în Evanghelie… Şi totdeauna este înfăţişat ca un ucenic plin de o înaltă frumuseţe sufletească.
Totdeauna el aduce la Domnul pe câte cineva.
În Ioan 1, 40-42 îl aduce pe fratele său, Petru.
În Ioan 6, 9 aduce un băieţel cu cinci pâinişoare şi doi peştişori.
Iar în Ioan 12, 20-22 aduce nişte străini.
Fiindcă dragostea lui pentru Domnul era mereu lucră-toare şi îl făcea să umble în toate părţile cu hărnicie şi pricepere, observând totdeauna unde este nevoie de un ajutor şi fiind gata să-l dea cu bucurie şi cu grabă, pentru ca toţi cei de lângă el să ajungă la Iisus..
Aşa se face că el a găsit şi pe băieţelul cu pâinişoarele tocmai când era cea mai mare nevoie de el.
Ce bine este când ucenicul Domnului se ocupă cu dra-goste şi grijă de toţi, umblând să vadă unde şi cine are nevoie de ceva, ca să ajute! De cât ajutor şi folos sunt astfel de ucenici binecuvântaţi!…
Ce bine când slujitorii Domnului nu neglijează nimic, nu dispreţuiesc nimic şi pe nimeni!
Căci acolo unde nici nu te gândeşti, se găsesc daruri şi vase cu care Dumnezeu face apoi minuni nemaipomenite.
Numai dacă se găsesc oameni binecuvântaţi care să aibă grijă să le aducă la Iisus.
Cu dragoste. Şi la timp.
Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm dăruieşte Bisericii Tale apostoli plini de dragoste şi de atenţie faţă de fiecare suflet din turma Ta
şi ajută-i să caute cu grijă neobosită pe fiecare mădular al Bisericii Tale, ca să afle şi să aducă la Tine mai ales pe acele suflete care au daruri din care Tu vei sătura pe mulţi.
Ajută-ne şi pe noi să nu neglijăm nimic din ceea ce avem, ci să aducem totul la picioarele Tale, ca Tu, sfinţind totul, să devină folositor şi bun pentru mii şi mii de suflete.
Amin.
Traian Dorz, HRISTOS — PÂINEA NOASTRĂ