URMAȘUL

Traian DORZ despre URMAȘ (audio)

DOAMNE-AL JUDECĂŢII

T-Dorz_072Doamne-al Judecăţii, ia odată-aminte
cât rău face duhul prefăcătoriei,
că nici mii de duhuri n-au ucis nainte
cât ucide-acuma cel al vicleniei!
Doamne, vezi cum furii vin vorbind de pace,
omul dezbinării cântă de iubire,
robul îngâmfării înger se preface
şi trimişii vrajbei predică unire.

Doamne, fă dreptate alor Tăi odată
şi Lucrării Tale, ruptă şi prădată!

Doamne, vezi cum darul dat spre unitate
Ţi l-a pus vicleanul pentru dezbinare,
sfintele-Ţi versete cum le-ntoarce toate
spre-a-i sluji să strice Sfânta Ta Lucrare,
Doamne, vezi cum iuda poate merge-oriunde,
nimeni nu-l opreşte, nimeni nu-l întreabă,
Doamne, vezi ce-l mână, Doamne, vezi ce-ascunde
şi vezi cum l-ajută cei cu mintea slabă!

Doamne, vezi cum Însuşi Numele Tău Mare
el Îl pune-n slujba scopului satanii,
Doamne, vezi cum lasă numai răni amare,
Doamne, vezi cum pradă turma Ta hultanii,
Doamne, vezi-Ţi via numai jar şi pradă,
Doamne, vezi-Ţi Sfânta Casă-a Ta-n ruine,
Doamne-al Judecăţii, strânge-i Tu grămadă
şi fă Tu cu dânşii ce fac ei cu Tine! (Traian DORZ, din Cântarea Veşniciei, nr. 179)

Ar putea fi descrisă, în câteva cuvinte, starea de lucruri de astăzi din Oastea Domnului mai limpede şi mai precis ca în aceste versuri?
Iată că fratele Traian Dorz, prin Duhul Domnului, a prevăzut aceste vremuri pe care le trăim noi acum – şi care şi mai grele ne aşteaptă; vremuri de nemaiîntâlnite ispitiri, de laşităţi, de leneviri, de umblare după interese fireşti, de amestecături, dezbinări, trădări şi lepădări. Însă, prin toate acestea, ne-a dorit să avem însuşirile ostaşilor care şi ei, în vremea tuturor ispitirilor şi furtunilor lor, au trecut strălucitori spre biruinţă.
Noi, care ne mai numim astăzi ostaşi ai Domnului, mai iubim oare Lucrarea Oastei?
Desigur, vom spune cu toţii, nu se poate să n-o iubim!
Dar oare fratele Traian a iubit-o?
Pare de prisos o astfel de întrebare, fiind atât de evident faptul că s-a dăruit până la jertfă, până la sacrificiul total pentru cauza ei.
Dar el a iubit doar frăţietatea Oastei din vremea sa, ori a iubit Lucrarea în întregimea ei, îngrijindu-se şi de viitorul ei, de vremea când el nu va mai fi printre noi? Şi-a dorit el oare un urmaş al său, un continuator al luptei sale, un îndrumător al poporului Oastei în anii care vor fi după el, l-a considerat necesar pentru generaţia care va urma? S-a rugat pentru el?
Şi aceasta este atât de bine ştiut, fiindcă adevărul acesta este atât de clar exprimat în multe mărturii scrise sau verbale pe care ni le-a lăsat.
În contextul acesta în care am ajuns (descris în poezia de mai sus), s-ar putea ridica întrebarea: a greşit fratele Traian, în dragostea sa pentru Lucrare, atunci când ne-a vorbit cu atâta siguranţă despre o persoană care va fi urmaşul său – stegar al Lucrării – în vremurile din urmă? A putut fi oare o încredinţare falsă aceea pe care spune că a avut-o, în privinţa aceasta, de la Duhul Domnului?
Unii pot să nu creadă sau să conteste această afirmaţie-înştiinţare pe care a făcut-o fratele Traian despre acela care va veni. Dacă el şi-a dovedit onestitatea faţă de Oastea Domnului şi faţă de noi prin jertfa vieţii personale, unii ca aceşti contestatari – oricine ar fi ei – care pretind, în acelaşi timp, şi că fac parte din această Lucrare, nu ştim prin ce şi-ar putea dovedi onestitatea, ca să li se acorde vreo credibilitate.
Toţi cei ce ne numim ostaşi ai Domnului ne-am hrănit sufleteşte ani de zile sau poate zeci de ani (mai ales în vremea prigoanei comuniste) din truda şi jertfa fratelui Traian şi am aflat lumina curată a mântuirii sufletului nostru (în mare parte, direct sau indirect) datorită acestui om al lui Dumnezeu, pentru că el a ţinut această lumină ridicată în faţa ochilor noştri şi, sacrificându-şi viaţa şi tot ce a avut, a venit cu ea printre noi, până la fiecare, să ne-o dăruiască, pentru ca să nu pierim în întunericul necunoştinţei şi al păcatului.
Însă de o vreme încoace, într-un mod tot mai ostentativ şi mai sistematic, unii, ridicaţi dintre noi, arată pe faţă că pot să-l dispreţuiască, pot să-l conteste, pot să-l renege. Pot… pentru că aceştia lasă să se înţeleagă că au o viaţă mai sfântă decât a avut-o el; că au roade mai evidente şi mai bogate de cum le-a adus el; pentru că, poate, consideră că au renunţat, de dragul Domnului şi al Lucrării Sale, la mult mai multe decât a renunţat fratele Traian şi că au o autoritate duhovnicească mai mare din partea Domnului decât cea cu care a fost învestit el… şi o alegere mai specială din partea lui Dumnezeu. Aceştia – declarativ sau faptic – luptă astăzi împotriva gândirii acestui sfânt înaintaş al Oastei şi a îndrumărilor date de el, căutând pe tot mai multe căi şi prin tot mai multe mijloace să-i micşoreze valoarea în ochii urmaşilor, umbrindu-i învăţătura, pe care o pun sub semnul întrebării, şi deformându-i-o într-o parte sau într-alta, mânaţi de interesele pe care le slujesc.
E atât de evident că ne putem aștepta ca toţi aceştia să nu-l dorească pe urmaşul său… E de aşteptat să nu-l accepte atunci când Dumnezeu îl va trimite. Este de la sine înţeles că toţi aceştia nu-l vor recunoaşte şi, de orice orientare ar fi, se vor uni să lupte cu înverşunare împotriva lui. Presimţirile acestei lupte încep să apară; strigătele acestei încleştări încep să se audă; pregătirile acestui război încep să se arate.

…Dar totuşi, poate mai sunt suflete care cunosc sau vor de-acum încolo să ia aminte la ceea ce fratele Traian ne-a lăsat cu cuvânt testamentar, în privinţa urmaşului său; suflete de fraţi şi de surori care nu consideră că el s-ar fi înşelat sau ne-ar fi înşelat pe noi, lăsându-ne aceste înştiinţări. Dacă e aşa, acest fapt conduce la o altă întrebare: câţi dintre noi, care – aşa cum am precizat la începutul acestor rânduri – susţinem că iubim Oastea Domnului, ne însuşim modul de a ne raporta la acest trimis al Domnului aşa ca fratele Traian? Câţi îl mai aşteptăm pe el astăzi? Câţi îl mai dorim? Câţi îi simţim necesitatea, aşa încât să ne rugăm pentru trimiterea lui cu conştiinţa şi stăruinţa cu care s-a rugat fratele Traian?
Se poate ca şi până acum să-l fi aşteptat, însă foarte pasivi; sau doar întrebători…
Nu este oare acum vremea să-l cerem cu toată insistenţa de la Domnul, asumându-ne la modul faptic, concret, toată convingerea pe care a avut-o înaintaşul nostru cu privire la acest urmaş al său şi la lucrarea pe care o va face el?
Poate am ajuns vremea când credincioşia legământului nostru faţă de Domnul, pus în Lucrarea Oastei Sale, ne cere să ieşim în întâmpinarea acestei profeţii…

Doamne Iisuse al Oastei Tale, Te rugăm, pregăteşte-ne şi pe noi în vederea acestor împliniri, pentru ca atunci când le va veni ziua şi se va arăta acel trimis al Tău, să avem ochii spălaţi şi curăţiţi în lacrimi, ca să-l putem recunoaşte de departe… Şi, înconjurându-l cu toată dragostea, să-i arătăm tot sprijinul şi să-l urmăm cu toată ascultarea şi dăruirea în slujba Cauzei Tale sfinte, în toată încleştarea luptei care va trebui dată cu acea ultimă fiară, spre marea şi strălucita biruinţă a slăvitului şi veşnicului Tău Nume.
Slăvit să fie Domnul!

Ovidiu RUS

Redăm în continuare și în format text mesajul din fragmentul audio de la începutul acestui material.

… Dar voi, fraţii şi fiii noştri, să fiţi pe deplin încredinţaţi şi siguri că El va avea grijă să vă pregătească şi să vă aducă îndrumătorul necesar când corabia Lucrării Lui va ajunge la trecerea printre alte stânci, şi coloana Oastei Sale la confruntarea cu vreo altă fiară.
A fost o vreme când şi eu priveam cu îngrijorare în jurul meu, ca să descopăr printre feţele şi inimile tinere şi frumoase pe acela peste care să văd semnul cel tainic după care să recunosc că acela este alesul şi urmaşul rânduit de Dumnezeu, care să meargă mai departe în frunte, purtând steagul Oastei cu o mână tare, cu o frunte înaltă şi cu nişte ochi curaţi, inteligenţi şi pătrunzători…
Dar poate n-a fost încă vremea ca el să se arate. Poate că el este chiar printre noi, dar ochii noştri sunt împiedicaţi încă să-l cunoască, precum erau ochii celor din Egipt să-l cunoască pe Moise, copilaşul cel frumos. Ori ai celor din Betleem, pe David, tinerelul cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă (I Sam 16, 12). Sau ai celor din Emaus, pe Hristos cel Înviat şi Biruitor (Lc 24, 16).
Oricum însă, eu sunt deplin încredinţat că el este. Şi că Domnul Dumnezeul nostru va face ca el să fie cunoscut la vremea sa…
Poate că el este acum numai un copilaş frumos, ascuns ca Moise în vreo casă tainică, încă la sânul unei mame sfinte şi credincioase, ale cărei rugăciuni le-a ascultat Domnul în chip minunat (Exod 2, 2).
Poate că el creşte undeva ca David, un tinerel abia încercând o harfă, o sabie şi o carte, ca să deprindă cele trei mari însuşiri necesare unui conducător al Oştirii Domnului: inspiraţia, curajul şi inteligenţa…
Noi nu ştim acum, cum nici Israelul nu-l cunoştea pe Moise, nici Samuel pe David, nici ucenicii pe Mântuitorul, până ce le-a sosit vremea acelei cunoaşteri. Dar, încă o dată: eu ştiu sigur că el există sau va exista şi că Duhul Sfânt îl pregăteşte, iar la vremea potrivită şi necesară el se va arăta. Atunci însuşirile lui trupeşti şi sufleteşti, faptele lui şi darurile deosebite, precum şi semnul tainic al lui Dumnezeu de peste el îl vor face cunoscut, iubit şi urmat. În mâinile lui, Steagul Domnului – simbolul unităţii şi al idealului Oastei – va străluci mai puternic decât la oricare altul. Şi Duhul Domnului va face ca, în urma steagului purtat de el, oştirea Domnului, strâns unită şi frumos aliniată, să înainteze nenumărată şi biruitoare spre Canaanul şi Ierusalimul cel Ceresc.

Acum Oastea Domnului mai are încă o etapă de drum de parcurs, dar când acel steag binecuvântat se va arăta, Domnul Dumnezeul nostru şi al părinţilor noştri va face ca în faţa Oastei Sale să se prăbuşească ultimele ziduri, să se împlinească ultimele promisiuni şi să se deschidă ultimele porţi.
Voi, urmaşii noştri de astăzi şi de mâine, să aveţi grijă de comorile Domnului încredinţate Oastei Sale, până când ele vor fi preluate de el. Steagul şi Harfa, Sabia şi Cartea.
Steagul este Hristos cel Viu în dragoste şi adevăr, adică în Credinţa şi Învăţătura dintâi, căci Hristos şi Steagul este numai acolo.
Harfa este Cântarea. Cântarea este părtăşie, părtăşia este putere şi viaţă.
Sabia este Cuvântul. Cuvântul este Adevărul, Adevărul este curaj şi biruinţă.
Cartea este Lumină. Lumina este înţelepciunea. Înţelepciunea este orientare, orientarea este siguranţă.
Atunci când se va ivi între voi acel tinerel cu părul bălai, cu ochi inteligenţi şi cu faţa frumoasă, având peste el semnul tainic al trimisului divin, voi să-l înconjuraţi îndată cu toată dragostea şi puterea inimilor voastre! Atunci Oastea va avea de înfruntat pe ultimul faraon, de luptat cu ultimul goliat şi de cucerit ultimul Ierihon. Predaţi-i Steagul şi grupaţi-vă cu vitejie în jurul lui, pentru că el va fi acela prin care Domnul vă va duce pe voi şi va conduce Oastea Sa, prin ultimele primejdii, la ultimele biruinţe…
Oricine îl va asculta va fi binecuvântat; dar oricine nu-l va recunoaşte şi-l va dispreţui pe acel profet şi trimis al Domnului va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul norodului sfânt. Fiindcă el va fi acela prin care Însuşi Domnul Iisus vrea să conducă Oştirea Lui pe cel mai frumos drum şi spre cea mai frumoasă biruinţă (I Tim 4, 11-16).
Aceasta este profeţia pe care v-o fac prin înştiinţarea Domnului.
Şi testamentul pe care vi-l las.
Şi rugămintea către Domnul Dumnezeul meu, cu care închei. (din HRISTOS – MĂRTURIA MEA)