ţinută în privegherea de luni seara [a părintelui Iosif TRIFA]
În legătură cu II Petru 1, 10-16, arată cum viaţa părintelui Iosif a fost un şir de necontenite osteneli şi jertfe pentru Demnul. El n-a cunoscut ce este odihna, repausul şi liniştea. Prea mult îl durea starea de necunoştinţă şi întuneric în care era poporul. Era prea puternică chemarea şi conştiinţa de străjer şi păstor, ca să poată tăcea.
„Pentru mine, slujba aceasta de păstor – scrie în cartea Ce este O. D. – este mai ales un fior, un cutremur, o veşnică nelinişte şi frământare sufletească.
Această slujbă mi s-a dat de la Dumnezeu, cu înfricoşata răspundere sufletească ce se află scrisă în Biblie la Ezechiel proorocul, cap. 33, v. 1-10.
…Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte de fier şi linişte şi uşurare sufletească nu am decât atunci când «suflu din trâmbiţă» ca să deştept pe cei păcătoşi” (pag. 4-5).
De câte ori nu va fi simţit nevoia să se odihnească puţin, dar o strigare tainică nu-i îngăduia niciodată acest lucru. „Scoală, Iosife, suflă din trâmbiţă, căci, iată, toţi păstorii dorm tolăniţi” (Gal 5, 6-10).
Vorbeşte şi nu tăcea, căci, iată, „poporul piere din lipsă de cunoştinţă… poporul fără minte, aleargă spre pieire” (Osea 4, 6-14).
De aceea n-a putut să tacă, ci de 15 ani a strigat mereu fără cruţare: „Să cunoaştem, să cău¬tăm pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de pri¬măvară care udă pământul” (Osea 6, 3).
La această neobosită muncă, l-a împins şi gândul că trebuie să-şi folosească talanţii ce-i are… că peste puţin va trebui să plece… Pentru asta s-a pregătit mereu.
În ultimii ani a venit asupra noastră o încercare. Eram îndemnaţi să ne plecăm „literei legii”, organizărilor şi statutelor fără viaţă.
Atunci, ca şi totdeauna, a stat de strajă ca o santinelă neclintită, ridicând mereu în faţa noastră Golgota: „Căci n-am voit să ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos şi Acela răstignit” (I Cor 2, 2).
Mângâierea i-au fost fraţii care l-au înţeles şi urmat şi răspunsul fronturilor ce strigau: „Prezent la datorie!”…
Lângă acest sicriu scump şi drag, să ne facem o îndeaproape cercetare a inimilor noastre. Căci odată vom da socoteală de ceea ce am văzut şi auzit aici.
De acum, greutatea rămâne asupra noastră. Dar nu asupra noastră numai, căci Domnul este Cel ce ne poartă povara (Ps). Să aruncăm asupra Lui toate îngrijorările noastre şi El însuşi Se va îngriji de noi (I Ptr 5, 7).
Să căutăm deci, fraţilor, să ne întărim chemarea şi alegerea noastră, căci dacă vom face aşa, nu vom aluneca niciodată (II Ptr 1, 10). Să ne aducem mereu aminte de lucrurile ce am auzit şi învăţat de la părintele nostru, care a plecat (II Ptr 1, 15) şi Dumnezeul păcii va fi cu noi. Amin.