Vlad Gheorghiu

Şi-a dorit mult de tot ca purtătorul cuibului ei să fie un cireş sau un cais. Să aibă cea mai frumoasă şi mai bogată coroană şi să fie chiar în faţa casei. Simţea vibrându-i cântecul odată cu ivirea fiecărui mugur, a fiecărui fir de iarbă. Îi zvâcnea inima cu fiecare cocor reîntors acasă. Ardea cu fiecare freamăt, cu fiecare rază, cu fiecare amurg, cu fiecare strop de rouă.
Iute şi tare grăbită mai era inima ei.
– Să vină primăvara! Să scap de frig şi de îngheţ!
Însă pomii cei mai falnici erau deja plini de cuiburi. Cel pe care-l găsise ea nu era nici în faţa casei, nici prea grozav. Dar îşi zise că va compensa lipsa aceasta cu cel mai frumos cuib. Şi puii ei vor fi primii care vor zbura.
Începu deci foarte devreme, să-şi strângă cele necesare pentru cuib. Aştepta numai să-i înflorească pomul.
Dar iată că toţi pomii îşi răspândeau deja parfumul. Înfloriseră toţi. În cuiburile vecine, toate păsărelele lucrau de zor reparând cuiburile vechi, construind şi înfrumuseţând altele noi. Pregăteau viitorul lor culcuş. Numai pomul ei nu se grăbea deloc să înflorească. Nu era nici cireş, nici cais, nici măcar măr. Era un prun ce-şi înălţa spre soare braţele încă tot golaşe şi pline de ţepi. Şi nici o frunză. Nici un mugur…
Acum toate visurile ei s-au spulberat. De ce i le-a mai dăruit Dumnezeu dacă nu i se pot împlini? Cântecul ei sună trist şi rece, şi neîmpărtăşit. Vai, ce grăbită şi fericită era ieri! Şi ce tristă astăzi! Viersul ei răsună tot mai jalnic. Apoi tace.
Dar iată că s-aude ceva.
– Poc! Şi chiar lângă ea pe crenguţă apare un mugur. Apoi altul şi, pe la amiază, altul. Flori mici, multe, multe împodobesc prunul ei. Şi ţepii aproape nu se mai văd de atâtea frunzuliţe mici şi verzi. Albinele aleargă din floare în floare. Prunul ei parcă sărbătoreşte.
– Prea târziu! gândi vrăbiuţa. Glasul meu este atât de trist şi de răguşit că nu mai are nici un farmec! Dacă n-aş fi jelit atât! Dar, eu n-am răbdare s-aştept!
Începu să-şi facă totuşi, cuibul.
O, dar ce bineveniţi erau ţepii aceştia pe care nu-i putuse suferi la început. Îi susţineau foarte bine cuibul.
Şi-a dorit într-adevăr, cu totul altceva. Dar n-a fost să fie.
Însă ce bine i-a prins. Pomul ei n-a fost cel mai falnic, dar ce bine i-a ocrotit cuibul. N-a înflorit primul şi nici puişorii ei n-au ieşit primii, dar nici n-au fost ameninţaţi de capriciile iernii care n-ar fi vrut să mai plece. Şi nu era nici în faţa casei sau în alt loc de cinste, cu multă trecere, dar nici n-a tresărit speriată că vreo praştie sau vreun copil curios i-ar fi necăjit sau rănit puii. Pomul ei nici măcar n-a avut roade primul. Dar nici vrăbiuţa nu s-a temut că cineva, culegându-le, ar putea face rău puişorilor. La vremea culesului, ehei, …puii ei ştiau să zboare şi să se apere singuri.
Ce binecuvântare a fost prunul acesta pentru ea! Şi ce rău îi pare acum că n-a fost mulţumită de la început cu ce i-a rânduit Dumnezeu! Ce târziu şi-a dat seama că tocmai pentru ca visurile ei să se împlinească şi ca să nu sufere, Dumnezeu i-a rânduit exact ce-i trebuia pentru pacea, căldura şi liniştea cuibului ei. N-ar fi putut suporta ca puii să-i sufere de frig şi de foame sau chinuiţi de copiii răi.
Şi-a jurat că niciodată nu va mai cârti, ci va lăsa în grija lui Dumnezeu totul, precum păsările cerului din vremea Mâtuitorului.
Acum ciripea fericită din zori şi până-n seară. Cântecul ei nu mai era trist, ci cald şi vesel. Mulţumea lui Dunmezeu pentru că nu S-a supărat pe ea atunci când era nemulţumită.

…Dragi tineri, nu îngăduiţi înimii voastre să-şi facă visuri prea mari şi prea multe şi nu cereţi, nu aşteptaţi de la viaţă mai mult decât vă este îngăduit ca să nu vă fie prea dur şi prea crud impactul cu realităţile viitorului vostru. Chiar dacă inima vă e plină de avânt şi entuziasm. Mai ales atunci, încredinţaţi-vă în mâna şi grija lui Hristos tot ceea ce sunteţi voi, sau aveţi, sau doriţi şi lăsaţi-L pe El să vă rânduiască viaţa în funcţie de ce a zămislit în voi atunci când aţi fost creaţi.
Cine ştie mai bine decât El şi ce, şi cum, şi cât vă trebuie ca să fiţi fericiţi şi să vă mântuiţi sufletul?

Lasă un răspuns


*