Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 7 august:

„Doamne, Dumnezeul mântuirii mele! Zi şi noapte strig înaintea Ta!“ (Psalmi, 88, 1)

bibliaStrigătul în rugăciune înseamnă o voinţă şi o dorinţă puternică şi stăruitoare, pe care inima omului o înfăţişează lui Dumnezeu. Este rugăciunea care luptă puternic să-L facă pe Dumnezeu să o accepte
şi să o împlinească,
întocmai
şi grabnic.

În vremea unei mari încercări, inima omului, neputând înţelege planul lui Dumnezeu
şi neputând suporta cu răbdare durerea,
voieşte şi doreşte puternic să scape cât mai grabnic din foc.
Atunci, strigă de sub durere, zi şi noapte, înaintea lui Dumnezeu, ca de sub apăsarea unui vrăjmaş răufăcător,
ca de sub loviturile unui stăpân nemilos.
Strigă, până când scapă din încercarea ei într-un fel.

În focul unei mari iubiri,
sau al unei mari disperări,
sau al unei mari nebunii,
sau al unei pofte stăpânitoare,
sau al unei lăcomii puternice,
inima omului, nemaiputând trăi fără o fiinţă sau fără un lucru, strigă, arde, cere!
Nemaiputând trăi fără o plăcere, sau fără o pedeapsă, inima omului voieşte şi doreşte puternic
şi strigă zbuciumat şi chinuitor, cerând.
Strigă zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu, Care, ştiind că lucrul cerut i-ar fi spre rău tocmai ei, acestei inimi, n-ar vrea să i-l dea.
Dar strigătele nu încetează până când biruie… Şi până când îşi primesc ceea ce au cerut (Luca 23, 23-24).

În ceasul unei grele primejdii, îngăduită tot prin voia lui Dumnezeu, căci nici o întâmplare nu vine întâmplător, inima omului, slabă şi fără încredere în lucrarea lui Dumnezeu, tremură şi se frânge.
Atunci, strigă zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu, până când vine o izbăvire,
ori prin viaţă – ori prin moarte.
O, de câte ori însă strigătele rugăciunii stăruitoare, care biruiesc, smulgând de la Dumnezeu împlinirea cererii lor, au drept urmare cu totul altceva decât gândiseră înainte.
Când rugăciunea cuiva este prea îndelungată şi prea stăruitoare în ceea ce urmăreşte, rareori aduce un folos adevărat celui care o face.

Dumnezeu orânduise toate lucrurile spre binele omului, înainte de a se ruga el.
Dar omul, strigând mereu înaintea lui Dumnezeu, a forţat modificarea bunei orânduiri, întorcând lucrurile spre nenorocirea sa.
Pe urmă, vede omul ce bine ar fi fost dacă n-ar fi primit ceea ce ceruse. Dar e prea târziu.
Ce minunată pildă de totală încredere în înţeleapta orânduire a tuturor lucrurilor din partea lui Dumnezeu-Tatăl, a arătat tot timpul vieţii Sale pământeşti Mântuitorul nostru Iisus Hristos!
Ca un miel dus la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, El nu Şi-a deschis gura să strige niciodată (Isaia 53, 7).
N-a deschis gura nici să Se plângă,
nici să cârtească,
nici să blesteme,
nici să strige…
Nici măcar să Se apere n-a deschis El gura Sa, când era condamnat atât de pe nedrept la o moarte atât de crudă (Mat. 26, 63 şi 27, 12-14).

Hristos n-a deschis gura Sa decât să mângâie, să lumineze, să Se roage, să cânte, să vindece şi să mulţumească pentru toate (Isaia 53, 12; Luca 23, 34; Mat. 11, 25; Ioan 11, 41).
O, ce pildă şi putere dumnezeiască este Domnul Iisus pentru noi!
Un adevărat credincios nici nu poate striga prea nerăbdător şi supărător, zi şi noapte, înaintea Domnului pentru nici o dorinţă personală a sa.
Având încrederea deplină în Dumnezeu că precum El Însuşi a aranjat toate celelalte lucruri până astăzi, tot aşa le va aranja şi mai departe pe toate, în aşa fel ca din toate să iasă, până la urmă, binele său, cel credincios nu strigă niciodată…
Cel credincios nu se tulbură, nu se aprinde şi nu se leagă puternic de nimic.
Nu ţine cu tărie să se facă neapărat şi numaidecât voia lui.
Ci se lasă, încrezându-se liniştit, în voia lui Dumnezeu.
Atunci n-are de ce să strige.
Ştie că este în mâinile Binefăcătorului său, şi inima lui credincioasă tace cu răbdarea şi încrederea mielului.
Nu cu ţipete dârze şi nesuferite, ca ale purceluşului fricos şi nerăbdător care te asurzeşte îndată ce pui mâna pe el.
Sau îndată ce nu i se dă ce vrea.
O, de puţine ori suntem noi ca mieii, tăcând liniştiţi sub Mâna lui Dumnezeu –
şi de multe ori suntem ca nişte purcei care ţipăm nerăbdători ori de câte ori nu se întâmplă ceva după voia noastră.
Şi ce trist e că este aşa!

Bunule Tatăl nostru Carele eşti în ceruri,
Te rugăm, să ne ierţi pentru puţina noastră credinţă, ori de câte ori nu putem sta liniştiţi înaintea paharului pe care ni-l întinzi Tu
sau a foarfecei sub care trebuie să lăsăm ceva din noi sau ceva de pe noi.
Iartă-ne când strigăm supărător, zi şi noapte, înaintea Ta,
plini de frică, de tulburare şi de nerăbdare.
Dăruieşte-ne Duhul Sfânt prin Care să căpătăm încredinţarea liniştitoare că nimic nu ne va fi spre rău din ceea ce ne trimiţi Tu (Rom. 8, 28).
Fă, Doamne Iisuse, ca toate rugăciunile noastre să fie liniştite înaintea Ta,
nu strigate, văitate şi gemute.
Senine, nu întunecate,
şi încrezătoare, nu deznădăjduite.
Iar răspunsul Tău, oricare ar fi,
să nu ne tulbure, nici să ne zdrobească,
ci să ne facă să-Ţi mulţumim, fie cu lacrimi de durere, fie cu lacrimi de bucurie,
dar totdeauna cu pace.
Amin.