Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Cine are o viaţă grea are o moarte uşoară; şi cine are o viaţă uşoară are o moarte grea. Acesta este un adevăr pe care toţi îl văd la sfârşit, dar puţini îl văd la început. De aceea, când îi merge rău, cel cu viaţa grea plânge prea mâhnit, iar cel cu viaţă uşoară, când îi merge bine, râde prea nebun.
Dar cât de puternic şi de înţelept este Dumnezeu în lucrările Lui! Însă numai omul care, cu o inimă smerită şi cu un cuget curat, se adânceşte în profunzimea tainelor puterii şi înţelepciunii Sale se învredniceşte ca Duhul Sfânt să i le lumineze. Ca un reflector extraordinar de luminos aruncat dintr-o dată asupra unor comori strălucitoare. Pentru a afla aceste comori şi pentru a te învrednici de harul lor, este nevoie neapărat să umbli permanent cu Dumnezeu. Nu doar din când în când. Să fii în Hristos, nu doar lângă El. Să ai şi Duhul Adevărului, nu doar Cuvântul lui. Căci Duhul este singurul care te călăuzeşte în el. Fără Duhul Sfânt falsele duhuri te vor călăuzi fals. Şi în cuvântul Adevărului nu vei afla orientarea, ci dezorientarea.

Profetul Domnului avea un extraordinar simţ de orientare în orice situaţie. Şi o intuiţie clară şi imediată a miezului oricărei probleme. De fapt, aceasta este şi calitatea unui profet. Nimic nu l-a surprins. Nimic nu l-a dezorientat. Ştia finalul oricărui lucru la începutul acelui lucru şi nu rămânea în urma nici unui timp. Intuia desfăşurarea oricărei situaţii şi nu-l surprindea nepregătit nimic. Vedea limpede dezlegarea oricărei neînţelegeri şi avea cele mai clare idei şi mai inspirate cuvinte pentru înfăţişarea ei.
Cunoştea răutatea şi puterea răzbunătoare a mitropolitului şi era convins că, până la urmă, ura şi influenţa lui vor reuşi să-i calce în picioare dreptatea, să-i nesocotească meritele, să-i răpească dreptul. Dar a fost hotărât să lupte până la capăt pentru apărarea dreptăţii în faţa silniciei. Şi a adevărului în faţa minciunii. Pentru că îi poruncea aceasta principiul sfânt pentru care venise şi atitudinea demnă în faţa procedeului murdar.
De aceea Adevărul lui avea neapărat nevoie de un glas care să strige. Izvorul avea nevoie de o deschidere prin care să ţâşnească. Şi ultimelor lui mărturisiri le trebuia un mijloc prin care să fie împărtăşite fraţilor şi veşniciei.

Fusese sugrumat, în noiembrie, “Ostaşul Domnului”, ultima foaie prin care Părintele Iosif grăia cu sutele lui de mii de fraţi şi de cititori din Oastea Domnului.

În aceste zile m-am liberat şi eu definitiv din armată şi am ajuns gata să-mi reiau locul de luptă şi de muncă lângă părintele şi superiorul meu. Fratele Marini, tovarăşul meu mai mare, era pentru un timp acasă la ai lui, în Săsciori. Iar pe Vonica (celălalt tovarăş al nostru) l-am aflat în tabăra vrăjmaşă. Soţia şi interesul îl făcuseră să ne trădeze.

Lipsa unei gazete ne ardea inima şi preocuparea găsirii ei ne frământa tot timpul când stăteam de vorbă împreună.

– Dragă Dorz, zise părintele într-o zi, la începutul lui decembrie, avem două posibilităţi: ori cu Munteanu, ori cu Stoichiţă. (Munteanu avea ziarul “Acţiunea” şi ne era prieten. Stătusem un timp, anii trecuţi, cu chirie în casa lui şi ne înţelesesem foarte bine cu el. Stoichiţă era un avocat cu renume şi un om care se bucura de un mare respect în faţa tuturor). Vom conveni cu unul dintre ei să scoatem gazeta noastră sub numele gazetei lor, ca număr paralel ori ca supliment duminical.

– Cred că oricare dintre ei ne va înţelege şi va accepta.

– Haidem la Stoichiţă! El are foaia “Glasul Dreptăţii”. Sună mai potrivit pentru noi.

Ne-am pregătit şi, în câteva minute, fratele Popovici ne-a dus cu maşina în strada Avram Iancu, nr. 9, unde Stoichiţă îşi avea biroul avocaţial. Era la birou cu stagiarul său, Corneliu Radu.

Din câteva cuvinte, părintele s-a înţeles cu ei, fiindcă el îi cunoştea bine, iar ei aveau un adânc respect pentru numele şi cauza Oastei Domnului şi a părintelui, pe care şi ei, ca şi toată lumea, o cunoşteau. S-a convenit, deci, ca primul număr din “Glasul Dreptăţii” să apară de Crăciunul anului 1937.

– Acum să-l chemăm şi pe Marinel şi să ne aşezăm pe muncă! îmi zise părintele bucuros, îndată ce eram în stradă.

– Slăvit să fie Domnul, Care ne-a dat izbânda. Ce repede şi ce minunat s-a rezolvat începutul! Sperăm că Domnul ne va ajuta şi totul va fi frumos.

Astfel, ce a urmat mai departe se ştie. “Glasul Dreptăţii” a apărut din decembrie 1937 până în martie 1938… Ne-a fost dat şi acest glas prin planul cel tainic şi minunat al Domnului şi Dumnezeului nostru, pentru că în timpul celor trei luni cât a apărut el, s-au petrecut ultimele evenimente dramatice din viaţa părintelui. Şi noi aveam să trăim şi să păstrăm un alt adevăr istoric, de cea mai mare însemnătate pentru tot viitorul Oastei Domnului. Fără această gazetă, prin care aveam nevoie să respirăm şi noi, şi Adevărul, ar fi fost foarte greu. Dumnezeul dreptăţii n-a lăsat să rămână în întuneric nici nelegiuirile săvârşite în acele zile de către mitropolitul răzbunător şi nici frumuseţea martiriului răbdătorului Său slujitor.

Toate lucrurile petrecute atunci sunt descrise mai pe larg în cartea cu istoria Oastei, vol. 2 . Dar pentru cei care n-au ajuns să citească acolo, vom vedea aici, în capitolul următor, câteva părţi mai însemnate, cuprinzând împrejurarea morţii şi a înmormântării Părintelui Iosif, cu ultimele lui cuvinte. Precum şi legământul tuturor ostaşilor Domnului de lângă sicriul şi mormântul lui, cu cel de-al doilea Adevăr.

Ultimele zile şi moartea profetului

Dintre cele şapte operaţii ale Părintelui Iosif, ultimele două, făcute în 1937, nu s-au mai închis. Până la moartea sa, cei doi fraţi, Popovici şi Opriş, care lucrau la administraţia şi librăria Oastei, îngrijeau zilnic de pansarea rănilor sale deschise şi sângerânde, înfăşurându-l cu vată, cu multă, multă vată. Era într-adevăr nevoie de aceasta, fiindcă sângele se prelingea permanent şi puroiul supura continuu din aceste răni nespus de dureroase şi de grele. La toate acestea, se adăugau acum şi noile eforturi cerute de munca grea a întocmirii foii. Numerele de Crăciun şi de Anul Nou trebuia să apară totdeauna într-un număr sporit de pagini şi cu un conţinut deosebit de frumos. Aceasta cerea o muncă uriaşă, în care părintele aducea partea cea mai mare şi mai grea. Dar o făcea cu toată pasiunea sufletului său care părea că se întăreşte şi creşte cu atât mai mare cu cât trupul slăbea şi se împuţina din zi în zi.

În ianuarie, temperatura începu să crească şi durerile, la fel.

Patul părintelui era la etajul redacţiei, într-o cameră în care intrai dintr-un antreu în care era patul lui Tit. Din camera părintelui se intra în camera unde dormeam noi, fratele Marini şi eu. Aşa că toţi trei eram noaptea aproape de părintele. Prin uşile subţiri auzeam toată noaptea frământările lui în pat şi inima ne tremura şi ne durea pentru el. Temperatura începea să se menţină foarte ridicată, şi pentru durerile tot mai mari se cereau tot mai multe calmante.

Printre ultimii vizitatori ai Părintelui Iosif fusese şi preotul Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care-i rămăsese, aşa mai în ascuns, prieten şi apropiat. Acest suflet de om bun venea din când în când pe la părintele şi sta lângă patul său, vorbindu-i prietenos şi compătimitor. El i a şi împlinit, cu câteva zile înainte de moarte, cele rânduite pentru ultima mărturisire şi împărtăşire cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Cu ocazia aceea, pentru a folosi şi ultimul prilej din viaţa aceasta pentru împăcare, Părintele Iosif i-a trimis mitropolitului Bălan prin preotul Aurel Nanu cea din urmă smerită şi duioasă cerere de iertare şi împăcare. Dar fie că preotului Nanu i-a fost teamă să-i spună mitropolitului acest lucru, fie mai degrabă că mitropolitul a rămas până la capăt împietrit, nu s-a mai primit nici un răspuns nici la această ultimă încercare…

Mai departe, voi consemna tot ce se va întâmpla, pe zile:

Joi, 10 februarie 1938

Azi-noapte n-am dormit aproape deloc nici unii ai casei, deşi eram cu toţii foarte obosiţi. Starea grea în care se găsea părintele ne îndurera şi ne îngrijora pe toţi. Camera lui de dormit era la etajul de sus al casei din Aleea Filosofilor, 18, deasupra redacţiei. Librăria şi compactoria se găseau la subsol. Înainte de a intra în camera părintelui, deasupra scărilor interioare, era un mic antreu în care – după cum am mai spus – era patul lui Tit. Iar din camera părintelui se intra, la dreapta, în camera unde dormeam noi, cei doi: fratele Marini şi eu.

Ca să nu-l prea deranjăm pe părintele bolnav cu trecerile noastre prin faţa patului său, întinsesem un paravan de pânză albă. Pe lângă acest paravan păşeam întotdeauna încet şi cu mare băgare de seamă, înăuntru sau în afară…

Se vedea bine că sfârşitul este foarte aproape. Durerile îi sunt neobişnuit de mari. Doctorul Manta, pe care l-am chemat la patul părintelui şi care este un vechi şi bun cunoscut al său, îl consultă, clatină cu întristare din cap. Spune că ar fi nevoie de o nouă operaţie, a opta… Dar este imposibil, constată el. Nu mai rezistă. Depinde de inimă – şi inima este foarte slăbită…

Vineri, 11 februarie 1938

Nici noaptea aceasta n-am putut dormi aproape deloc. Suntem cu toţii foarte întristaţi din cauza stării părintelui nostru atât de slăbit şi de suferind. Din camera unde dorm cu fratele Marini, aud bine adeseori gemetele reţinute ale bolnavului nostru sfânt. Şi de fiecare dată aceste gemete îmi străpung inima de durere. De câteva ori Titus intrase la el să-l întrebe dacă nu cumva are nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.

Dimineaţa a sosit mai liniştită. Dragul nostru bolnav a adormit puţin, iar noi, ieşind în vârful degetelor, l-am lăsat să se odihnească. Din când în când suiam încet până la uşa întredeschisă, unde ascultam răsuflarea sa de după paravanul din faţa patului său.

Pe la amiază, a luat ceva din mâncarea pe care i-o adusese sora Liţa, apoi s-a liniştit din nou. Spre seară, noi, cei trei: Titus, Marini şi eu, ne-am sfătuit să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.

– Vom face toţi trei de pază, cu schimbul, lângă el, începând de acum şi până dimineaţă, zise Titus. Care să facem primul?

– Fac eu primul, răspunsei eu.

– Pe urmă mă scoli pe mine, zise Tit.

– Iar frăţia ta mă scoli pe mine, zise fratele Marini.

– Bine.

De cum se apropie seara, mă aşezai pe scaun lângă patul părintelui, la măsuţa pe care scriam când el îmi dicta minunatele sale tâlcuri. Luai Biblia lui să citesc. Începu să se întunece. Era februarie şi noaptea venea repede, căci cerul era înnorat. Încă nu ninsese deloc, dar era un aer moale, prevestitor de zăpadă. Părintele deschise ochii, mă privi blând şi zise:

– Ce faci?

– Cum vă mai simţiţi, părinte? întrebai eu.

Văzându-mă foarte îngrijorat, îmi zise:

– Acum mă simt mai bine. După somn totdeauna inima îmi este ceva mai întărită. De fapt, în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage, singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Dar acum şi inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei. Slăvit să fie Domnul pentru toate!

Mi-am făcut scaunul mai aproape, zicând:

– Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu. Dar n-aş vrea să vă prea obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi cât de încet.

– De acum mi-a mai rămas doar puţin să vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima Dumnezeului Care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge…

Se opri un timp, apoi, clătinând din cap, zise:

– Dar mi se pare că de acum încolo vremea adevărului s-a cam dus…

– De ce spuneţi asta, părinte?

– Dă-mi puţin paharul cu ceai. Îmi este uscată gura. Să fii cu luare aminte bine la ceea ce îţi spun.

Se opri iar. Stătu să odihnească un timp, apoi începu rar şi încet:

– Pentru că, o dată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, cum spunea Mântuitorul, pentru că faptele lor erau rele.

Glasul îi era profund profetic.

Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei. Poporul a îmbrăţişat-o chiar de la început cu drag, dar mai-marii Bisericii şi ai poporului au respins-o de la început. Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le o ia. Iar, drept pedeapsă, să vină peste popor necazuri, iar peste Biserică lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare. Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, precum este scris, Dumnezeu le poate trimite lucrări de rătăcire. Ca să creadă minciuna toţi cei care n-au crezut adevărul. Şi astfel să fie osândiţi. După cum înştiinţează Cuvântul Sfânt, prin Apostolul Pavel, la Tesaloniceni… Mă gândesc chiar şi la fraţii noştri ostaşi, ce mare este răspunderea lor!

Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să şi caute alţii mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să-I mulţumim îndeajuns lui Dumnezeu, că El nouă ne-a descoperit calea mântuirii atât de dreaptă, de limpede şi de dulce… Dar dacă vreodată şi fraţii ostaşi se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi, atunci se poate ca Domnul, drept pedeapsă şi pentru ei, să le ia această Lucrare şi să-i lase fără ea. Ca să bâjbâie dezbinaţi după lucrări străine şi pe căi rătăcitoare…

Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte Biserica noastră şi poporul nostru în urma acestor respingeri. Parcă ne găsim în timpul când Ierusalimul nu înţelesese Voia lui Dumnezeu şi vremea cercetării Sale, iar Mântuitorul îi profeţise nimicirea apropiată şi de neînlăturat.

Ierusalimul Oastei, Sibiul, face acelaşi lucru astăzi pe care l-a făcut la vremea sa vechiul Ierusalim, omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu pietre al trimişilor lui Dumnezeu.

Tăcu…

În cameră se lăsase de mult întunericul. Stăteam aşa şi nici nu simţeam nevoia de lampă.

– Aprinde lumina, îmi zise după un timp, încet. Şi mai dă-mi puţin ceai.

Aprinsei lumina slabă de pe noptieră. Mă uitai atent la el. Mă privea cu nişte ochi plini de ceva care era, adânc, şi duioşie, şi milă.

– Dragă Dorz, şopti el apoi rar şi mişcat. După mine va veni rândul vostru. Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, cu lanţuri şi necazuri, ca să se împlinească tot ce este scris.

Dar voi să nu vă temeţi, nici să nu vă lepădaţi de Domnul şi de Lucrarea Oastei Sale, care de la început a fost rânduită la suferinţe şi la necazuri, precum a fost şi Domnul nostru Iisus Hristos, în lumea aceasta.

Să ştiţi că Domnul Care a fost cu mine va fi şi cu voi. Acela Care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în necazuri vă va da şi vouă biruinţa, căci El este Acelaşi ieri, azi şi în veci. El este Veşnicul Biruitor.

Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus şi v-am scris: cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus Biruitorul. Cu El să fiţi siguri că Lucrarea Lui va birui, chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând. Să muriţi şi voi crezând în biruinţa lui Hristos aşa cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El…

Întinse mâna spre mine să mă atingă. Îi luai mânuţa albă şi slabă şi mi-o apăsai pe buze, plângând. Apoi o dusei moale şi încet sub pătură. Văzui lacrimi şi în ochii lui.

– Să păstraţi toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului… M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o pildă vie cum să-L urmaţi. Să călcaţi după Domnul pe urmele mele. Ca pe urmă să ne întâlnim cu toţii mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre, lângă Domnul nostru Preaiubit în Canaanul Său cel ceresc.

…Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor şi Răscumpărător, Iisus Biruitorul. Să nu trădaţi Cauza evanghelică a Oastei şi a Bisericii vii. Să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.

…Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne va face dreptate şi nouă… Să aveţi neîncetat ochii voştri ţintă la Iisus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei şi biruinţei noastre…

Tăcu din nou.

Mă miram de unde are acum atâta putere să vorbească, din cât de slăbit era… Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească şi îmi era teamă şi milă de efortul pe care îl făcea. Dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte… Şi n-aş fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc.

– Ce mulţime eram cândva, şi câţi s-au dus!… Unde s-au dus acum cei mari şi lăudaţi care promiteau că vor fi statornici lângă mine până la moarte? Au trecut cu toţii în tabăra celor care aruncă în noi cu pietrele ucigaşe, ei, cei cărora le-am făcut atâta bine în Hristos.

Cu mine vor sfârşi în curând, fiindcă toate au un sfârşit. Dar, dacă şi pe voi cei ce rămâneţi vă vor omorî, s-ar putea ca să nu le mai fie trimişi alţii… Apoi le vor fi date ca pedeapsă numai lucrări pierzătoare şi lucrători pierzători…

Tăcu iarăşi, suspinând. După un timp urmă:

– Dar Dumnezeu este nespus de bun. El iubeşte mereu şi nădăjduieşte mereu. Chiar şi pentru cei mai împietriţi. O, cât de nemărginit de bun este Dumnezeu!

Apoi tăcu îndelung cu ochii închişi. Se vedea că îşi sfârşise toată puterea.

– Nu mai vreţi puţin ceai, părinte? zisei eu. Dar e prea rece. Mă uitai după reşoul care ardea. Să-l încălzesc puţin!…

– Nu!

– Nu încercaţi să adormiţi puţin? Aţi obosit vorbind…

Scoase din nou mâna, făcu un semn obosit care părea a spune: De acum am să mă tot odihnesc. Şi o întinse iarăşi spre mine.

Îi luai din nou mânuţa între mâinile mele. Ce albă şi ce uscată este! Numai pielea străvezie şi osciorul subţirel şi topit.

Nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile… O, mânuţa asta sfântă şi chinuită, care s-a topit luminând… Care a scris neobosită atâtea litere de foc şi de aur ce vor rămâne veşnic… Care a suferit atât de mult pentru mine şi pentru mulţi… Care mi-a făcut atât de mult bine mie şi altora… O, inimioara aceasta pe care o simt că bate tot mai încet!…

Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, prelingându-se şi picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuţa străvezie şi uscată… care mi se păru dintr-o dată nefiresc de rece.

Îmi apăsai din nou încet şi moale buzele mele peste ea. Şi apoi o dusei iarăşi uşor şi îndurerat sub pătura caldă.

…Era târziu şi era peste tot o tăcere desăvârşită.

Respira încet şi rar. Mi se părea că vrea să doarmă.

Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot uşor. Cred că nici el nu doarme. Cred că nici Marini nu doarme.

Mă uitai la faţa lui care era mai palidă şi mai uscată ca oricând.

Într-o săptămână s-a topit ca dintr-o dată. Ciudat că până azi dimineaţă se zvârcolea de dureri, iar acum, iată ce liniştit odihneşte, de parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său. Mă uitai din nou… Din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi, altădată atât de vioi şi de bucuroşi, priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.

– Fereastra! zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide toată fereastra, ca să vină aer proaspăt…

În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soţia sa în clipa morţii ei, că ultimele cuvinte i-au fost ca să-i deschidă fereastra, să-i vină mult aer proaspăt…

Nu ştiu de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta şi clipa aceea de atunci: între destinele unora dintre cei uniţi de Dumnezeu, deşi la depărtări de ani şi de distanţe, sunt atât de tainice potriviri.

Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vântişor cam răcoros…

După ce se aerisi puţin, strânsei iarăşi încet aripile ferestrei la un loc, spre a nu se face frig. Iarăşi crezui c-a adormit, dar iarăşi deschise ochii.

– Acum, te rog, lasă-mă singur, îmi şopti stins. Vreau să rămân singur!

Eu stăteam încă în picioare între pat şi fereastră. Cum să-l las singur aşa? Şi cum să nu-l las dacă mi-a cerut asta?

Stăteam nehotărât şi mă uitam la el. Crezui din nou c a adormit. Dar îmi zise:

– Du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu…

Glasul îi era stins, dar plin de o milă rugătoare.

– Poate mai aveţi nevoie de ceva, părinte, stăruii eu încet. Nu mi-e somn. Vreau să stau aici.

– Nu mai am nevoie de nimic!

– Nu vi-e frig, părinte? încercai eu, ca să am motiv să i pipăi mâinile.

– Acum nu mi-e nimic! şopti…

Mâinile lui mi se părură şi mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau de foarte departe, şoptind ca o liniştire şi ca un îndemn să plec:

– Slăvit să fie Domnul!

Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind… Şoptii şi eu îndurerat: “Slăvit să fie Domnul” şi trecui dincolo, în camera noastră, unde era fratele Marini. Îl găsii treaz şi întrebându-mă din ochi:

– Ce este?

– Vrea neapărat să rămână singur, îi zisei încet la ureche (la ureche, pentru că fratele Marini nu prea auzea bine…). Dar este foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?

– Să-l sculăm şi pe Tit, zise el.

– Mă duc să-l scol, să vedem ce facem, zic eu. Poate trebuie să mergem după medic.

Trecui din nou uşor în camera părintelui şi, pe lângă paravanul de pânză albă din faţa patului său, ieşii la Titus.

Nu dormea nici el. Mă întâmpină ridicat în capul oaselor.

– Mâinile i-s reci, îi şoptii şi lui îndurerat. M-a trimis să mă culc, ca să rămână singur. Ce-i de făcut? N-ar trebui oare să mergem după medic?

– Am auzit totul, zise Tit. Mai ales acum când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur. Uşa lui fusese întredeschisă şi el ascultase treaz.

Stăturăm tăcuţi şi ascultarăm spre uşă… Nu se mai auzi nimic.

– Vino să mergem lângă paravan, să auzim mai bine!

Păşirăm amândoi încet, el înainte, eu după el, şi ascultarăm la paravanul subţire de lângă pat.

– Nu se aude nici o respiraţie!

Trecurăm pe după paravan, unul de-o parte şi celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse pe inimă:

– E cald, zise el, la frunte. Iar apoi, la inimă, înspăimântat:

– Nu mai bate!

Îl strigarăm pe fratele Marini. Îi strigarăm lui:

– Părinte, părinte!… Îi mişcarăm capul şi mâinile.

Nimic!

Îi aprinserăm o lumânare la căpătâi şi căzurăm toţi trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare şi mai îndurerată rugăciune dintre toate rugăciunile vieţii mele.

Mă simţii ca şi cum un puternic perete apărător mi s ar fi prăbuşit şi aş fi rămas descoperit în bătaia celor mai grele furtuni şi mai ucigaşe primejdii…

Era ora unu şi jumătate în noaptea spre dimineaţa zilei de sâmbătă, 12 februarie 1938.

Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare. Sau ca o mângâiere.

Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie care luptase o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unor vrăjmaşe furtuni. Iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit de soare, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în Portul liniştit şi mântuitor!

Din pricină că îi eram atât de aproape, nu-i puteam vedea întreaga şi adevărata lui măreţie…

De ce oare a vrut el să rămână chiar singur în ultima lui clipă?

Nu ştiu!

Poate pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor Iisus să-i fie deplin slobodă, iar prezenţa mea ar fi stingherit această sfântă intimitate… Poate pentru că mila şi iubirea noastră, ale celor pe care ne lăsa aici, îi deveniseră prea grele. Poate pentru că trebuia neapărat să plece, iar prezenţa mea îl împiedica, întârziindu-l.

Nu ştiu.

Dar sunt încredinţat că în clipa aceea, după sufletul lui, ca după al celuilalt mare profet, Moise, cu care adesea l am asemănat, a venit chiar Dulcele Mântuitor Iisus. Şi că, dacă n-aş fi plecat atunci de lângă el, ca Elisei de lângă Ilie, eu aş fi văzut cu adevărat Minunea.

Dar n-am fost vrednic s-O văd.

Îndată toată casa fu în picioare. Venise fiecare, perindându-se pe lângă patul mortului nostru sfânt, cu plâns şi cu rugăciune. Fratele Opriş, sora Liţa, fratele Popovici…

Opriş rămase din prima clipă la căpătâi. Într-o mână cu lumânarea aprinsă, iar în cealaltă cu cartea, începu să cânte şi să citească plângând primele rugăciuni din rânduiala pentru cei adormiţi în Domnul. Aşa cum învăţase el la mănăstire în anii lui de ucenic la călugărie…

Începurăm pregătirile…

Într-un colţ de masă, Marini şi cu mine scriam “Ediţia specială” din “Glasul Dreptăţii”, care trebuia să plece încă astăzi spre toţi fraţii din ţară, pentru a anunţa tuturor vestea cea dureroasă şi a-i chema ca să-l petrecem împreună la mormânt. Titus şi Popovici alcătuiau telegramele ce trebuia trimise şi căutau adresele fraţilor şi ale adunărilor care trebuia să afle cât mai repede. Toţi alergau şi lucrau plângând.

Cu ţipete mari, începură să între pe uşă, tot mai des, fraţii şi surorile din Sibiu, care nu ştiu cum aflaseră atât de repede vestea şi se anunţaseră unii pe alţii. Încă nu era ziuă şi casa era plină… Începeau să sosească şi fraţi din depărtări.

Vestea morţii se aflase îndată şi la Mitropolie, pentru că noi anunţasem decesul la parohia de care ţineam. Iar parohul, la rândul lui, se grăbise să înştiinţeze chiar în ceasul acela pe mitropolitul care abia aştepta vestea.

Ştiindu-se la Mitropolie că noi îi vom chema pe fraţii din ţară, şi, prevăzători – cum erau în grija de a ne împiedica orice mişcare – un trimis al mitropolitului a alergat îndată la conducerea poştei, intervenind spre a opri şi amâna expedierea telegramelor şi foilor noastre prin care anunţam fraţilor moartea părintelui şi îi chemam la înmormântare… Cel puţin pe cele destinate judeţului Sibiu şi judeţelor învecinate, care ar fi putut veni la timp. Despre ceilalţi mai îndepărtaţi se gândeau că şi aşa nu vor ajunge la timp. Şi astfel s-a întâmplat că au venit fraţi din Iugoslavia, din Bucovina, din Basarabia ori din Bihor şi Maramureş, pe când cei din jurul Sibiului, care ar fi venit cu miile, nu au aflat despre moartea părintelui decât după patru zile, când era înmormântat. Răzbunările continuau şi după moarte împotriva martirului lui Hristos.

În dimineaţa morţii, fraţii Opriş şi Popovici îi spălară cu grijă trupul lui chinuit pe care ani de zile îl pansaseră amândoi zi de zi, cu dragoste şi cu durere, înfăşurându-i în vată rănile sângerânde. Acum i le înfăşurau pentru ultima dată. Mare răsplată vor primi de la Dumnezeu aceşti doi fraţi pentru această muncă a lor atât de grea şi atât de necesară omului lui Dumnezeu. Cred că odată Însuşi Domnul Iisus le va spune: Ceea ce i-aţi făcut acestui martir al Meu, Mie Mi-aţi făcut!…

Apoi l-am îmbrăcat în albul stihar din vremea preoţiei lui, iar pe deasupra i-am îmbrăcat vechea reverendă preoţească pe care o purtase, de la începutul slujbei sale, toată viaţa lui de preot. Haina aceasta veche era doar semnul slujbei la care el ţinuse atât de mult şi pe care şi-o împlinise atât de vrednic.

Aşa l-am aşezat în sicriu, iar pe piept i-am pus Biblia lui de care fusese nedespărţit. Sicriul l-am aşezat pe două mese în sala redacţiei. Apoi am trimis după preotul Emilian Cioran, protopopul Sibiului, care trebuia să vină şi să-i facă primele slujbe.

Protopopul Cioran a venit, a dat pânza la o parte şi, văzându-l îmbrăcat în reverenda preoţească, a spus:

– De ce i-aţi îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până nu i-o dezbrăcaţi. El a fost caterisit şi nu mai poate purta haină de preot.

– Nici mort, părinte? ziserăm noi îngroziţi…

– Nici! Aşa este porunca!

– Dar, bine, e haina lui, ce să mai facem noi cu ea? El s-a dus acum, să meargă şi ea cu el. De ce vă mai formalizaţi? Nu-i poate fi iertat nici acum şi nici asta? Nu i se poate îngădui nici atâta?

– În zadar insistaţi! Eu nu pot să trec peste porunca pe care am primit-o. Nici clopotul nu se poate trage după el până nu i se va dezbrăca haina aceasta!…

– Vom încerca să obţinem îngăduinţa Mitropoliei!

– Încercaţi!

Şi protopopul Cioran ieşi, lăsându-ne muţi de uimire şi de scârbă, privindu-ne cutremuraţi unii pe alţii. Eram palizi cu toţii.

– De necrezut!… Ce înspăimântător de neînduplecată poate fi răzbunarea acestei categorii de oameni!… Toţi vrăjmaşii te lasă în pace după ce te-au ucis, dar aceştia nu. Te urmăresc să se răzbune şi când eşti în sicriu!… O, dragul, sfântul, chinuitul şi fericitul nostru părinte! Ce mult te asemeni şi în moarte cu Mântuitorul tău şi al nostru! Şi Lui i-au luat hainele…

A doua zi fu duminică. Continuară să vină alţi şi alţi fraţi şi surori de aproape şi de departe. Alte şiroaie de lacrimi se vărsară peste sicriul iubit şi sfânt. Sute de glasuri şi inimi îndurerate intrară în sala redacţiei, îmbrăţişând sicriul scump, strigând numele atât de drag şi de sfânt al părintelui şi profetului neuitat.

Dar nu-şi mai răspundeau decât unii altora. Sau poate că ne răspundea fiecăruia dintre noi acea parte din părintele nostru, al tuturora, care era în noi, în fiecare, prin ceea ce ni se dăruise el tuturor în dragostea lui Hristos. Purtăm în noi fiecare o părticică din fiinţa lui sufletească aşa cum fiecare dintre fii poartă în el o parte din fiinţa tatălui lor care i-a născut. Hristos, prin el, a pus în fiecare din noi ceva divin şi care ne face pe toţi să simţim la fel, să credem la fel, să vorbim la fel şi să fim în stare să murim la fel pentru acelaşi scop sfânt.

Numai puterea lui Dumnezeu era aceea care putuse face în noi şi în alte sute şi sute de mii de suflete această transformare, această renaştere, această întrepătrundere fericită, cerească şi veşnică. Cred că toate flăcările vii care ard acum în miile noastre de suflete au ars toate, mai întâi, în el, în inima lui, într-una singură, mare, unic de mare inimă, cum numai Hristos Singur o poate aprinde în rarii uriaşi ai Evangheliei Sale.

Hristos parcă trece prin Istorie păşind numai din vârfuri în vârfuri de astfel de munţi. Şi parcă Se opreşte doar din când în când pe câte un astfel de Tabor unde ne îngăduie să-L vedem pentru o clipă transfigurat, prin mijlocirea câte unui astfel de profet şi de ales al Său.

Ce uriaşe sunt astfel de vârfuri de munţi şi ce strălucite rămân aceste taboruri după trecerea Lui peste ele! Părintele Pavel, părintele Ioan Hrisostomul, Părintele Iosif!… Ce mare responsabilitate le rămâne acelora care rămân după ei şi cărora le-a strălucit Hristos atât de cutremurător prin aceştia!… Ei au fost oameni ca şi noi, dar noi n-am fost asemenea lor! Trebuie de acum înainte să ne dăm şi noi toate silinţele să suim până unde ne va fi cu putinţă, pe urmele lor, spre Hristos, spre realizarea Lui în noi şi a noastră în El.

Duminică, ziua întreagă, s-au perindat prin faţa sicriului sute şi sute de suflete îndurerate din Sibiu şi din toată ţara; nu numai fraţi din Oastea Domnului, ci din toate cultele şi familiile, toţi cei care îl cunoscuseră sau numai auziseră despre el şi despre uriaşa lui lucrare, care îl admirau şi îl iubeau pentru geniul său, pentru marele lui suflet; veneau să-l vadă şi să-şi ia de la el ultimul rămas bun.

Erau foşti orfani crescuţi de el şi îngrijiţi în orfelinatul pe care îl condusese ca un părinte bun şi ocrotitor. Erau prieteni şi cunoscuţi din oraş, germani, români, maghiari, preoţi şi pastori, luterani, catolici, baptişti, creştini după Evanghelie – amestecaţi printre fraţii şi surorile din Oastea Domnului – toţi veniţi să aducă ultimul lor omagiu omului lui Dumnezeu a cărui lucrare îi impresionase pe toţi.

Numai din partea Bisericii Sibiului nu venea nimeni.

Toată ziua şi toată noaptea continuă programul de vorbiri, de cântări, de rugăciuni şi lacrimi fierbinţi ale fraţilor şi surorilor strânşi până pe afară în jurul sicriului său. Numai dintre preoţii şi cărturarii atât de lăudaţi şi lăudăroşi din anii trecuţi nu era nimeni.

Printre cei care au vorbit duminică, amintim pe fraţii: Marini din Sibiu, I. Faur din Sălaj, I. Drăgoescu, Ilie Prisăcaru, Gh. Comiza, I. Opriş, Gh. Cosmeanu, Traian Dorz, Traian Ursu, Isaia Pele şi mulţi, mulţi alţii.

Luni dimineaţa, încep să sosească cei mai depărtaţi: Viorel Bujoreanu şi sora Tili, Leon Andronic din Bucovina, Teodor Marin, Paraschiv Sârghie, Gh. Condruz din Moldova, un grup de fraţi şi surori din Bucureşti. Fanfara şi grupul fraţilor din Săsciori şi Sebeş, intonând cântarea “Pasăre măiastră”… Cântăm cu toţii în hohote de plâns.

Vin fraţii din Arad cu Simion Achim, din Lugoj cu Trandafir Munteanu, din Sighişoara, din Cetatea Albă cu părintele Malcoci, din Vaslui cu fratele Tudusciuc, cântăreţul atât de cunoscut…

Pastorul de la Biserica Evanghelică Luterană din Sibiu rosteşte lângă sicriu o cuvântare şi o rugăciune în limba germană, luându-şi rămas bun cu adânc respect şi dragoste, spunând: “La revedere, scumpul meu frate, în Patria Cerească…”. Sora Tili şi mulţi alţii fac un legământ: “Nu te vom uita niciodată şi vom urma totdeauna cuvântul tău, părintele şi binefăcătorul nostru…”.

În numele fraţilor din Moldova, fratele David Bălăuţă spune, printre altele: “Am venit să sărut pentru ultima dată, în numele tuturor fraţilor, mâna cu care ne-a scris şi ne-a binecuvântat Părintele Iosif. Ceea ce a făcut omul acesta pentru noi şi pentru mulţi nu a mai făcut şi nu a mai putut face nimeni. Cărţile lui m-au adus pe mine şi pe mulţi la viaţă”…

Acelaşi lucru îl spune şi fratele Paraschiv Sârghie, în numele misionarilor Oastei. Şi alţii, şi alţii. Toată ziua a decurs astfel, cei dinăuntru făcând loc altora, care tot veneau, umplând sălile, coridoarele, curtea, strada…

Luni am încercat din nou la Mitropolie… Era a treia zi de la moartea părintelui… Căutam înduplecarea lor, spre a nu ne obliga să sfâşiem de pe corpul neînsufleţit al părintelui reverenda veche pe care i-o îmbrăcasem. Era doar a treia zi de când stă mortul în casă şi ştie lumea toată… Şi toţi se întreabă miraţi de ce nu-l mai înmormântăm.

În zadar însă! Hotărârea mitropolitului era neînduplecată. Nici un preot n-a vrut să vină nici astăzi să facă nici o rugăciune la sicriu. Toată noaptea a patra l-au privegheat numai lacrimile, rugăciunile, cuvântările şi melodiile frăţeşti.

Privegherile la morţi ale fraţilor sunt totdeauna ca în vieţile sfinţilor, pătrunse şi călăuzite în totul de Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu… Dar aceste patru nopţi şi zile – petrecute chiar lângă sicriul aceluia care pentru prima dată, din vremea primilor creştini, a început în ţara noastră şi în poporul nostru astfel de privegheri – le-am trăit cu o deosebită cutremurare a sufletului nostru.

O, în ce chip păgânesc se desfăşurau înainte de Oastea Domnului privegherile şi chiar înmormântările morţilor în poporul nostru!… Pe lângă băuturile îmbătătoare şi jocul de cărţi şi fumul de tutun, în jurul mortului se auzeau şi se vedeau, de obicei, cele mai scârboase cuvinte şi gesturi, şi fapte. Parcă anume le scornise diavolul, ca să-şi bată joc de tot ce este cutremurător şi sfânt în credinţa noastră şi în faţa morţii omului. Mai toţi cei care erau înainte-vreme la acele privegheri râdeau şi petreceau ca păgânii, tocmai în locul şi în timpul când ar fi trebuit să se roage şi să plângă cu cei care stăteau în casa aceea de jale şi durere… şi nimeni până la Părintele Iosif nu se îngrozise şi nu se ridicase ca să poată opri aceste nelegiuiri. Nimeni până la acest sfânt care zace aici în acest sicriu n-a putut opri şi schimba nimic din aceste practici păgâneşti şi satanice în poporul şi în Biserica noastră. Dar acum, iată ce minunat a lucrat Dumnezeu prin el şi în privinţa asta, prin lumina puternică a Duhului Sfânt. Ori pe unde a pătruns Oastea Domnului, au fost înlăturate aceste vechi şi urâte obiceiuri. Şi înlocuite cu cuvântul, cu rugăciunea şi cântarea Domnului. Alcoolul, jocurile de cărţi, fumatul, vorbele şi obiceiurile scârboase au fost aruncate afară pe totdeauna şi n-au ce să mai caute cu nici o ocazie, nici la botezuri, nici la nunţi şi nici la înmormântări, în casele creştineşti. Mai ales în zilele şi nopţile de jale şi de cutremur sufletesc, la privegherile, înmormântările sau parastasele celor care trec în veşnicie.

Această puternică şi necesară schimbare, iată, numai Oastea Domnului a putut s-o facă. Chiar şi numai pentru asta, cât de multă recunoştinţă ar fi trebuit să-i arate Biserica şi Poporul nostru acestui mare om al lui Dumnezeu şi vrednic slujitor sfânt! Pentru că au fost destui preoţi şi până la el care au văzut cu durere şi cu ruşine aceste lucruri, dar n-au făcut – ori n-au putut face – nimic, practic, pentru înlăturarea şi înlocuirea lor. Dar acum, de ani de zile, în ţara noastră are loc, cu ocazia înmormântărilor, acel nou fel de privegheri şi parastase cu totul în duhul creştin, cum cere Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu să fie acestea. Şi cum sunt acum lângă sicriul lui.

Lângă sicriul Părintelui Iosif toate privegherile au fost astfel. În inimile tuturor celor care au trăit acele zile şi nopţi, vărsând cele mai fierbinţi lacrimi şi înălţând cele mai înfiorate rugăciuni, au rămas de neuitat pe totdeauna cele văzute şi trăite acolo. Binecuvântat să fie Numele Domnului Dumnezeului nostru pentru tot ce ne-a dăruit El Bisericii noastre şi Neamului nostru prin acest mare fiu şi slujitor al Său, în anii vieţii şi în zilele morţii lui.

În ultima noapte de priveghere au curs cele mai multe şi mai fierbinţi lacrimi, rugăciuni, cuvântări şi mărturisiri frăţeşti. Atunci au mai sosit şi alţi mulţi fraţi cunoscuţi din ţară: Mermezan din Simeria, Mureşan din Someş, Şandru din Mediaş, Farcaş din Turda, Urdea din Cluj. Sunt în totul aici fraţi din peste două sute de comune din patruzeci de judeţe. În afară de mulţimea străinilor veniţi şi ei să-i arate recunoştinţă şi preţuire.

Este a patra zi şi Mitropolia stă neînduplecată. Nici un preot nu vine din partea Bisericii ca să se apropie de acest sicriu sfânt, cu îndeplinirea ultimelor îndatoriri religioase, care se fac chiar şi celor mai decăzuţi oameni. La toate stăruinţele noastre, am primit acelaşi scurt şi dur răspuns: “Să-i scoateţi haina de preot! Nu-i vrednic s-o poarte nici mort! Altfel nici un preot nu va fi autorizat să-i facă slujba de înmormântare, oricât ar sta aşa!”…

– Ce este de făcut? ne-am sfătuit noi.

– N-avem decât să ne supunem!

– Dar cine să mai scoată haina aceasta acum, a patra zi, de pe corpul acesta înţepenit?

– S-o scoată ei, cei care nu se cutremură de acest sacrilegiu… Noi nu mai putem face acest lucru. Este o nelegiuire înspăimântătoare. Cine să poată pune mâna să mai sfâşie haina aceasta de pe trupul acesta atât de sfâşiat?…

Până la urmă, totuşi au făcut aceasta doi oameni de la serviciul înmormântări. Am ieşit cu toţii scârbiţi şi îndureraţi afară, iar oamenii aceştia au sfâşiat fâşie cu fâşie haina cea neagră de pe trupul părintelui, rămânând pe el numai veşmintele albe de pe sub ea. Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese al ei.

S-a raportat Mitropoliei că haina lui Iosif fusese sfâşiată. Atunci a fost autorizat şi protopopul Cioran să-i facă o scurtă slujbă de înmormântare şi să se tragă pentru el o singură dată clopotul de la o biserică.

Am scos pentru slujbă sicriul părintelui în curtea casei.

Pe atunci, în jurul casei din Aleea Filosofilor, 18, era o curte foarte mare, iar lângă casă, mesteacănul alb şi înalt sub care stătusem cu părintele în 12 septembrie anul trecut, când se desfăşurase consfătuirea pe ţară şi când mă rugasem îngenuncheat lângă el, cu mâna mea pe umărul lui. De sub acest mesteacăn ne vorbise el cu atâta înfiorare profetică atunci. Ce mulţi eram şi atunci în jurul său! Dar atunci el era altfel în mijlocul nostru.

Acum, iată, încă şi mai mulţi fraţi, dar el acum ne grăieşte despre acelaşi adevăr într-un fel şi mai cutremurător.

Dovada morţii este cea mai puternică dovadă, pentru Adevăr, a celui care l-a propovăduit. Fără dovada morţii pentru el, nici un adevăr n-are pecetea veşnică şi netăgăduită a valorii sale, nici frumuseţea nemuritoare a profetului care l-a propovăduit. Numai moartea biruitoare a profetului adevereşte valoarea nemuritoare a soliei lui.

Tăcerea părintelui este acum vorbirea lui cea mai puternică şi atestarea cea mai înaltă a valorii tuturor celor ce ni le-a propovăduit el până acum. Toate cele propovăduite erau promisiuni incomplete; doar această moarte biruitoare este desăvârşita lor împlinire. Adevăratul şi credinciosul martor şi martir al lui Hristos, profetul vremilor noastre, adusese suprema dovadă a Soliei lui dumnezeieşti: jertfa vieţii sale însăşi. În trupul său suferind împlinise şi el desăvârşit – ca şi Sfântul Apostol Pavel, ca şi Sfântul Ioan Hrisostomul – ceea ce mai lipsea suferinţelor lui Hristos pentru Biserica Sa, pentru Lucrarea Oastei Lui. Prin sfârşitul său sfânt şi cutremurător adeverise că tot ce începuse şi lucrase în viaţa sa era adevărat şi sfânt.

De la Sfântul Ioan Gură de Aur (poate ultimul care mai făcuse o astfel de lucrare şi mai avusese un astfel de curaj în Biserica creştină), nici un alt sicriu poate că n-a mai grăit o atât de puternică predică.

Şi acel mare şi curajos sfânt a fost caterisit, prigonit, chinuit, nedreptăţit şi martirizat ca acesta, murind şi el ori fiind omorât undeva, tot pe drumul exilului. Dar ce minunat i-a făcut dreptate Dumnezeu! Astăzi, Sfântul Ioan, ca Sfântul Pavel, străluceşte în faţa lumii, în faţa Bisericii, în faţa veşniciei, în faţa lui Dumnezeu cu o aureolă nemuritoare. Dreptatea lor a biruit, numele lor este strălucitor, cauza lor a triumfat pe totdeauna fiindcă ei au luptat până la moarte pentru Hristos, pentru Adevăr, pentru biruinţa Evangheliei Veşnice.

Dar unde sunt acum vrăjmaşii şi prigonitorii lor? Uitarea şi iadul i-a înghiţit pe toţi şi pentru totdeauna. Aşa se va întâmpla până în veci cu toţi acei care prigonesc Adevărul şi îi ucid pe profeţii lui Dumnezeu care sunt trimişi să l înalţe şi să-l apere.

Iată acum aici un alt sicriu al altui mare profet. În el este o jertfă a cărei mărime noi încă nu o putem măsura. Suntem încă prea aproape de muntele acesta. Dar va veni vremea când Dumnezeu şi Istoria vor face dreptate şi acestui uriaş, foarte aproape de măreţia celor doi de dinaintea sa.

Abia atunci se va putea vedea cu adevărat şi cât de mici, de netrebnici şi de vinovaţi au fost acei contemporani ai săi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să zădărnicească planul ales şi sfânt. Cât de nedreaptă şi de ucigaşă a fost răzbunarea lor împotriva lui. Şi cât de mare crimă au făcut ei nu numai împotriva acestei sfinte victime, ci şi împotriva Bisericii şi Poporului acestuia, pentru salvarea cărora fusese trimis profetul şi solia lui. Şi împotriva Adevărului divin, etern şi mântuitor pentru care venise el.

Deocamdată, iată totuşi cum Dumnezeu ocroteşte totul în chip minunat şi puternic. Domnul Însuşi a îngrijit ca noi să avem acum o foaie prin care să-i putem înştiinţa pe fraţi de tot ce se petrece. Şi un loc unde să ne putem împlini faţă de acest profet şi martir al Evangheliei şi Bisericii lui Hristos ultimele îndatoriri pământeşti şi creştineşti în chip corespunzător.

După o scurtă slujbă, ca pentru cei mai săraci, mai necunoscuţi şi mai din urmă oameni, oficiată de către protopopul Cioran, mai vorbesc câţiva fraţi pentru luarea ultimului rămas-bun de la cel ce pleacă trupeşte dintre noi… Toţi îi spun părintelui nostru sufletesc: la revedere, scumpul nostru, Acolo Sus la Domnul, unde dorim să ajungem şi noi lângă tine, după ce şi noi ne vom fi sfârşit cu bine lucrarea. Şi ne vom fi împlinit deplin legământul, ca tine, până la moarte…

Înainte de a se închide sicriul, se apropie şi depune pe fruntea părintelui ultima sărutare un trimis al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj, care venise să-i aducă omagiul şi preţuirea acestei Biserici-surori, dintre ai cărei fii duhovniceşti fac parte astăzi multe zeci de mii în Oastea Domnului, renăscuţi la o viaţă nouă prin acest om al lui Dumnezeu. Era preotul Dr. Dumitru Neda, profesor la Teologia Blajului şi scriitor de valoare la revista “Unirea”. În câteva cuvinte rostite plângând, acest ales prieten şi admirator al Părintelui Iosif a vorbit despre marea valoare pe care a avut-o el în Biserică şi în Evanghelie. Despre pierderea lui de neînlocuit pe care o lasă plecarea lui dintre oameni… Gestul lui ne-a cutremurat pe toţi. Nici un alt prieten nu a mai făcut aşa. După Biserica Luterană, iată, şi Biserica Greco-Catolică şi-a trimis cuvântul ei de preţuire şi dragoste. Numai din Biserica Ortodoxă, care era cea mai datoare, nu s-a spus nici un cuvânt. Nici măcar protopopul Cioran, care oficiase scurta slujbă, n-a spus nici o vorbă. Nici măcar una, cum se spune obişnuit la oricare mort, oricare ar fi fost el. Nemaipomenit ce mare şi ruşinoasă greşeală!… Veşnică şi neiertată va fi josnicia aceasta.

După aceasta, sicriul a fost ridicat pe umeri de către fraţi… S-a format un cortegiu cum nu mai văzuse Sibiul niciodată. Mii de oameni mergeau în urma sicriului, plângând. Aşa a mers multă parte din drum, purtat de mâinile fraţilor, sicriul uşor şi drag şi urmat de lacrimile lor grele şi fierbinţi.

De la un loc, sicriul a fost aşezat în carul funebru care venea în urmă. La trecerea pe lângă prăvălii şi case, toţi locuitorii ieşeau afară şi nu erau ochi care să nu fie plini de lacrimi, văzând această zguduitoare privelişte. La trecerea pe lângă cazărmile regimentelor, gorniştii acestora ţineau să dea ultimul onor aceluia care a fost unul dintre cei mai mari gornişti ai lui Hristos din lumea aceasta.

După două ore de mers, convoiul a ajuns la cimitir. Dar sicriul nu este coborât în mormânt; era aşteptat şi părintele Vladimir, care trebuia să sosească, pentru a fi şi el împreună cu toţi fraţii în momentul solemn al legământului ce urma să-l facem cu toţii în faţa mormântului părintelui nostru şi lângă sicriul lui.

La sosirea părintelui Vladimir, în cel mai cutremurător şi neuitat moment, rugându-se el, rugându-ne noi toţi, am pus pe sicriul lui şi în faţa mormântului său un unanim şi veşnic legământ: că vom urma întocmai, cu toţii şi pentru totdeauna, învăţătura lui şi pilda lui în Oastea Domnului, în Biserica străbună şi în mijlocul Poporului nostru. Neabătuţi niciodată şi de nimic de la păstrarea şi apărarea acestor valori prin munca şi lupta noastră evanghelică, în slujba lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Că nu ne vom abate niciodată şi nu ne vom lepăda nici de Domnul, nici de Oastea Lui şi nici de părintele nostru sufletesc care ne-a născut pe noi în Evanghelia lui Hristos.

După depunerea acestui zguduitor legământ de statornicie şi ascultare până la moarte pe calea Oastei şi în slujba lui Hristos, după pilda şi învăţătura părintelui, sicriul său a fost coborât în mormânt.

Când primii bulgări de pământ au început să răsune, căzând pe sicriu, un hohot de plâns unanim a izbucnit din toate miile de piepturi care erau în jur, până departe. Pe atunci, de la mormântul acesta încolo nu mai era nimic decât loc gol, acum plin de mulţime.

Nu era deznădejde în acest uriaş hohot de plâns. Ci era dovada nemaivăzută a unei unice şi mari iubiri cu care era petrecut un părinte adevărat de către toţi fiii săi recunoscători, care nu vor putea uita niciodată marele bine pe care li l-a făcut acela care i-a născut pentru viaţa veşnică. Nici un alt bine, pe care ni l-ar mai putea face vreun om pământean, nu poate fi atât de mare ca acesta. De ce atunci să se poată mira cineva că durerea noastră era atât de mare şi plânsul nostru atât de sfâşietor? Nu deznădejdea, ci dragostea are plânsul cel mai dureros şi lacrimile cele mai amare din lume.

Abia căzură primele lopeţi de pământ peste sicriu şi, în mijlocul hohotelor de plâns, fratele Trandafir Munteanu, ridicând în sus coroana adusă de fraţii din Lugoj, a aruncat-o peste sicriu în mormânt. Pământul a acoperit-o o dată cu sicriul, acolo, peste el…

Când după aproape treizeci şi opt de ani – în noiembrie 1975 – îl înmormântarăm tot acolo pe fiul Părintelui Iosif, pe fratele Titus, cei doi săpători au scos afară rămăşiţele încă întregi din coroana aruncată în mormânt atunci. Mai săpând puţin, cei doi au descoperit sicriul întreg al părintelui şi atât de rezistent, încât îi ţinea pe capacul lui pe amândoi, fără să se rupă. Eram de faţă cinci fraţi şi trei săpători. Şi am fost convinşi atunci că, dacă sicriul n-a putrezit de treizeci şi opt de ani în pământ, n-a putrezit nici sfântul din sicriu, după cum este scris: “…şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea”…

Dar n-am vrut să deschidem sicriul, pentru că minunea ar fi strâns îndată acolo tot oraşul. Iar aceasta ar fi însemnat, în vremea aceea, o mare primejdie atât pentru moaştele sfântului părinte, care erau acolo, cât şi pentru noi, care eram atunci ţinuţi sub cea mai aspră observaţie şi ameninţare.

Acesta era deci cel de-al doilea mare Adevăr. Şi aceasta cea de-a doua mare Zi. Ziua şi Adevărul acestui cutremurător legământ pus în faţa lui Dumnezeu şi în faţa mormântului sfânt al marelui Său profet, că vom urma neabătuţi şi nedezbinaţi calea şi învăţătura sa. Că vom trăi şi vom apăra principiile şi cauza Oastei Domnului aşa cum Dumnezeu ni le-a făcut cunoscute şi aşezate prin el.

Acest cutremurător moment şi legământ făcut de înaintaşii noştri şi de noi pentru prezent şi pentru tot viitorul să ne rămână de neuitat şi de neînlocuit tuturor celor care urmăm şi vom mai urma Domnului şi lor în această Lucrare a Oastei Domnului.

El este obligatoriu şi veşnic atât pentru noi, cât şi pentru urmaşii noştri, iar de călcarea lui să rămână vinovaţi şi răspunzători în faţa Judecăţii lui Hristos toţi acei care îl vor călca, precum şi acei care vor îngădui altora să-l calce, până în vecii vecilor.

Preabunule Doamne şi Dumnezeul nostru, în faţa acestui sfânt sicriu şi în faţa acestei cutremurătoare jertfe pe care Lucrarea Oastei Tale o aduce acum în faţa Ta, Te rugăm, binecuvântează şi pecetluieşte cu puterea Duhului Tău Sfânt legământul acesta zguduitor şi mare.

Dăruieşte-ne tuturor ostaşilor Tăi prezenţi şi viitori puterea şi ajutorul de a ni-l ţine până la moarte. Şi nu ne lăsa pe nici unul să ni-l călcăm vreodată. Ca, luptând biruitori şi murind biruitori şi statornici în Oastea Ta, să ajungem cu bine la cununa biruinţei veşnice la care a ajuns acum profetul Tău şi părintele nostru iubit. Amin.

* * *

Dulceaţa Crucii

Lemnul care a îndulcit apa israeliţilor în pustie închipuie Crucea şi Jertfa Domnului Iisus (Exod 15, 22-25).

Amară este şi apa vieţii noastre şi de multe ori parcă n-o mai putem bea. Aruncaţi atunci lemnul Crucii în apa amărăciunilor voastre, şi ea se va îndulci. Chemaţi Crucea şi Jertfa Mântuitorului şi darurile ei în durerile voastre, în necazurile şi bolile voastre, şi îndată apele voastre amare se vor îndulci. Vă spune aceasta unul dintre cei care au încercat şi au văzut ce dulce este Crucea Domnului Iisus.

Părintele Iosif Trifa

CÂND TREBUIE O JERTFĂ

Când trebuie o jertfă, eu mă gândesc la tine,
Iubirea mea cerească, frumos şi drag copil,
şi simt că tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vină-altarul, să-l văd, cerându-ţi-l.

Când gloatele sărmane tânjesc spre dezrobire
şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar,
eu ştiu că tu eşti preţul, frumoasa mea iubire,
tu ai să arzi, ca alţii s-ajungă-n stări de har.

Când gurile flămânde vor leşina-n pustie
şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ,
eu ştiu că tu eşti preţul, iubire scumpă mie,
şi-ai să te frângi pe tine, să scapi a’ lor vieţi.

Când mâinile crispate vor cere-o răstignire
şi pentru-a lumii ură se cere-un preţ de dat,
eu ştiu că tu eşti preţul, frumoasa mea iubire,
căci cerul nu primeşte decât un dar curat.

Când trebuie o jertfă, iubirea mea tăcută,
tu să n-aştepţi ca alţii să fie răstigniţi;
păşeşte tu nainte şi crucea ne-o sărută,
tu ştii c-am fost în lume la asta rânduiţi!

…Atunci şi când veni-va Hristos în strălucire
cu răsplătirea celor ce-au ars pe-al Lui altar,
răbdarea ta smerită, frumoasa mea iubire,
va fi-ntre-a Lui podoabe un scump mărgăritar.