În «Isus Biruitorul» nr. 30, din 21 iulie 1935, Părintele Iosif TRIFA publica următoarele:
De unde a pornit conflictul?
Judecata şi sentinţa de caterisire a mea au ieşit dintr-un conflict cu Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae. E de cercetat deci cu de-amănuntul când, unde şi de ce a erupt acest conflict. Şi cine poartă vina pentru eruperea lui. Punctul acesta – eruperea conflictului – în sentinţa consistoriului este redat astfel: Ţinta sa era să tipărească acolo (adică în tipografia mea) atât cele două foi sau măcar «Oastea Domnului», cât şi cărţile sale. Având însă Mitropolia tipografie proprie nu i-a încuviinţat trecerea foilor în altă tipografie. De aici înainte, cu păr. Trifa se întâmplă o mare schimbare la faţă. Cu adresa sa din 31 XII 1934, păr. Trifa încunoştinţează pe Î. P. Sfinţitul Mitropolit că: «Şi-a dat demisia din postul de preot al Catedralei…».
Susţin categoric: nu de aici a pornit conflictul! Nu de aici a pornit «supărarea» mea. N-am cerut nimic pozitiv de la autorităţile mele bisericeşti, despre care s-ar putea dovedi că ar fi fost un motiv de erupere a conflictului şi de ruperea legăturilor mele cu autoritatea bisericească. Adevărul este cu totul altul. «Supărarea» mea era de altă natură şi mai veche. «Supărarea» mea a fost arătată pe larg în articolul «Istoria unei jertfe». […]
Nenorocita zi de 28 decembrie 1934
Faţă de aceste lucruri m-am prezentat a treia oară în faţa Î. P. S. Sale, cerând stăruitor un sfat al «Oastei Domnului» pentru lămurirea lucrurilor. De data aceasta Î. P. S. Sa l-a acceptat. Cu ştirea şi aprobarea Î. P. S. Sale am chemat la Sibiu pe fraţii ostaşi de la Bucureşti: păr. Vasile Ouatu şi fr. I. Gr. Oprişan. În sfârşit era o nădejde că acum se vor lămuri toate lucrurile care tulburau bunul mers al Oastei şi vom păşi înainte cu şi mai multă izbândă.
Ne-am prezentat în faţa Î. P. S. Sale în duminica de după Naşterea Domnului. Nu mergeam să impunem ceva, ci mergeam aşa cum se merge la orice sfat de lămurire a unor lucruri. Însă, în loc de o paşnică înţelegere, spre uimirea tuturor, Î. P. S. Sa îndată, de la început, s-a arătat extrem de nervos, aspru şi nerăbdător, nici nu ne îngăduia să vorbim. Iar pe mine, îndată, de la început, m-a bruscat cu ieşirea şi declaraţia aspră: Să se ştie o dată şi pentru totdeauna că Oastea Domnului este iniţiativa mea… Păr. Trifa a pus aici cel mult ceva din personalitatea lui. Păr. Trifa nu-i aparţine nimic… etc… etc…
Am ieşit de la acest sfat adânc mâhnit şi rănit în sufletul meu. După o muncă şi jertfă de 12 ani, iată – îmi ziceam – cum sunt tratat în faţa celor doi prieteni străini. Ieşirea şi declaraţia Î. P. S. Sale era categorică. Ea îmi dădea să înţeleg răspicat că nu mai am nimic cu Oastea Domnului. Ea însemna de fapt alungarea mea din Oaste. Mi se dădea să înţeleg că pot pleca. Orice încercare de înţelegere era din capul locului imposibilă. Î. P. S. Sa nu suferea nici măcar intrarea în ceva amănunte de înţelegere. Şi, de la început, a izbit brusc uşa oricărei înţelegeri. Însuşi fr. Oprişan îmi spunea, după această audienţă: «Părinte Iosife, nici o punte de înţelegere n-a mai rămas între Î. P. S. Sa şi Cucernicia ta… Totul e în zadar». Ceea ce s-a văzut şi după-amiază, când fraţii de la Bucureşti s-au dus să-şi ceară binecuvântarea de plecare şi Î. P. S. Sa era într-o stare de iritaţie şi mai pronunţată. Orice încercare de înţelegere era imposibilă.
Ziua şi audienţa nenorocită de la 28 decembrie 1934 – aci este cheia conflictului. Eu stau aci la punctul acesta şi voi striga mereu că de aci a plecat conflictul. De aci a plecat greşeala şi lipsa de tact care a tulburat Oastea Domnului, a tulburat Biserica şi a tulburat poporul. De aci a plecat şi ieşirea mea din ascultare sau, mai bine zis, această lipsă de tact m-a scos din ascultare şi îmi pare bine că nu am fost singur în ziua şi audienţa din 28 decembrie 1934. Mai trăiesc încă păr. Vasile Ouatu şi dl. I. Oprişan care pot mărturisi oricând ce s-a petrecut în ziua şi audienţa din 28 dec. 1934. Dacă în audienţa aceasta eu aş fi păşit cu ceva cereri, cu ceva pretenţiuni imposibile, atunci, desigur, eu aş fi vinovat. Dar, câtă vreme nici măcar nu mi s-a îngăduit să putem preciza şi formula ceva, hotărât, nu eu pot fi făcut vinovat pentru consecinţele acestei lipse de tact.
O abzicere primită în galop şi contra canoanelor
A doua zi după audienţă mi-am zis: faţă de ieşirea şi jignirea ce mi-a adus‑o Î. P. S. Sa, în faţa a doi conducători de Oaste, răspunsul meu nu putea fi decât abzicerea de la postul ce l-am avut de preot al catedralei şi de la redactarea foii «Lumina Satelor». Acest răspuns, această abzicere, mergea ca un semn de mâhnire. Eu însă mai credeam într-o revenire, într-o liniştire a iritaţiei. De aceea nu mi-am înaintat demisia pe cale ierarhică, la biroul Consistoriului, ci am înaintat-o personal Î. P. S. Sale. Căci – îmi ziceam – episcopul este şi părinte care trece peste anumite momente de iritare. Dar cu abzicerea mea s-a alergat imediat la Registratură şi a doua zi – prin câteva rânduri de birou – am fost înştiinţat că mi s-a primit demisia şi am fost alungat din Oaste. Mai mult chiar, am fost scos din slujba de preot de pe cuprinsul Eparhiei.
Hotărât, graba şi nervozitatea au făcut şi aici greşeli şi au arătat intenţii.
1. S-a trecut bărbăteşte peste părinteasca dragoste şi grijă de a se aplana un conflict care, evident, prevedea consecinţe dezastruoase pentru Biserică.
2. S-a făcut apoi o greşeală canonică. Această greşeală o arată C. Sa, preotul Toma Chiricuţă din Bucureşti, într-un ziar astfel:
«Biserica ardeleană are nota unui specific ardelenesc. Iar nota aceasta este: puţinul respect, cu nesocotirea canoanelor Bisericii ortodoxe ecumenice. Iată, de pildă, canoanele Bisericii ecumenice opresc, sub pedeapsa caterisirii, pe orice preot care, pentru orice motiv, s-ar demite din slujba preoţiei. Ori, iată, în Eparhia Sibiului şi chiar Catedrala Mitropolitană se prezintă un ciudat caz de ieşire din tradiţia expresă a clasicei ortodoxii.
Iată despre ce este vorba: Părintele Iosif Trifa, iniţiatorul şi conducătorul asociaţiei religioase «Oastea Domnului», este preot la Catedrala Mitropolitană. Preotul Iosif Trifa, pentru motive care nu importă, cade în dizgraţia mitropolitului Nicolae şi, spre a se evita alte neplăceri, Păr. Iosif Trifa îşi cere demisia, iar Î. P. S. Mitropolitul Nicolae îi comunică: «Am primit demisiunea C. tale din funcţia de preot ce ai avut în arhiepiscopia noastră…» (cf. ord. 32/1935 din 2 ianuarie, a Cancelariei Mitropolitane din Sibiu). E clar, nu? Păr. Trifa demisionează, cere a fi demis doar din postul de la catedrală, iar Mitropolia îl consideră demisionat din funcţia de preot de pe tot cuprinsul Arhiepiscopiei Ardealului.
Este, evident, o depăşire. Mitropolitul îi acordă mai mult, imens mai mult decât a cerut Preotul Trifa, anume îi acordă altceva decât ceea ce a cerut preotul Iosif. Dar mai ales şi totodată este aci, în acest caz, o depăşire şi o decădere din clasica tradiţie a ortodoxiei ecumenice: preotul nu poate să demisioneze. Nici din locul de slujbă, cum a cerut Părintele Iosif, nici din funcţia treptei, cum s-a grăbit să-i ofere cancelaria din Sibiu…» (Luat din ziarul «Naţionalul nou» din 1 febr. 1935)
Din felul cum s-a desfăşurat conflictul se impune constatarea că am fost, aşa zicând, dat afară din ascultare. Martor îmi este Domnul că departe de mine a fost şi numai gândul să ies din ascultare. Sau că vor ajunge lucrurile până la ieşirea mea din ascultare. Lipsa de tact şi de dragoste m-a târât la ieşirea din ascultarea ierarhică.
Cauze şi efecte
Desigur, după ce conflictul a ajuns în starea aceasta nenorocită, lucrurile s-au schimbat înspre rău şi am apucat forţat pe o cale nouă, de care împrejurare justiţia bisericească trebuie să ţină seama. Recunosc că felul cum am răspuns la felul cum autoritatea bisericească m-a tratat, primindu-mi abzicerea şi alungându-mă din Oastea Domnului, nu este corect. Dar nici felul cum a procedat Consistoriul nu este în baza canoanelor. Iar dacă, în acuta desfăşurare a conflictului, am avut anumite ieşiri şi violenţe, am declarat cu graiul şi în scris că recunosc acest lucru, îl regret şi îmi cer iertare pentru el. Accentuez că aceste ieşiri, în cea mai mare parte, au fost provocate tocmai din partea de unde trebuia domolite lucrurile. Astfel, la numai câteva zile după demisia mea, în foaia «Lumina Satelor» – unde mi-am jertfit sănătatea – am fost dat în chipul unui lup îmbrăcat în piele de oaie, urmând apoi un şir nesfârşit de hule, batjocuri şi ocări la adresa mea, începând de la «răzvrătit», «demagog», «înşelător», «şarlatan» etc., etc… care puteau face o colecţie întreagă de cuvinte, de ocări, nedemne pentru autoritatea bisericească ce le dădea loc în foaia «Lumina Satelor», foaie pentru popor. Prin urmare, la o greşeală s-a răspuns cu o altă greşeală.
Despre cum s-a desfăşurat conflictul mai departe, este ştiut, am scris şi aici, la foaie. Am arătat pe larg cum, în interesul Bisericii, am căutat mereu aplanarea conflictului. Cum mi-am cerut şi cuvenita iertare. Şi cum a înţeles Mitropolia să primească această cerere. Şi cum a înţeles să mă judece, trecând peste ea, tocmai de Paşti, de praznicul iertării. (Şi cum mi s-a dat să înţeleg că la Sibiu cuvântul «iertare» înseamnă răzbunare, exil, închiderea graiului şi altele). În plină şedinţă a Consistoriului Spiritual, Pr. Gâlea mi-a spus că în conflictul de la Oaste Î. P. S. Sa nu suferă cuvântul soluţionare!
Traian Dorz, Istoria unei jertfe / vol. 2