Lidia Hamza

mironositele_18_01În istoria mântuirii există un moment unic, distinct, special, delicat și curajos în același timp, în care femeia a ieșit din granițele ei impuse și și-a dovedit menirea ei: dăruirea, dragostea, curajul și îndrăzneala, într-un moment când bărbatul lipsea. Este vorba de momentul de după învierea încă tăinuită a lui Hristos, când lumea era încă amorțită, încă nerevenită în simțirile și rosturile ei, după răstignirea Mântuitorului. Câteva femei au îndrăznit să meargă la mormântul Domnului pentru a îndeplini ritualul înmormântării.
– „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?“ (Marcu 16, 3)
Această întrebare frizează imposibilul. În această întrebare se dovedește puterea credinței acestor femei. Nici nu puteau singure, nici nu știau dacă va fi cineva acolo să le ajute, nici nu știau dacă au voie să se apropie…
Și totuși s-au dus.
Aveau un singur scop, o singură sacră datorie, o singură smerită slujire: ungerea cu miruri a Domnului Iisus, pus într-un mormânt înconjurat de soldați și acoperit cu o piară mare…
Iubirea este singura care se exprimă chiar și atunci când Persoana iubită tace.
Curajul iubirii este singurul care înfruntă orice risc, opinia publică, autorităţile ostile. Mirul pe care îl poartă ele este imaginea exterioară a frumuseţii lor lăuntrice, a iubirii.
Cine sunt mironosițele?
Sunt un grup de femei care-L iubeau pe Iisus și care Îl urmau pe Domnul împreună cu Apostolii, chiar și pe Drumul Crucii. Ele au primit această denumire din pricina mirului cu care doreau să-L ungă pe Domnul pentru înmormântare. Însă ceea ce le definește în mod deosebit sunt curajul, credința și iubirea lor. Sfânta Scriptură amintește oarecum lapidar numele lor și nu în mod deosebit, ele fiind cele care Îl „slujeau din avutul lor“ (Luca 8, 3). Însă, Biserica le acordă un statut special, rânduind în ciclul Evangheliilor de peste an, o duminică dedicată mironosițelor: cea de-a treia după Învierea Domnului. Numele de mironosițe derivă din sintagma „purtătoare de miruri“.
Ele doreau să ungă cu miruri pe Cel Drag pentru înmormântare. Dar El era deja viu, fapt ce nu le știrbește cu nimic măreția devotamentului și curajului lor. Ba mai mult: ele sunt cele care-L văd întâi pe Domnul înviat.
Cea mai de seamă dintre mironosițe este desigur Maica Domnului.
De la începutul creștinismului, femeile creștine au avut ca model pe Maica Domnului. Purtarea ei, mărturisirea ei liniștită și smerită, jertfa ei pentru Adevărul credinței creștine, maternitatea ei, sfințenia ei, toate, toate, erau vrednice de urmat pentru începătoarele noii credințe.
Maica Domnului este aducătoarea în lume a Binelui. După căderea din Eden, Dumnezeu l-a tot căutat pe Adam, cel ce călcase porunca divină a ascultării: „Adame, unde ești?“ (Facere 3, 9). A căutat neîncetat măcar unul care să facă binele și nu a putut afla, pentru că „toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut: nu este cel ce face bine, nu este până la unul“ (Psalmi 13, 3; 52, 4). Dar, „când a venit plinirea vremii“ (Galateni 4, 4), s-a aflat acest „unul“ al Psalmistului David: Fecioara Maria, care avea toată neîntrecuta frumusețe și slava cea dinlăuntru (Psalmi 44, 13). Înfățișarea ei înaintea lui Dumnezeu era atât de strălucită și minunată încât Împăratul ceresc „a poftit frumusețea ei“ (cf. Psalmi 44, 13), a umbrit-o cu Duhul Său cel Sfânt, a făcut-o scaun al heruvimilor și a „plecat cerurile și S-au pogorât“ (Psalmi 17, 11; II Regi 22, 10). Și a statornicit-o drept Născătoare de Dumnezeu.
A trebuit doar un „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău“ (Luca 1, 38). Și o deplină Cincizecime a Buneivestiri a șters un jug de pe umerii femeii, vechi de cinci mii de ani.
Legătura ce se crează între Fecioara Maria și Eva este una arhetipală. Eva aduce lumii viața vremelnică, iar Fecioara aduce viața veșnică. Prin neascultarea uneia vine moartea, prin ascultarea celeilalte, se omoară moartea. Și o dată omorâtă, moartea nu mai nimicește. Prin deplinătatea harică a Fecioarei și prin darul nașterii de prunci al femeii, aceasta devine un lăcaș al Duhului Sfânt, pnevmatologic. Bărbatul, prin Hristos, Logosul divin întrupat şi reprezentându-l pe Hristos în familie, devine un loc teologic. „Şi aşa cum Logosul divin şi Sfântul Duh se întrepătrund în relaţia lor perihoretică în sânul Sfintei Treimi, la fel, bărbatul şi femeia, locul teologic şi locul pnevmatologic se întrepătrund în planul existenţei pământeşti a chipului lui Dumnezeu“ (Vladimir Loski, Introducere în Teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, 1993, p. 131). „Întocmai ca la Biserica Sfântului Mormânt al Mântuitorului, aşa a voit Dumnezeu ca şi lângă Mormântul Născătoarei să se strângă toate neamurile lumii atrase de lacrimile şi de rugăciunile celei ce a fost Maica Durerilor, „mai curată fără de asemănare şi decât oamenii şi decât îngerii“ (Pr. Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului, p. 106).
Fecioara Maria se remarcă îndeosebi prin trei mari virtuți: prima – retragerea ei „isihastă“ în rugăciune, în Sfânta Sfintelor, prin care moare față de lume și capătă înfățișare heruvimică înaintea Dumnezeului celui viu; a doua – smerenia („Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale: Luca 1, 47-48), materia din care Cel Preaînalt a lucrat rezidirea neamului omenesc; cea de-a treia – neprihănirea, „care n-a fost niciodată întinată, nici prin privire, nici prin gând, nici măcar prin cea mai ușoară înclinație a inimii. Inima ei era cu totul dăruită lui Dumnezeu și tocmai această „dăruire de sine“ (paradosis) a învrednicit-o să vorbească cu Dumnezeu și L-a făcut pe Dumnezeu să aștepte consimțământul ei“ (Arhim. Zaharia Zaharov, Lărgiți și voi inimile voastre, Ed. Reîntregirea, 2009, p. 130). Orice femeie care se va plânge vreodată de statutul ei „inferior“ bărbatului ar trebui să deprindă aceste trei virtuți, pentru că, prin ele, nu se va mai considera inferioară, ci mireasă a lui Dumnezeu, prin mântuire.
„Sfânta Fecioară Maria este prima ființă umană îndumnezeită și prin ea se confirmă și împlinește vocația întregii omeniri și a întregului Univers, spre îndumnezeire“ (Olivier Clement, „Prefață“ la Paul Evdochimov, Femeia și mântuirea lumii, Ed. Sofia, 2015, p. 9). „Maica Domnului este cea peste care Se pogoară prima dată Duhul Sfânt. Puterea Celui Preaînalt o investise pe ea cu o strălucire eternă şi unică înainte de a-i investi pe apostoli. Și împărtăşirea cu Hristos prin primirea în fiinţa ei a Trupului şi a Sângelui Său Sfânt o sfinţise pe ea mai întâi, şi în cel mai presus fel, înaintea tuturor celor ce vor veni pe urmele Lui…“ (Traian Dorz, Mărturisirea strălucită, cap. 16).
În teologia ortodoxă, Sfânta Fecioară Maria este asociată cu rugul aprins. Ea este numită „rugul aprins“, care ardea și nu se mistuia, pentru că ea este „rugătoarea“, închipuie slujba rugăciunii, harisma de mijlocire pentru noi toți. „Fără Lucrarea adusă de ea lui Dumnezeu, fără slujba făcută de ea lui Hristos, fără ascultarea dată de ea Duhului Sfânt, nici una din toate celelalte jertfe omeneşti n ar mai fi putut avea loc (Traian Dorz, Pășunile dulci, cap. 12).
Prin extensie, după modelul Fecioarei, femeia, mama, soția, reprezintă flacăra acestui rug plantat chiar în inima lucrurilor. Prin arderea aceasta interioară, la nivel de inimă, Sfânta Fecioară trece de două ori: prima trecere prin rug este legată de așteptarea arzândă a împlinirii „tainei celei din veac“, după ce i se vestise că urmează să nască; al doilea rug este momentul răstignirii Fiului ei.
„Nu există decât o singură Fecioară Mamă și îmi place să o numesc Biserică“, zice Clement Alexandrinul: „Maria, cea pururea Fecioara“.
Dacă Sfânta Fecioară este Biserica, iar aceasta este Mireasa lui Hristos, inima Bisericii este inima Maicii Domnului (Paul Evdokimov, Ortodoxia, EIBMBOR, p. 127). Deci se poate spune că Sfânta Fecioară este Biserica, iar Biserica este mireasa Domnului. Iar inima femeii este un altar, locul unde Dumnezeu ne vorbește (Osea, 2, 16). Și inima Maicii Domnului este inima Bisericii. Femeia este cea care, după cădere, primeşte promisiunea mântuirii, iar mai târziu, după Învierea Domnului, tot femeia este prima care primește mântuitoarea veste a Învierii, femeile mironosițe fiind primele cărora Iisus cel Înviat li se arată. Și dacă inima Maicii Domnului este inima Bisericii, orice femeie poate atinge sacerdoțiu în inima ei prin trăirea aceluiași „Fie voia Ta, Doamne!“ Ea a fost aleasă pentru un har unic, pentru harul de a fi cea dintâi şi cea mai aleasă împreună-lucrătoare cu Dumnezeu la mântuirea lumii (Traian Dorz, Scumpele noastre surori, p. 30).
Menirea femeii este aceea de a fi următoare Fecioarei: „Femeia va salva lumea numai dacă ea simte, cu cutremur, slujirea fecioarelor înțelepte din parabola evanghelică, numai dacă, plină de har, ea urmează Fecioarei, devenind astfel, o poartă a Împărăției“ (Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea Lumii, p. 258).
Iată care este slujirea femeii. Este sau nu echivalent cu sacerdoțiu rânduit strict bărbaților? Nu are relevanță, pentru că fiecare gen de slujire are frumusețea și împlinirea lui. Atât este de important, acest: Doamne, fie voia Ta! Și cerul întreg se coboară – în suflet sau pe altar – urmând nesfârșită epectază.
Prima dintre celelalte femei mironosițe este Maria Magdalena. Și dacă Fecioara Maria se numără printre mironosițe prin curăția ei, iată că Hristos Domnul nu face diferență între un suflet curat prin sine și unul curățit de șapte duhuri rele. Iertarea Lui este deplină și pentru totdeauna. Ea a fost de față la răstignirea Mântuitorului și la arătarea îngerilor la mormânt, după Înviere, ea este prima menționată în Sfânta Scriptură că L-a văzut pe Domnul înviat, pe ea a trimis-o Domnul să-i anunțe pe ucenici despre Învierea Sa.
Mulți autori o socotește ca fiind femeia desfrânată, confuzia făcându-se între Mariile care au uns picioarele Domnului cu mir. Însă sunt suficienți autori care susțin că era o femeie cuprinsă de depresie, pe care a vindecat-o Domnul, Sfântul Ipolit o numește „Apostola Apostolilor“, pentru că ea a vestit Apostolilor Învierea, în Imnele Sfântului Efrem Sirul și în Omiliile Sfântului Chiril al Alexandriei se întâlnește o frumoasă analogie între Eva, femeia din grădina Eden prin care a intrat păcatul în lume, și Magdalena, femeia din grădina Arimateianului prin care a pornit în lume vestea Învierii. Sfântul Ipolit o aseamănă pe Maria Magdalena cu femeia din Cântarea Cântărilor, arătând că, aşa cum femeia sulamită Îl caută pe Cel preaiubit sufletului său, tot aşa mironosiţa Îl caută cu atâta dragoste şi-L urmează pe Învăţătorul.
Că nu este ea femeia păcătoasă, reiese și de aici:

„Striga nu prin cuvinte, ci cu lacrimi:
Vai mie, Iisuse al meu, unde Te-au pus?
Şi cum ai răbdat să fii purtat de mâini prihănite,
Cela ce eşti fără prihană?

Şi cât aş vrea să ştiu unde Te-au îngropat,
Pentru ca, precum desfrânata, cu lacrimi să ud
Nu numai picioarele, ci întreg trupul Tău şi mormântul,
zicând: Stăpâne, precum pe fiul văduvei înviat-ai, înviază şi Tu!“

(Sf. Roman Melodul, Imnele pocăinței, Ed. Trisaghion, 2006, pp. 172-273).

Misiunea Mariei Magdalena este deosebit de frumos surprinsă într-un Icos la slujba sfintei, din 22 iulie: „Lumina lumii, Hristos, neadormită văzând căldura credinţei tale şi iubirea dragostei cea nedezlipită, înţeleaptă, întâi ţie S-a arătat înviat din mormânt, când de noapte aduceai miruri cu lacrimi Celui nepipăit“ (Mineiul pe iulie, EIBMBOR, 2002, p. 279). După învierea lui Iisus, Maria Magdalena a slujit-o pe Maica Domnului până la Înălțare. Relatează despre moartea și învierea lui Hristos împăratului Tiberiu, pe care îl vindecă de o boală de ochi, apoi merge în Efes, unde a slujit, ajutându-l la apostolie (drept pentru care se și numeștea „cea întocmai cu apostolii), pe Sfântul Ioan Evanghelistul, care o și îngroapă la Efes, după ce Magdalena moare acolo (Viețile Sfinților pe noiembrie, Episcopia Romanului și Hușilor, 1993, p. 510).
Maria sau „cealaltă Marie“ (Matei 28, 1), o altă mironosiță, este soția lui Cleopa, unul din cei șaptezeci de ucenici, și verișoară cu Maica Domnului, și mama celuilalt Iacov, cel tânăr, fratele (verișorul) Domnului (Luca 24, 10). Este sărbătorită la 23 mai.
Salomeea (Marcu 16, 1) fiica bătrânului Iosif, logodnicul Mariei, deci soră vitregă a Mântuitorului, este soția lui Zevedeu și mama celor doi frați apostoli: Ioan și Iacov. După Înălțarea Mântuitorului, ea împreună cu alte mironosițe au fost prinse, închise și deportate în mijlocul mării pe o corabie, care a ajuns în cele din urmă pe coastele Provenciei. Împreună cu Maria lui Cleopa s-au stabilit într-o insulă de la gura Romului, unde au rămas până la moarte. Este sărbătorită pe 3 august.
Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod (Luca 8, 3) este cea care ar fi recuperat capul Sfântului Ioan Botezătorul. A fost și ea de față când s-au arătat îngerii la mormântul gol al lui Iisus. Se prăznuiește pe 27 iunie. Era o femeie din înalta societate, căreia Domnul i-a vindecat copilul fără să urmeze pe Huza în palatul lui Irod. Dar Huza, de teama lui Irod, o alungă pe Ioana și ea ajunge printre oamenii săraci și sărmani.
Maria și Marta din Betania, la rândul lor pot fi socotite printre mironosițe, pentru că și ele, în casa lor, slujeau pe Domnul. Aici, Maria I-a uns picioarele Domnului cu mir, prevestind moartea și îngroparea Lui.
Suzana (Luca 8,3) este mironosița purtătoare de mir care-l slujea pe Domnul. Se sărbătorește pe 15 decembrie. Se știe despre ea că s-a călugărit într-o mănăstire de călugări, sub numele de Ioan, după ce, în urma morții părinților (mama evreică și tatăl păgân), a împărțit toată averea moștenită și a eliberat toți robii din casa ei. A ajuns stareță și a înfăptuit multe minuni. A suferit multe chinuri, după care a sfârșit ca mironosiță muceniță, aruncată în foc de un ighemon.
Veronica (12 iulie) este cea care după o anumită tradiție, ar fi șters fața lui Iisus cu o maramă pe drumul crucii spre Golgota, iar chipul Mântuitorului s-a întipărit pe această maramă (cinstită la 16 august), făcându-se prin ea nenumărate minuni și vindecări. Ea este femeia cu scurgerea de sânge pe care a vindecat-o Domnul în drum spre casa lui Iair.

Nu numai mirul este ofranda lor adusă lui Hristos, ci mai ales curajul și iubirea lor slujitoare, jertfitoare, smerite și devotate deplin. Ele au alergat la mormânt chiar dacă nu știau cum vor da piatra la o parte. Acesta este modelul desăvârșit pe care tot omul trebuie să-l urmeze. Să alergăm la Hristos, chiar dacă nu știm cum vom putea da la o parte din inima noastră piatra grea a păcatelor. Pentru că treaba noastră e să alergăm la Hristos, piatra este treaba Lui Însuși.