sufletului după moarte: PARTICULARĂ şi UNIVERSALĂ (JUDECATA DE APOI) — credinţa în nemurirea sufletului este legată de credinţa în judecată, izvorând din ideea de dreptate. Exista din vremuri străvechi, deoarece şi păgânii spuneau că după moarte sufletul, despărţit de trup, este supus judecăţii zeilor şi numai după judecată îşi începe viaţa de fericire sau pedeapsă, după faptele şi bunătatea sa, dincolo, în altă lume. În creştinism, dogma ortodoxă arată că judecata (lat. judicium; gr. κρισις) se face îndată după moarte, pentru fiecare om — Judecata particulară — , deoarece fiecare răspunde singur de faptele sale, iar la sfârşitul veacurilor, când lumea se va sfârşi şi va veni a doua oară pe pământ Hristos „să judece viii şi morţii“, căci atunci va fi „învierea morţilor“ (aşa cum învăţăm în Crez, art.11), atunci se va face judecata de obşte, universală, a tuturor, vii şi morţi, Judecata de apoi, după care fiecare va primi definitiv osânda sau răsplata, aşa după cum a urmat în viaţă învăţătura lui Iisus Hristos, care atunci va fi fost cunoscută de toţi oamenii. Viaţa de dincolo e pregâtită de om aici pe pământ; cei buni, care L-au iubit pe Dumnezeu şi prin credinţă şi fapte bune au stat în comuniune cu El, tot aşa vor fi şi în lumea cealaltă, unde se vor bucura de prezenţa şi lumina comunicării divine. Cei răi, plini de păcate şi ură, nefericiţi voi fi şi aici şi dincolo, căci fericirea e rodul iubirii, iar nefericirea e rodul urii, care aduce numai suferinţă şi aici şi în lumea cealaltă. Între virtute şi păcat nu poate fi comuniune nici pe pământ, nici dincolo (aşa cum ne arată Iisus în parabola „săracului Lazăr şi a bogatului nemilostiv“ — Luca 16, 19-31). Starea pe care o primesc sufletele după judecata particulară, când trec în lumea cealaltă, se numeşte rai pentru cei drepţi, virtuoşi, care au trăit în credinţă în Dumnezeu şi iad, pentru cei răi şi păcătoşi; aşa vom rămâne până la judecata de apoi sau universală. Despre timpul când se va face judecata particulară aflăm din cuvintele Mântuitorului către tâlharul de pe cruce care-L ruga: „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!“ Şi Iisus i-a zis: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai“ (Luca 23, 42-43). Judecata din urmă va avea loc la sfârşitul lumii, când va veni a doua oară Mântuitorul, aşa cum aflăm tot din cuvintele Lui; „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul (Hristos) celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Şi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Şi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică“. (Matei 25, 31-46). Din această cuvântare a Mântuitorului aflăm şi cum se va face această judecată şi după ce criterii vor fi despărţiţi cei drepţi de cei păcătoşi, precum şi natura răsplatei; cei drepţi „viaţa veşnică“, sinonimă cu fericirea comuniunii cu Dumnezeul Cel veşnic, iar cei păcătoşi, fiind lipsiţi de această apropiere de El, vor trăi în „osândă veşnică“. Iconografia ortodoxă înfăţişează scena „Judecăţii de apoi“ foarte apropiată de textul de mai sus: Iisus stând pe tronul Slavei Sale, ca mare şi drept Judecător şi neînduplecat, având în dreapta Sa pe îngerii cei buni, iar Ia stânga, pe îngerii cei răi, a căror prezenţă este motivată de sarcina pe care o au în împlinirea dreptăţii divine: îngerii cei buni să ducă sufletele drepţilor în împărăţia vieţii veşnice, iar îngerii răi să ia sufletele păcătoşilor, spre a le duce la „osânda veşnică“, cea care înseamnă „focul cel veşnic… gătit diavolului şi îngerilor lui“. Când va avea loc a doua venire a Domnului (Parusia) şi Judecata din urmă, nimeni nu va şti: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Matei 24, 36). La această Judecată se vor înfăţişa toţi oamenii „vii şi morţi“, căci cei morţi vor învia, iar cei vii vor muri şi vor învia şi toţi se vor prezenta la judecată şi cu trupul în care au trăit, pentru că împreună au săvârşit faptele bune sau rele: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău“ (II Corinteni 5, 10). Scopul acestei judecăţi este să se arate cum oamenii, în clipa în care au cunoscut binele şi răul, au făcut deosebirea şi au săvârşit binele, împlinind astfel voia lui Dumnezeu. Cei care au săvârşit răul, dar au recunoscut păcatul lor şi s-au pocăit, hotărând a urma calea binelui, vor fi iertaţi (ca şi tâlharul de pe Cruce). Această judecată se face în numele Sf. Treimi, dar rolul de judecător îl are Fiul: „Dumnezeu… a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin învierea Lui din morţi“ (Fapte 17,30-31). La judecată se vor vedea toate faptele oamenilor şi toţi vor fi răsplătiţi după faptele lor care au fost scrise în cartea vieţii fiecăruia: „Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor“ (Apocalipsa 20,12). Judecata se va face pepământ, unde Domnul va veni pe „norii cerului“, în apropiere de Ierusalim, în „Valea lui Iosafat“ (Judecata lui Dumnezeu), după proorocia lui Ioil (Ioil 4, 2). Maica Domnului nu va fi judecată, fiind prin sfinţenie mai presus de îngeri, dincolo de înviere şi judecată; vezi şi {Parusia} (pentru semnele sfârşitului lumii),{viaţa viitoare}.

(provine din lat. justia; gr. δικαιοσύνη, ἡ — dikaiosini = dreptate, justiţie).

— ordin religios în sânul Bisericii Catolice, a apărut în istorie în prima jumătate a sec. XVII (1636), ca o grupare de teologi erudiţi, având în frunte pe profesorul Cornelius Jansenius, de la universitatea din Louvain (Belgia), centru cu tradiţie antiiezuită. Jansenius, el însuşi un adversar al iezuiţilor, a hotărât, împreună cu ceilalţi, să întocmească un plan de reformă a evlaviei şi credinţei catolice, pe care o vedeau subminată de cazuistica moralei iezuite. Această cazuistică s-a conturat la iezuiţi mai ales în acţiunea acestora de combatere a Reformei (dezbinare produsă în sânul Bisericii Catolice, în sec. XVI). Combătând ideile Reformei, iezuiţii ajunseseră la formularea unei concepţii originale, pe plan moral, fapt care a dus, în secolele XVII şi XVIII, la multe controverse religioase, mai ales cu privire la problema mântuirii omului. În legătură cu această problemă, reformiştii susţineau că prin păcatul strămoşesc omul a pierdut libertatea de voinţă (liberul arbitru) şi fiindcă singur nu mai poate alege şi urma calea spre mântuire, trebuie să primească harul lui Dumnezeu, singurul care-l mântuieşte, indiferent de faptele sale. Acest har nu se dă însă în mod egal oamenilor, căci numai Dumnezeu hotărăşte cui să-l dea şi cine se poate mântui. Oamenii sunt deci predestinaţi la mântuire, în funcţie de alegerea pe care o face Dumnezeu. Împotriva acestor idei, iezuiţii afirmă că prin păcatul strămoşesc nu s-a pervertit libertatea şi voinţa omului, ci doar a mai slăbit, rămânând totuşi în stare să-L poată cunoaşte pe Dumnezeu şi să-L urmeze. Vorbind despre disciplinarea voinţei spre fapte bune şi despre deosebirea dintre faptele bune şi cele nepermise, dintre păcatele grele şi cele uşoare, iezuiţii au căutat să justifice prin fapte bune, chiar formale, posibilitatea mântuirii. Prin acest mod de gândire, ei considerau că omul putea fi absolvit de păcat, chiar când a făcut fapte rele, dacă situaţiile din realitatea concretă au impus ieşirea din impas. De ex., spuneau ei, dacă un soţ caută să comită un adulter, poate jura în faţa celuilalt că e nevinovat, dacă fapta n-a ajuns încă să fie consumată; de asemenea, un servitor sau un contrabandist pot fura, dacă sunt săraci şi leafa e insuficientă. Aceste modalităţi de motivaţie a intenţiilor şi faptelor sunt numite de iezuiţi „cazuri de conştiinţă“. Pentru rezolvarea acestor „cazuri“ de către duhovnici, un ajutor le-a fost dat de clericul iezuit spaniol Escobar (1669), care a întocmit un manual pentru uzul duhovnicilor. Modul de rezolvare a „cazurilor de conştiinţă“, după gândirea cazuisticii iezuite, fundamentată de Escobar în manualul său, ducea la atitudini morale duplicitare, la slăbirea exigenţei conştiinţei morale, determinând o conştiinţă laxă (slabă) prea îngăduitoare, incapabilă să mai deosebească binele de rău (lascism) superficială, confirmându-se mai mult devizei lui Machiavelli („scopul scuză mijloacele“). Marele scriitor şi filozof creştin Blaise Pascal, ironizând cazuistica morală iezuită (fundamentată şi de manualul lui Escobar), a caracterizat-o printr-un cuvânt nou, creat de el, Escobarderie (subterfugiu), şiretenie, adică poţi gândi una, face alta, arătând că eşti nevinovat. Împotriva acestei cazuistici au luptat janseniştii, în frunte cu Jansenius, a cărui doctrină antiiezuită este expusă în cartea sa „Augustinus“ la care a lucrat 20 de ani, dar care n-a apărut decât după moartea sa, cunoscând însă o mare răspândire şi având o mare influenţă. Lupta antiiezuită a janseniştilor a continuat mai acerb şi după moartea lui Jansenius (+1638), atingând culmea dezvoltării ei în a doua jumătate a sec. XVII şi a continuat în sec. XVIII. Din rândurile janseniştilor a făcut parte şi Blaise Pascal (+1662) care, în lucrarea sa „Scrisori către un provincial“ (atât de cunoscută, fiind trasă în 60 de ediţii) a combătut puternic contradicţiile şi lipsa de demnitate a moralei iezuite. Iezuiţii erau însă puternic organizaţi şi, exercitându-şi influenţa în cele mai înalte cercuri politice (ex. iezuitul Richelieu), au dezlănţuit o prigoană puternică împotriva janseniştilor, a căror doctrină morală foarte riguroasă n-a încetat să condamne machiavelica morală iezuită. Fiindcă papii şi regii Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea susţin pe iezuiţi, aceştia au câştigat lupta şi astfel ordinul janseniştilor a fost desfiinţat în Franţa (în 1773) şi mulţi clerici şi laici jansenişti au fost nevoiţi să emigreze în Olanda. Janseniştii, puţini câţi au mai rămas până azi, s-au integrat în Biserica „vechilor catolici“ (Istoria Bisericească Universală, Vol. II, 1956, p. 227-230).

— sectă apărută în sânul brahmanismului prin sec. VIII-VI înainte de Hristos, ca o reacţie la sistemele filozofice ce începuseră a submina doctrina religioasă brahmană. Învăţătorii sectei se numeau Jina („Învingător“), erau 24 la număr, dintre care numai doi, ultimii au fost persoane istorice: Parşva întemeietorul din sec.VIII î.Hr.) şi Vardhamana supranumit şi Mahavira („marele preot“ sec. VI-V î.Hr.), care duce la desăvârşirea sistemului ascetic iniţiat de Parşva; el trăieşte o viaţă de mortificare fizică prin care, ajungând să înţeleagă marea taină a atotştiinţei şi eliberării, devine Mahavira („marele erou“ sau Jina — Învingătorul) şi începe opera de reformare a învăţăturii lui Parşva şi de propovăduire a propriei sale învăţături. Doctrina sa urmăreşte să ajute pe om să-şi dobândească eliberarea finală, prin respectarea celor trei condiţii: dreapta credinţă, dreapta cunoaştere şi dreapta purtare. Dreapta credinţă este acceptarea învăţăturii că într-adevăr Mahavira a descoperit calea ce duce la adevăr şi la eliberarea finală. Jainismul nu acceptă existenţa unui Dumnezeu Creator, care conduce lumea, şi de aceea este un sistem ateu, ceea ce jainiştii nu vor să recunoască, susţinând că ei cred în cei 24 de „învăţători“ (tirthamkaras), precum şi în numeroşi zei, care însă n-au viaţă veşnică, ci sunt supuşi, ca şi oamenii, unui şir de reîncarnări, până la completa lor eliberare. Dreapta Cunoaştere este directă (intuitivă) şi indirectă (raţională), începând cu simpla percepţiune, până la cunoaşterea absolută, când se atinge ultimul grad de perfecţiune, la care cei care ajung devin Jina. Dreapta purtare rezumă morala jainistă care are la bază ideea de Karman (substanţă fluidică), concretizând puterea faptelor de care omul trebuie să se elibereze prin împlinirea comandamentelor morale, care sunt în număr de cinci: a nu ucide o fiinţă vie, a nu minţi, a nu fura, a trăi în castitate şi a nu se ataşa de bunurile materiale. Călugării şi asceţii trăiesc aceste comandamente morale cu atâta exigenţă, încât îşi mortifică trupul, renunţând la veşminte şi hrană, grăbindu-şi astfel sfârşitul, numai din dorinţa de a urma exemplul lui Mahavira. Renunţarea la hrană, în ultimile zile ale vieţii, se recomandă şi laicilor, pentru curăţirea de Karman la trecerea într-o nouă viaţă. Situaţia actuală a jainismului se deosebeşte de cea iniţială, când, fiind o simplă sectă, nu avea nevoie de manifestări cultice proprii. Ajungând însă la divinizarea marilor învăţători ai sectei (Parşva şi Mahavira), s-a ajuns la un cult asemănător celui hinduist. Templele jainiste sunt impunătoate prin arhitectura şi bogăţia lor, devenind foarte numeroase, deşi ca număr credincioşii jainişti nu sunt nici două milioane, recrutaţi, în general, dintre oamenii foarte bogaţi. Au de asemenea mănăstiri impunătoare, unde călugării trăiesc renunţând la viaţa de mortificare şi de călugări rătăcitori. Adunaţi în mănăstire, ei se ocupă cu ştiinţa, arta, literatura, îmbogăţind literatura jainistă, atât cu opere literare cât şi sacre. Literatura sacră e cuprinsă în două canoane: unul aparţine călugărilor numiţi digambaras (mai nou şi mai puţin important), celălalt, călugărilor sverambaras (cuprinzând lucrări vechi, din sec. IV î.Hr., scrise în versuri şi proză, în dialectul popular pracrit, al limbii sanscrite) (Emilian Vasilescu, diac.prof.univ.dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982.).