(Khrisna)— erou în mitologia hinduismului, socotit o întrupare a lui Vişnu, unul dintre cei trei mari zei din religia hindusă (Brahma, Siva şi Vişnu).

— se numeşte, în brahmanism, casta nobililor şi a războinicilor. Altădată, din această castă se alegeau regii. Formată din oameni culţi care n-au atribuţii religioase ci numai însărcinări administrative şi judecătoreşti, casta Kşatriya citeşte Vedele, fără a avea însă voie să le interpreteze. Acest drept îl au doar brahmanii.

(κύριος — kirios = domn; κύριος ἡμῶν — Kirios imon = Domnul nostru)
Kirie eleison — Doamne miluieşte (Chiraleisa, peiorativ, în Amintiri din copilărie de Ion Creangă).

(κονδακάριον, τό — kondakarion)
— este cartea de slujbă care cuprinde condacele (vezi {condac}) fiecărei sărbători din cursul anului bisericesc. Împreună cu troparele şi alte cântări bisericeşti au fost tipărite şi condacele într-un volum numit Sobornicariu.

— predica rostită în fiecare vineri în moschee.

(ebr.)
— este denumirea ce o are slujitorul cultului la evrei începând cu anul 70 d.Hr., când a fost dărâmat Ierusalimul şi iudaismul nu a mai avut preoţi propriu-zişi, căci rabinii nu citesc decât rugăciunile principale şi ţin predici.

(ebr.)
— comunitate, colectiv de muncă.

arali— era, în religia asiro-babiliniană, numele împărăţiei morţilor. În această împărăţie, concepută ca o cetate puternică, bine păzită, nu intra nimeni decât cu învoirea zeiţei Ereskigal. Cei intraţi nu purtau nici haine, nici podoabe. Despre această sumbră împărăţie se spunea că în ea curge „izvorul vieţii“ şi într-un loc ascuns se afla „pomul vieţii“ sau al „reîntineririi“. Acest mit confirmă ideea de nemurire în mitologia şi religia babiloniană.

(κληρονομία, ἡ — klironomia = moştenire)
— „moştenirea“ lui Dumnezeu, privind raportul Dumnezeu-om, adică supunerea de bunăvoie a oamenilor faţă de Hristos în care oamenii au cunoscut pe Dumnezeu prin faptul pogorârii Lui din cer, prin răstignirea şi învierea Sa, şi de aceea şi-au supus mintea şi inima lui Hristos, şi astfel Fiul S-a făcut stăpân al minţii şi inimii şi voinţei oamenilor, care au devenit „moştenirea“ Lui. Prin fire, toate sunt supuse lui Dumnezeu, ca nişte făpturi Ziditorului lor; prin moştenire, Fiul S-a făcut stăpân şi oamenii au primit cu bucurie stăpânirea şi jugul Lui. E o supunere de bunăvoie, aşa cum o aflăm şi la proorocul Isaia care, prevestind-o, dorea această stăpânire: „Doamne, Dumnezeul nostru, moşteneşte-ne pre noi!“, formulă de rugăciune, păstrată în Sf. Liturghie: „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta!“ (Psalmul 27, 12: „Mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta“).

— în jargon ebraic înseamnă „butuc de lemn“ (întâlnit în scrierile lui Salom Alehem, ex.: povestea „Din vioară“); în lb. română cloţ are înţelesul de surcele, bucăţele de lemne pentru foc („du-te şi adu câteva cioate pentru foc“ — folosit în Argeş, Suseni); în lb. germană Klotz — bucată de lemn, de unde a venit şi în lb. română, prin asimilare (în vremea ocupaţiilor nemţeşti).

(ebr. „preoţi“)
— preoţii evrei al căror rol era de mijlocitori între om şi Dumnezeu, de îndrumători spirituali ai credincioşilor şi de săvârşitori ai cultului public (aduceau la templu ofrandele şi sacrificiile); erau aleşi numai din tribul lui Levi.

(ebr.)
— Eclesiastul, carte filosofico-religioasă, din Vechiul Testament, scrisă de regele Solomon.

(slv. )
— era, în religia vechilor slavi, cea mai importantă sărbătoare de iarnă; la fel era şi sărbătoarea numită Kračun (Crăciun); vezi şi {calende} şi {colinde}.

(ebr.)
— numele actului de căsătorie religioasă la evrei;

— oraş în nordul Indiei, locul natal al lui Budha.

— credincioşi evrei care nu recunoşteau Talmudul, ci se conduceau numai după învăţătura biblică. Majoritatea scrierilor karaiţilor (exegeze biblice, polemici împotriva talmudiştilor, cercetări lingvistice) sunt redactate în limba arabă. Literatura karaită atinge apogeul în secolul X. Egiptul va deveni, în sec. al XII-lea, sediul central al literaturii karaite în limba arabă.

karman
(„faptă“)
— înseamnă, în doctrina brahmană privitoare la reîncarnare, totalitatea faptelor unui om, fapte care determină renaşterea şi calitatea vieţilor succesive, până la contopirea cu Brahma;

— oraş în Egipt, unde se află celebrul templu închinat zeului Amon-Ra, şi a cărui construcţie a durat aproape două milenii; început în mileniul II î.Hr., a fost terminat în epoca imperiului roman. La templu se ajungea pe o alee străjuită de sfincşi, până la un portal prin care se pătrundea în prima curte, şi numai după ce se străbăteau mai multe porţi şi săli, în care se intra prin mari portaluri, se ajungea la templul central, în care se afla statuia zeului; aici nu pătrundeau decât preoţii şi slujitorii templului, fiind interzisă intrarea pentru persoanele din afara clerului (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982.).

(kuşer)— la evrei, un anumit ritual privind tăierea cărnii pentru alimentaţie, precum şi anumite alimente care sunt kuşer (permise, curate) şi e permis evreilor (habotnici) de a le consuma.

(κάθαρσις, ἡ — katharsis = purificare)
— termen folosit de Aristotel pentru a defini rolul purificator al artelor.

(ebr.)
— martiri, pentru religia mozaică.

(gr. κράζο — krazo = a striga; κύριε ἐκέκραξα — Kirie ekekraxa = „Doamne strigat-am“, Ps.140, 1)
— sunt stihiri care se cântă după versete din Ps.140, la slujba vecerniei.

kerigmatica
(κήρυγμα, τό — kirigma = propovăduire, vestire)
— predica kerigmatică sau predica de propovăduire, de vestire a Evangheliei.

(ebr.)
— obşte, comunitate de întrajutorare materială şi spirituală tradiţională, care constituie temelia vieţii iudaice. Fiecare component al Kahalului trebuie să aibă cunoştinţa că are şi o sfântă datorie de împlinit în slujba lui Dumnezeu, a poporului iudeu. La origine, cuvântul vine de la Vaiakhel („şi a adunat“), cuvânt ce exprimă întemeierea celei dintâi comunităţi evreieşti. Moşe (Moise) a adunat întreaga obşte a lui Israel spre a realiza un Kahal, o colectivitate specifică, o comunitate evreiască, cu o triplă menire: religioasă, culturală şi de ajutor social. Ea se bazează pe Tora, tradusă în toate limbile (Deuteronom 33,4). Moise a format Kahalul a treia zi după primul Iom-Kipur din istoria evreilor, fiindcă atunci cuvântul Legii era proaspăt şi putea deveni faptă (dovar) spre a pune baze sănătoase unei colectivităţi care trebuia să îndrepte greşelile trecutului şi să aibă încredere şi speranţă în viitorul său luminos.

— este concepţia primitivă egipteană despre suflet, înţeles ca un principiu vital, strâns legat de corp, care coboară în mormânt odată cu trupul şi se păstrează atât cât se păstrează şi trupul; mai târziu această concepţie a evoluat şi sufletul a fost înţeles ca o entitate distinctă, spirituală, care după moarte se desparte de trup şi zboară ca un cocor, ca o pasăre, mergând sus în cer, unde-şi continuă viaţa alături de zei. Acest suflet spiritualizat se numeşte bai.

— „piatra neagră“ de la Mecca, locul cel mai sfânt pentru mahomedani, este un bloc de bazalt (probabil un aerolit), căci se spune că „a venit din cer“, aşezat într-un fel de templu de formă cubică. Închinarea mahomedanilor la această piatră se crede că reprezintă reminiscenţe din cultul pietrei, străveche religie a arabilor din epoca politeismu-lui, cult întâlnit şi la fenicieni şi canaaneeni. Kaaba era adorată, la fel ca alte divinităţi, în religia politeistă a vechilor popoare din Arabia, înainte de apariţia islamismului. Deasupra tuturor altor divinităţi, aceste popoare adorau ca zeu suprem pe Allah (zeul). Zeii erau reprezentaţi sub forma unui cub de piatră (un mic amulet), pe care arabii îl purtau cu ei în călătorii sau îl aşezau în sanctuare; sanctuarul, un fel de templu, era tot de formă cubică. La Mecca se afla cel mai important sanctuar în care erau aşezate sute de chipuri idoleşti cioplite fie sub formă cubică fie sub o reprezentare zoomorfică. Aici veneau să se închine nomazii din toată Arabia, cu prilejul diferitelor sărbători. Cea mai de seamă sărbătoare a arabilor era aceea din preajma echinocţiului de toamnă care se celebra în apropiere de Mecca. Pelerinii adunaţi cu acest prilej la Mecca, ocoleau de şapte ori sanctuarul cubic Kaaba, sărutau piatra neagră, beau din izvorul alăturat, numit Zemzem şi apoi făceau o cursă între două localităţi din apropiere de Mecca. Cei care aveau în grija lor Kaaba şi idolii aparţineau tribului coraişiţilor (aşa cum slujitorii cuhului mozaic se numeau leviţi, aparţinând tribului lui Levi). Prin cucerirea Palestinei de către romani, mulţi evrei emigrează în Arabia (sec. I î.Hr.) formând colonii numeroase, dintre care cea mai importantă se afla la Iathreb (Medina). Treptat pătrunde în Arabia creştinismul. Răspândirea iudaismului şi creştinismului va influenţa asupra spiritelor, îndepărtându-le de vechea religie idolatră. Mahomed, întemeietorul islamismului, noua religie monoteistă pe care o va impune întregii Arabii, va distruge, în anul 630, sutele de idoli de la Kaaba şi va rândui aici ritualul cultului islamic, în forma în care, zicea el, fusese rânduit de Abraam, părintele arabilor. Pelerinajul la Mecca, obligatoriu în vechea religie a triburilor nomade din Arabia, va rămâne şi în islamism ca una dintre legile morale rituale fundamentale, pe care trebuia să le respecte orice mahomedan, adică: mărturisirea credinţei, rugăciunea, milostenia rituală, postul Ramadam şi pelerinajul la Mecca. Unii teologi adaugă la acestea şi „războiul sfânt“, pentru răspândirea islamismului. Mahomed însuşi face acest pelerinaj de „adio“ la Mecca, devenit, pentru mahomedani, oraşul lor sfânt, pentru că aici, lângă Mecca, pe muntele Hira, a avut Mahomed primele sale viziuni supranaturale şi revelaţia noii învăţături, pe care va începe s-o propovăduiască chiar din acest oraş, în care face primii prozeliţi.

(„tradiţie“, de la ebr. qibbel = a primi instrucţiunea)
— este numele dat pentru Cartea Splendorii (Sepher ha Zohar), scrisă în sec. XII de către Moise de Leon; este expresia misticismului iudaic, care ajunsese la cea mai mare înflorire în sec. XII — XIII. În această carte sunt strânse tradiţiile ezoterice (învăţături numai pentru cei iniţiaţi, adevăruri doctrinare ascunse, pe care nu oricine le poate cunoaşte şi înţelege — mistere). Învăţătura Kabbalei pretinde că se află ascunsă în Sf. Scriptură, nu numai în cuvintele, dar şi în literele ei, încărcate de o semnificaţie divină, deoarece ele repetă, sub diferite forme, numele ascuns al lui Dumnezeu, Fiinţa supremă, infinită şi incognoscibilă, Creatorul lumii. El a dat lumii fiinţă sub forma a două sfere de existenţă: una a „lumii emanaţiei“ şi cealaltă a „lumii inferioare“, fiecare lume fiind la rândul ei alcătuită din câte zece sfere. Aceste două lumi sunt paralele şi urcând scara sferelor, cu ajutorul rugăciunii şi a unei vieţi virtuoase, omul ajunge să câştige puteri magice. Cartea Splendorii sau Kabbala, numită şi Zohar, este deosebit de importantă pentru iudei şi este venerată de kabalişti aşa cum e venerată Tora. Din kabbalism au generat curente mistice cum sunt Luarismul şi Hasidismul.

— în religia mozaică este rugăciunea pe care o recită, pentru cel defunct, soţia sau fiul, timp de 11 luni, la sinagogă, în cadrul slujbelor religioase. Este o datorie a celor apropiaţi şi rămaşi în viaţă, căci se crede că această rugăciune scapă sufletul defunctului de la suferinţa veşnică.

— „calendele greceşti“, sinonim cu niciodată, deoarece kalendele (calendele), cum era numită la romani ziua întâi a lunii, nu existau cu acest nume la greci; vezi {calende} şi {calendar}.

(„cea neagră“ — lb. ind.)
— unul dintre numele soţiei zeului indian Siva. Era numită şi Parvati („zeiţa munţilor“), Durga („inaccesibila“) etc. Considerată ca energia activă (şakti) a lui Siva, ea are, ca şi el, aceleaşi puteri distrugătoare şi binefăcătoare. Teologia indiană o consideră ca principiul feminin al existenţei şi puterea misterioasă cu ajutorul căreia Siva stăpâneşte pământul. La templul zeiţei Kali, din Calcutta, a slujit şi Ramakrishna (sec. XIX), unul dintre reformatorii religiei indiene.

(Caloian)— ritual legat de pomenirea morţilor, păstrat şi la români, din credinţele religioase ale vechilor slavi; la solstiţiul de vară se sărbătoresc moartea şi înmormântarea simbolică a unei păpuşi (un fel de manechin) care se numea kaloian, skaloian (de la slv. Kalenu = „de lut“). În cartea sa „Sărbătorile la români“, folcloristul Simion Florea Marian descrie cu amănunte sărbătoarea Caloianului în diferite regiuni ale României. Caloianul este o păpuşă de lut (frământat cu apă), cu chip de copil, îmbrăcat în costum naţional şi împodobit cu coji de ouă roşii, flori şi busuioc, pe care îl fac fetele la ţară în marţea a treia după Paşte, şi-l îngroapă undeva în câmp sau în pădure. Înmormântarea se face cu un ceremonial ce imită o înmormântare adevărată; fetele se deghizează, îmbrăcându-se una ca preot, alta cântăreţ şi alta merge înaintea sicriului (cutiuţa în care e pusă păpuşa de lut), ducând o prăjină legată cu o fâşie de pânză în vârf (închipuind praporele sau steagul obişnuit la înmormântări); celelalte fete bocesc mortul: „Iane, iane, caloiane…“ (sau îşi plâng morţii lor — părinţi, fraţi, surori). În a treia zi de la înmormântare, fetele merg şi dezgroapă mortul, bocindu-l, apoi ori îl aduc în sat şi-l sfărâmă în bucăţele pe care le aruncă în fântâni, în lacuri sau alte ape apropiate, ori aşa cum se află, cu sicriul, îi dau drumul pe o apă curgătoare. Acest obicei este legat şi de chemarea ploilor, aşa cum se vede în textul unora dintre bocetele pentru Caloian: „Caloiene, Iene / Du-te-n cer şi cere / Să deschidă porţile / Să sloboadă ploile / Să curgă ca gârlele… / ca să crească grânele… / Să crească legumele / Şi toate ierburile…“, şi alte multe variante pe aceeaşi temă a ploii. Caloianul sau Scaloianul este numit de românii din Bulgaria şi Gherman. Şi în Banat, sub acest nume se sărbătoreşte o zi, care cade cu 5 zile înainte de înălţarea Domnului, pentru a feri recoltele de dăunători (omizi, insecte ş.a.).

(Kamadeva) — zeul iubirii în hindusim, un fel de Cupidon indian, închipuit ca un tânăr frumos, înarmat cu un arc (cu coardă de albină) şi săgeţi (din pene şi flori).