(ebr. „repetare“)
— este numele dat comentariilor legilor iudaice cuprinse în Tora. Aceste comentarii (mişnah) făcute de rabini erudiţi, au constituit Tora (Legea) orală, socotită însă tot de inspiraţie divină. Transmise din generaţie în generaţie, erau considerate ca provenind de Ia Moise şi având putere de lege, ca şi Tora scrisă. Se crede că începutul lor datează mai ales de după întoarcerea din robia babiloniană. Ele au constituit aşa numitele Midraş (studii de exegeză) ale literaturii rabinice. Aceste midraş (studii) asupra textelor legislative ale Vechiului Testament purtau numele de Halakhah („drum de urmat“), iar cele asupra textelor istorice şi morale se numeau Haggadah (învăţământ). Toate aceste midraş împreună au format Mişnah. Pe vremea Mântuitorului, ele erau fixate în scris. Mişnah formau adevărate coduri de legi juridico-religioase şi fixarea lor în scris a început-o rabinul Aqiba ben Josef „părintele rabinismului“, prin sec. II d.Hr. Cea mai vestită Mişna a fost cea redactată de Iuda Ha Nasi (Iuda cel Sfânt) 164-217, şeful şcolii rabinice din Tiberiada. Mişna, care cuprindea date despre sărbători sfinte, purificări, legislaţii privitoare la familie, societate ş.a., a mai fost redactată spre a i se adăuga toate tradiţiile. Ultima formă ce i s-a dat, în urma comentariilor din sec. III — IV, s-a numit Gemara. Gemara împreună cu Mişna formează Talmudul. Fiindcă comentatorii Gemarei au fost şi din Ierusalim şi din Babilon, Talmudul poartă numele de „Talmudul din Ierusalim“ şi „Talmudul din Babilon“, acesta din urmă fiind mult mai mare şi mai important, cuprinzând pe lângă texte cu caracter juridic şi multe altele ca: legende, povestiri, date ştiinţifice şi vrăjitorii. Talmudul a avut o influenţă foarte mare asupra iudaismului, conţinutul lui provocând multe speculaţii care au contribuit la formarea pietăţii iudaice şi au dus la kabalism (cabalism).

— aşa cum îi defineşte Mircea Eliade, este o istorie sacră ce datează un eveniment care a avut loc într-un timp primordial, timp fabulos, al îoceputurilor.

— se numesc, în credinţele populare, păzitorii „vămilor văzduhului“, „vameşi“, „mitnicii văzduhului“.

Miromul cel mare— Ectenia mare; cuvânt folosit în secolele trecute pentru Ectenia mare (Molitfelnic, Buc. 1832, p. 125).

femeile mironosiţe
(ὁ μάρτυς — o martis = martor)
— au fost primele martore ale învierii lui Iisus; au fost femeile care l-au urmat pe Iisus pe drumul Golgotei, au plâns la picioarele crucii şi au fost de faţă la punerea Lui în mormânt: „Au privit mormântul şi cum a fost pus trupul Lui“ (Luca 23, 55). Vineri seara târziu au plecat acasă, pentru a pregăti „miresme şi miruri“, „Iar în prima zi de după sâmbătă (duminica), foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. Şi intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus“. Au văzut atunci doi bărbaţi în veşminte strălucitoare care le-au întrebat: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?“; femeile şi-au amintit cuvintele lui Iisus Care le vorbise despre patimile, moartea şi învierea Sa, şi atunci au plecat de la mormânt, spre a vesti Apostolilor învierea Domnului şi cuvintele celor doi îngeri: „Iar ele erau: Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea“ (Luca 24, 1-10). Simbol al credinţei şi râvnei pentru Hristos al femeilor creştine, „femeile mironosiţe“ sunt prăznuite în calendarul Bisericii creştine în a doua Duminică, după Duminica învierii.

(μυρόνω — mirono = a unge şi μύρον, τό — miron, to = untdelemn aromatic, mir), numit şi pomăduitor (de la slv. pomazati = a unge)
— este un mic obiect de cult din metal, în formă de pană, subţire, având 10-15 cm lungime, terminat la un capăt cu o mică cruce. Preotul îl foloseşte la „miruirea“ credincioşilor pe frunte după săvârşirea Liturghiei sau la alte slujbe (Litie, Priveghere, Acatiste). Miruitorul se păstrează, de obicei, agăţat la iconostasul tetrapod. Poate fi folosit şi la Botez, la ungerea cu Sf. Mir.

— este a doua mare Taină pe care o primeşte creştinul după Botez. Mirungerea sau ungerea cu Sf. Mir a noului botezat este semnul văzut al împărtăşirii lui reale din darurile Sf. Duh, Care S-a pogorât în chip văzut mai întâi asupra Mântuitorului ca un porumbel la Botez, şi apoi asupra Sfinţilor Apostoli, în chip de limbi de foc, la Cincizecime, şi Care Se dă acum, după Botez, sub chipul văzut al Sf. Mir. De aceea aşa cum Sf. Duh S-a pogorât asupra Mântuitorului îndată după Botezul Său în Iordan, aşa şi ungerea cu Sf. Mir trebuie făcută îndată după Botez, iar nu amânată peste ani în şir după Botez (cum se practică în Biserica Romano-Catolică), căci se poate întâmpla ca cel botezat să moară până la confirmare (denumirea momentului primirii tainei ungerii cu Sf. Mir, la catolici) şi astfel să rămână lipsit de această sfântă Taină a Mirungerii. Sf. Mir este „pecetea“, „semnul“ lui Hristos şi prin ungerea cu el, cel botezat devine creştin adevărat, un „Hristos“ adică „uns al Domnului“, deoarece Hristos înseamnă „uns“ (Χριστός). Ungerea se face în semnul crucii, după un ritual consacrat, rostindu-se formula „Pecetea darului Sfântului Duh“ (cf. II Corinteni 1, 21-22), ritual foarte vechi şi generalizat, prevăzut apoi în canonul 7 la Sinodul II ecumenic. Mirungerea este o „pecetluire“ a membrilor Bisericii lui Hristos, semnul văzut al apartenenţei lor la trupul mistic al Domnului. Unii dogmatişti consideră ungerea cu Sf. Mir ca „taina preoţiei universale“, care face din toţi creştinii „seminţie aleasă“, „preoţia împărătească“, „poporul sfânt“ al lui Dumnezeu despre care vorbeşte Sf. Apostol Petru: „Iar voi sunteţi seminţia aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu… poporul lui Dumnezeu“ (I Petru 2, 9-10). Sf. Mir este untdelemn curat de măsline, amestecat cu multe şi felurite aromate (mirodenii) pregătit (fiert) cu o rânduiala solemnă în primele trei zile din Săptămâna Patimilor şi sfinţit de către Sinodul arhiereilor, în frunte cu Patriarhul ţării, în Joia aceleiaşi săptămâni (Joia Mare), la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, fiind apoi împărţit episcopilor şi tuturor bisericilor. Prin sfinţirea lui, el devine nu un simplu simbol sau o imagine, ci un vehicul purtător al energiilor Sfântului Duh, pe care le conţine în chip real.

minolohii
(μηνολόγιον, τό — minologhion)
— calendare, numite şi Prolog (Proloage); sunt cărţi bisericeşti care cuprind vieţile sfinţilor, rânduite după zilele calendarului. Primele Minologhii au fost întocmite în sec. X de Simeon Metafrastul (de la μεταφραστής — metafrastis = interpretul), numit astfel deoarece el nu numai că a adunat şi a rânduit după calendar vieţile sfinţilor, dar le-a însoţit şi de interpretări. Activitatea lui a fost continuată şi astfel s-au completat şi s-au publicat, în sec. XVIII, toate vieţile sfinţilor pentru cele 12 luni, cuprinse în 12 volume (Minee) de către Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. Ele au fost traduse şi în limba română şi tipărite la mănăstirea Neamţ de călugărul Isaac, la sfârşitul sec. XVIII. Dar, mai înainte, la 1682, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei tradusese, din lb. greacă şi sârbă, o parte din Minologhion, sub titlul Vieţile sfinţilor, pe care le-a tipărit la Iaşi, în două volume; vezi şi {mineie}, {sinaxar}, {neortologhiu}.

— fenomen ieşit din comun, atribuit unor forţe supranaturale; pe plan religios, minunile sunt atribuite puterii divine (ex. minunile Mântuitorului); vezi şi {Pavel} — Minunea din drumul Damascului.

Sf. mirvezi şi {mirungerea}, {simboluri naturale}.

— minune.

— biserica Mirăuţi din oraşul Suceava, ridicată pe ruinele vechii biserici a Mitropoliei Moldovei, care şi-a avut sediul aici în vremea lui Iliaş — fiul lui Alexandru cel Bun (1435-1442). După cum atestă documentele, biserica Mirăuţi este cel mai vechi monument de artă bisericească din Suceava; se crede că a fost zidită de Petru Muşat (1375-1391). Aici a adus Alexandru cel Bun moaştele Sf. Ioan cel Nou, de la Cetatea Albă (1402). Pe ruinele vechii biserici a Mirăuţilor, a zidit Bogdan, numit cel Orb, fiul lui Ştefan cel Mare, o biserică nouă cu hramul Sf. Gheorghe (începutul sec. XVI). Este o construcţie monumentală, cu pridvor închis şi gropniţă, zugrăvită în interior şi exterior. După ultima restaurare, biserica şi-a recăpătat frumuseţea iniţială, dar acoperişul, refăcut cu ţigle viu colorate, contrastează cu sobrietatea şi distincţia zidirii.

mireasă— denumire pentru cei doi tineri care se căsătoresc. În religia creştină, Biserica este numită alegoric, mireasa lui Hristos, iar Hristos este numit Mirele ei.

— în raport cu Biserica sunt numiţi mireni toţi credincioşii care nu fac parte din cler (mirean sau laic), adică toţi acei care nu sunt călugări sau preoţi.

(μερίδα, ἡ — merida, i = parte, porţie)
— se numesc părticelele pe care preotul le scoate din prescurile (darurile) aduse la altar de credincioşi, pentru pregătirea cinstitelor Daruri pe care preotul le sfinţeşte la Liturghie, în timpul Sf. Euharistii. Scoaterea miridelor (părticelelor) se face după un ritual consacrat care se săvârşeşte la proscomidiar (vezi şi {altar}, {proscomidiar}), în prima parte a slujbei Sf. Liturghii (Sf. Liturghie are trei părţi: Proscomidia, Liturghia catehumenilor, Liturghia credincioşilor), numită Proscomidie. Pe masa din proscomidiar, unde stau obiectele sfinte, necesare slujbelor religioase, se află un taler pe care se taie prescurile cu un cuţit ascuţit, numit copie, şi un alt taler cu picior, numit Sf. disc pe care se pun miridele, precum şi Sf. potir în care se toarnă vinul amestecat cu apă, care împreună cu miridele constituie cinstitele daruri ce se sfinţesc la Liturghie, transformându-se în trupul şi sângele Domnului, cu care se împărtăşesc credincioşii. Prescurile din care se scot miridele sunt în număr de cinci. Fiecare prescură are o destinaţie precisă (vezi şi {prescură}). Din prima prescură, preotul, după ce o binecuvintează şi o aşează pe taler, cu ajutorul copiei scoate Agneţul (părticica pentru Iisus Hristos — vezi şi {agneţ}) care semnifică mielul de jertfă; Agneţul se scoate din partea de mijloc a prescurii, unde se află pecetea cu iniţialele numelui lui Iisus Hristos. În tot acest timp preotul rosteşte rugăciuni speciale pentru acest moment al slujbei (cuprinse în Liturghier). Agneţul e tăiat cruciş, astfel ca să nu se desfacă şi se aşează pe Sf. disc. Apoi preotul ia potirul şi toarnă în el vin şi apă, în părţi egale (ceea ce semnifică momentul când, aflându-Se pe cruce, coasta lui Iisus a fost străpunsă cu suliţa şi a curs sânge şi apă, semn că Iisus murise). Preotul pune potirul deoparte şi-l acoperă cu un acoperământ mic (acoperămintele sfintelor vase sunt trei la număr: două mai mici, pentru Potir şi Sf. Disc şi unul mai mare cu care se acoperă amândouă; aceste acoperăminte, numite procoveţe, sunt făcute din pânză, mătase sau o ţesătură cu fir); restul de prescură din care s-a scos Agneţul se pune în anaforniţă (vezi şi {anaforniţă}). Se ia a doua prescură şi se scoate din mijlocul ei o părticică în formă de triunghi pentru Sf. Fecioară Maria şi se aşează pe Sf. disc, în partea dreaptă a Sf. Agneţ. Această miridă se numeşte Panaghia (παναγία, ἡ — panaghia = Prea Sfânta) (vezi şi {proscomidie}). Se ia apoi a treia prescură, din care, tot din mijloc, scoate 9 miride triunghiulare sau pătrate mici şi le aşează pe Sf. disc în stânga Agneţului, în trei şiruri verticale de câte trei miride; acestea sunt pentru cele nouă cete de sfinţi prooroci şi mucenici: Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, sfinţii prooroci ai V.T., Sf. Apostoli, sf. ierarhi, sf. mucenici şi muceniţe, sfinţii mari pustnici (cuvioşi părinţi şi cuvioase maici), Sfinţii doctori fără de arginţi, Sf. Ioachim şi Ana, sfântul zilei şi toţi sfinţii, sfântul autor al Liturghiei care se slujeşte în ziua respectivă (Sf. Vasile, Sf. Ioan Gură de Aur); a patra prescură se taie în mijloc şi se scot trei miride speciale — pentru episcopul locului, pentru conducătorii statului şi pentru ctitorii bisericii respective — şi le aşează una lângă alta sub Sf. Agneţ; din aceeaşi prescură preotul mai scoate o grămăjoară de firimituri, pe care o aşează sub cele trei miride, citind în şoaptă rugăciuni pentru cei vii care au dat pomelnice şi le pomeneşte acum; din a cincea prescură scoate miride pentru cei morţi, rugându-se pentru ei, citind pomelnicele date pentru ei. Pomenirea celor vii şi morţi continuă şi după Proscomidie, pe măsură ce credincioşii aduc pomelnice şi preotul le primeşte, scoţând pentru fiecare o miridă — din prescura a patra pentru vii şi din prescura a cincea pentru morţi. Din prescura a patra preotul scoate mirididă şi pentru sine şi o aşează între cele două grămăjoare (una pentru vii şi una pentru morţi) aşezate sub cele trei miride speciale. Apoi preotul acoperă discul cu celălalt acoperământ mic, iar cu acoperământul mare acoperă şi discul şi potirul, după ce le-a tămâiat cu cădelniţa; continuând să cădească tot proscomidiarul şi altarul, face şi rugăciunea de încheiere a slujbei Proscomidiei (apolisul), după care, ieşind în uşa altarului, deschide uşile împărăteşti şi începe Liturghia catehumenilor, care ţine până la cuvintele: „Cei chemaţi, ieşiţi“ şi după această formulă urmează a treia parte a Sf. Liturghii, numită Liturghia credincioşilor; vezi şi {proscomidia} (Liturgica Specială, Bucureşti, ed. a II-a. 1985.).

— vasul cu mir.

— preot care miruieşte (miruitor).

(ebr. „Cine este ca Dumnezeu“)
Sf. Arhanghel Mihail — este arhanghelul cu sabia de foc, pus de Dumnezeu să păzească porţile Edenului, după alungarea primilor oameni, Adam şi Eva, pedepsiţi pentru păcatul neascultării poruncii lui Dumnezeu. Sf. Mihail este sărbătorit împreună cu Arhanghelul Gavriil la 8 noiembrie, în calendarul ortodox.

— Cartea Miheia din Vechiul Testament, aparţinând profetului Miheia (a trăit în sec. VII î.Hr.), care a prezis Naşterea lui Mesia în Betleem, precum şi pedepsele lui Dumnezeu împotriva poporului iudeu, culminând cu distrugerea Ierusalimului şi a marelui templu.

(τὸ μέσον + ἡ ὥρα — to meson + i ora = ceas de mijloc, mezooră; lat. medie hora)
— sunt grupe de rugăciuni scurte (molitfe), care se citesc în mănăstiri, printre ceasurile liturgice; ca şi ceasurile, ele sunt în număr de patru (I, III, VI, IX). Originea lor, ca şi a ceasurilor, se află în nevoia de pietate a călugărilor din trecut, care se rugau în chilia lor, în particular, între slujbele ceasurilor.

(ebr.)
— se numeşte baia rituală, chezăşie a purităţii vieţii de familie, în spiritul tradiţiei la evrei.

(εὐσπλαγχνία, ἡ — o eisplaghnia; θωίω έλέω — Teio Eleo = Mila lui Dumnezeu; slv. milu)
— este un sentiment care izvorăşte din înţelegerea suferinţelor, a durerilor semenilor noştri (şi a tuturor făpturilor neajutorate) şi care au nevoie de ajutorul nostru. Concretizarea milei este fapta, este forma de ajutorare; „Parabola samarineanului milostiv“, după cum se precizează şi în titlu, a fost spusă de Mântuitorul cu scopul de a ilustra cum trebuie să se manifeste acest sentiment, care numai însoţit de faptă îşi dă adevărata măsură; mila creştină nu umileşte şi nu minimalizează personalitatea celui care ne-a inspirat mila. Este starea pe care o trăim fiecare dintre noi, care ne rugăm lui Dumnezeu să se îndure de noi, să ne poarte de grijă, este rugăciunea nelipsită din Sf. Liturghie: „Doamne miluieşte“, este rugăciunea isihastă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!“ Aşa cum mila lui Dumnezeu, pe care orice om credincios, din orice religie, o cere, fără a se simţi umilit şi Dumnezeu o arată faţă de om, fără a-l umili, aşa trebuie să fie şi mila oamenilor, a unora faţă de alţii. Cei milostivi vor avea, la rândul lor, parte de mila şi îndurarea lui Dumnezeu, aşa cum spune Mântuitorul în Predica de pe munte: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui“ (Matei 5, 7).

sau Hiliasmul
(χίλια ἔτη — hilia eti; lat. mileniu = o mie de ani)
— este credinţa în a doua venire a Mântuitorului, când va înfiinţa o împărăţie de o mie de ani. El va împăraţi cu drepţii, iar puterea lui Satan va fi biruită. După aceasta va veni sfârşitul lumii, învierea generală şi Judecata de apoi. Milenariştii interpretează greşit cuvintele Mântuitorului, Care nu vorbeşte nicăieri de o împărăţie pământească, ci doar de a doua venire care va fi la sfârşitul veacurilor, când va avea loc Judecata de apoi, dar care nu se ştie când va fi: „Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni“ (Luca 12, 40) şi: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile…“ (Matei 25, 31 şi 32). Milenarismul, dezvoltat în primele veacuri creştine, a fost combătut de scriitorii creştini (Fer. Augustin); ideea sfârşitului apropiat şi a împărăţiei lui Hristos s-a menţinut, la unele secte din Evul Mediu şi în epoca modernă, până azi, la numeroase secte protestante (Adventiştii, din care au generat „Martorii lui Iehova“, foarte perseverenţi azi în ţara noastră, Mormonii, în America, „Biserica nouă catolică…“ ş.a).

minei
(μήνατα, τά — minata; ὁ μήν — o min = lună)
— sunt cărţi de slujbă bisericească, în care sunt cuprinse cântările rânduite la Praznice împărăteşti, la sărbătorile sfinţilor celor mari şi sfinţilor de fiecare zi, cântări adunate în 12 cărţi, după numărul celor 12 luni ale anului, fiecare carte purtând numele lunii pentru care a fost scrisă (Mineiul pe septembrie, Mineiul pe octombrie etc). Mineiul, numit şi Minologhiu, cuprinde slujba de la Vecernie şi Utrenie pentru fiecare zi a anului bisericesc, începând cu 1 septembrie (prima lună a anului bisericesc) şi până la 31 august, precum şi rânduiala sărbătorilor de peste an şi a celor şapte Laude din Ajunul Naşterii Domnului şi al Bobotezei. În Minei se află, pe lângă tipicul slujbei, şi viaţa sfântului ori istoricul sărbătorii, sub numele de Sinaxar (συνάγω — sinago = a aduna). Pentru că cuprind şi vieţile sfinţilor fiecărei zile, Mineiele se mai numesc şi Sinaxare. Mineiul se foloseşte tot anul, împreună cu Octoihul, Triodul şi Penticostarul. Primul Minei în limba română a apărut în 1846 prin grija egumenului Neonil, de la Mănăstirea Neamţ.

— care face parte din Minei.

(de la tema men, gr. μέμνιμαι — memnimai, din aceeaşi familie cu lat. mens arată o lucrare a minţii)
— zeiţa romană a înţelepciunii care, după amestecul cu grecii, a fost asimilată cu Athena — zeiţa înţelepciunii la grecii antici. Minerva, zeiţă a înţelepciunii, a ştiinţei, artelor şi poeziei, era una dintre cele mai importante zeităţi romane. Împreună cu Jupiter şi Junona formau o triadă. Era sărbătorită la 19 martie, iar sărbătoarea se numea Quinquatrus. La sărbătoare luau parte îndeosebi toţi meşteşugarii şi artiştii, precum şi tineretul studios care, fiind liber în această zi, ducea dascălilor plata pentru lecţii (minerval).

— vechea civilizaţie cretană (după regele semilegendar Minos) peste care pătrund din nord, în mileniul II î.Hr., aheii, triburi greceşti care vor dezvolta, pe baza ei, civilizaţia miceniană. Aceştia întemeiază puternicele cetăţi Micene şi Tirint. Civilizaţia aheeană va fi distrusă de ultimul val migrator, venit din nord (dorienii, greci veniţi în Grecia după ionieni şi eolieni, pe la sfârşitul mileniului II). Civilizaţia greacă se dezvoltă între anii 1025-1031 î.Hr., în cinci perioade numite: geometrică, arhaică, clasică, elenistică şi romană (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982.).

(turc.)
— lumânare mai mare, confecţionată din sfori îmbibate cu răşină şi care se foloseşte în procesiuni; faclă, torţă.

minologhiul— Vieţile sfinţilor înşiruite calendaristic, pe zile; lucrare atribuită lui Simeon Metafrastul.

(lb. ebr. Meshiah, Meşiah = „Unsul“, alesul lui Dumnezeu; lb. gr. Χρηστός, ὁ — Hristos — Mesia, care se tâlcuieşte „Hristos“, zice Sf. Ev Ioan 4, 25)
— este numele dat de profeţii Vechiului Testament Mântuitorului promis de Dumnezeu oamenilor, şi care la vremea hotărâtă a venit pe pământ, întrupându-Se de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara (de aceea El însuşi S-a numit pe Sine „Fiul lui Dumnezeu“, „Fiul Omului“).

(μετάνοια, ἡ)
— pocăinţă, îndreptare, căinţă.

(μετεμψύχωσις, ἡ — metempsihosis, de la μετὰ — meta = după, şi ἐμψύχω — empsiho = însufleţesc; ψυχή — psihi = suflet)
— concepţie religioasă despre reîncarnare, despre migraţia sufletelor în alte trupuri, în vieţi succesive, până când sufletele ajung la desăvârşirea absolută, la Nirvana (fericirea şi liniştea absolută). Credinţa în metemsihoză aparţine marilor religii orientale (budism, brahmanism) şi Greciei antice (în orfism, pitagoreism). Reîncarnarea se putea face şi în trupul unui animal, fapt pentru care discipolii lui Pitagora, susţinători ai metempsihozei, nu mâncau carne de teamă ca în viitoarea reîncarnare să nu aibă deprinderi de fiare.

— doctrină despre preexistenta sufletelor. Sufletul filozofului (al înţeleptului), spunea Platon, ajunge prin gnoză (cunoaştere) la biruinţă şi, învingând toate dorinţele trupului, el se eliberează de trup şi se înalţă în sferele superioare ale cosmosului. Aici rămâne în stare de contemplaţie a Ideilor eterne, timp de câteva mii de ani, după care va fi din nou expus contactului degradant cu un trup nou. Dacă înţeleptul îşi învinge trupul după multe reîncarnări succesive, sufletul va rămâne veşnic în contact cu Ideile eterne, incoruptibile; dacă însă nu rezistă dorinţelor trupului se va degrada, renăscându-se mereu în forme inferioare, la limita cărora, spune Platon, se află tiranul.

metoh
(μετόχιον. τό — metohion)
— clădire, proprietate a unei mănăstiri, folosită pentru oaspeţi sau pentru găzduirea călugărilor (când proprietatea este într-un oraş); se mai numeşte metoc şi o mică aşezare monahală dependentă de o mănăstire mai mare.

— denumire pentru secta quartodecimanilor, care posteau în Duminica Paştelui, aşa cum postim miercurea (Sinopsis, 1751, f.r.8).

sau poluşniţa
(lat. Nocturnus; gr. Μεσονυκτικό, τό — mesoniktiko; slv. poluşniţa)
— este în cultul ortodox cea dintâi dintre slujbele divine care formează ciclul rugăciunii zilnice de dimineaţă. Odinioară, ca şi azi numai în unele mănăstiri, se săvârşea la miezul nopţii, în tinda bisericii. Azi se săvârşeşte, în general, dimineaţa înainte de Utrenie, în naos. Alcătuită din două părţi, slujba Miezonopticii are în prima parte un caracter doxologic, adică de slăvire a lui Dumnezeu, iar partea a doua este o rugăciune de mijlocire pentru morţi (de pomenire a morţilor: „Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi…“). Privită în legătură cu istoria sfântă a mântuirii, Miezonopticaeste, simbolic, o aducere aminte a Patimilor Domnului, începute în Grădina Ghetsimani, unde S-a rugat cu sudori de sânge: „Doamne, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar…“, fiind apoi prins, în urma trădării lui Iuda Iscarioteanul, şi dus la judecată, condamnat şi răstignit; Miezonoptica este şi o aducere aminte a învierii Domnului, care s-a petrecut în a doua parte a nopţii, spre ziuă; trezirea din somn pentru rugăciune este şi un simbol al propriei noastre învieri din morţi, când, la Judecata din urmă, Iisus va veni pentru a doua oară „să judece viii şi morţii…“ ca şi în „Parabola celor zece fecioare“, când vine mirele la miezul nopţii, pe neaşteptate (Matei 25, 6). Toaca de la miezul nopţii a fost asemănată cu trâmbiţa îngerilor care vor vesti chemarea la Judecată, în vremea de apoi. Aceste idei sunt exprimate şi în cele două frumoase tropare care se cântă la prima parte a Miezonopticii: „Iată mirele vine în miezul nopţii“ şi „La ziua cea înfricoşătoare gândind, suflete al meu, priveghează!…“ Aceste tropare reflectă ideea Parusiei (a doua venire a Mântuitorului), idee foarte curentă în Biserica primară, credinţă vie, că a doua venire va fi la miezul nopţii (Marcu 13,35). Troparele sunt şi un avertisment pentru propriul nostru sfârşit, căci nimeni nu ştie când va muri şi, deci, trebuie să fie pregătit prin pocăinţă şi rugăciune. Miezonoptica, deşi iniţial era o slujbă de noapte, cum o arată şi numele (şi cum este încă în mănăstiri), la bisericile de enorie se face dimineaţa. Ea caută să amintească credincioşilor că ziua şi noaptea trebuie să se roage, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului“ (Matei 25,13).

— „Cartea Esterei“, cu conţinut istoric, din Vechiul Testament, în care se relatează un moment din lupta evreilor pentru libertate; ea se citeşte la sărbătoarea Purim.

Sân Medru
numit în popor Sf. Dumitru, Dimitrie (Διμήτριος, ὁ — Dimitrios, lat. appelatur = cel care face apel (cerere) şi Διμήτηρ, ἡ — Dimitir, lat. Ceres — zeiţa semănatului — Demetre la greci; pământesc)
Sf. Dumitru Izvorătorul de mir — despre care Mineiul ne spune că era originar din cetatea Solun (Tesalonic-Grecia), fiu al comandantului (voevodului) cetăţii, în vremea împăratului Maximian (286-305). Crescut în credinţa creştină, îndată după moartea părinţilor săi, Dimitrie, ajuns prin încuviinţarea lui Maximian comandant al cetăţii în locul tatălui său, începe să propovăduiască credinţa creştină, în ciuda dispoziţiilor primite de la împărat de a întări în cetate credinţa în zeii păgâni, păgânismul fiind atunci religie de stat. Pentru asemenea îndrăzneală, împăratul l-a aruncat într-o temniţă adâncă şi întunecoasă. Aici a făcut prima minune omorând o scorpie mare ce se repezise asupra lui. Ştiind că această întemniţare era sfârşitul, sfântul îşi încredinţează sufletul lui Dumnezeu, rugându-se neîncetat; aici a fost cercetat de îngerul Domnului care, venind într-o lumină mare, i-a pus pe cap cununa martiriului, şi spre a-l îmbărbăta i-a zis: „Pace ţie, pătimitoral lui Iisus, Dimitrie, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe duşmanii tăi“, iar Dimitrie i-a răspuns: „Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mântuitorul meu“. În acel timp de crude persecuţii ale creştinilor, un mod de a-i ucide erau luptele în arene (amfiteatre în aer liber, special amenajate), unde creştinii erau aduşi să lupte fie cu fiarele sălbatice, fie cu gladiatori, dintre care unul foarte puternic, pe nume Lie, omorâse mulţi creştini şi de aceea împăratul îl preţuia şi ţinea mult la el. Mânios şi îndurerat de uciderea unui atât de mare număr de creştini, un tânăr oştean din armata lui Maximian, cere învoirea să lupte cu Lie, în locul creştinilor. Înainte de luptă, el se duce în temniţă la Sf. Dimitrie şi-i cere binecuvântarea. Întărit de semnul crucii şi de rugăciunile sfântului, Nestor oşteanul intră în arenă, luptă cu Lie şi-l înfrânge, aruncându-l în vârful suliţelor, pregătite să-i primească pe învinşi. Mâniat de biruinţa lui Nestor şi aflând că acesta fusese încurajat şi binecuvântat de Dimitrie, Maximian hotărăşte ca aceştia să fie ucişi. Lui Nestor i s-a tăiat capul, iar Dimitrie a fost împuns cu suliţe; amândoi au fost trecuţi de Biserica Ortodoxă în rândul sfinţilor, fiind pomeniţi în zile alăturate: Sf. Dimitrie pe 26 octombrie, iar Sf. Nestor pe 27 octombrie; în iconografia bisericească, amândoi sunt trecuţi în rândul sfinţilor militari şi uneori sunt zugrăviţi alături, unui de altul. Creştinii au luat trupurile lor şi le-au îngropat. Haina Sf. Dimitrie şi inelul au fost luate de credinciosul său slujitor, Lupu, care a făcut cu ele multe minuni, căci oricine le atingea, îndată se vindeca de orice suferinţă şi boală. Lupu a fost şi el martirizat. Pe mormântul Sf. Dimitrie, creştinii au ridicat o bisericuţă în care sfântul a făcut multe minuni, ajutând şi vindecând pe cei care veneau aici să se roage. Un creştin bogat, fiind foarte bolnav, s-a rugat şi el aici şi a fost vindecat. Drept mulţumire, el a zidit, pe locul micii biserici, o biserică mare şi frumoasă, cu numele Sf. Dimitrie; pe când se făceau săpăturile pentru temelii, s-a găsit trupul sfântului neputrezit, devenit moaşte frumos mirositoare, din care izvora mir sfânt şi oricine se atingea de el îndată se vindeca de suferinţe. Leonte a pus moaştele sfinte într-o raclă de argint ferecată cu aur şi a vrut să ia cu el măcar o parte din aceste moaşte, însă sfântul i s-a arătat mustrându-l, iar Leonte a plecat luând cu sine doar giulgiul sfântului, care avea puterea de a face minuni, în Minei se povestesc multe din minunile Sf. Dimitrie, printre care se arată cum a salvat el cetatea sa de foamete, întorcând de pe mări, spre Tesalonic, navele încărcate cu grâne, cum a salvat de la distrugere cetatea, îndepărtând pe năvălitorii barbari, cum a adus înapoi, salvând din robie, două tinere fecioare ş.a. O altă dovadă a puterii sale s-a arătat când împăratul Iustinian (sec. VI) a zidit o măreaţă biserică la Bizanţ, în cinstea Sf. Dimitrie şi a vrut să aducă aici sfintele lui moaşte, dar cei trimişi să le ia au fost înspăimântaţi şi alungaţi de flăcările care au răbufnit asupra lor ca nişte suliţi de foc. Şi astfel, sfântul n-a putut fi clintit şi înstrăinat de Tesalonic, cetatea sa natală. Aceste informaţii despre Sf. Dimitrie, izvorâtorul de mir, sunt cuprinse în Minei şi în Acatistul său. Cercetările istorice mai noi consideră că relatările din Minei ar fi simple legende şi că adevăratul Sf. Dimitrie este originar din Sirmium (localitatea Mitroviţa de azi, din Iugoslavia), unde, în sec. III, se afla o episcopie, iar Dimitrie era acolo diacon. În timpul persecuţiei lui Maximian, Dimitrie a fost ucis cu suliţa în ziua de 9 aprilie, anul 304. Descoperindu-se moaştele lui Dimitrie, care făceau minuni, ele au fost luate de conducătorul (prefectul) Iliricului, Leonţiu, care a zidit, în cinstea Sf. Dimitrie, două biserici, una la Sirmium şi alta la Tesalonic, unde i-a aşezat şi moaştele, în ziua de 26 oct., care a rămas şi ziua prăznuirii lui.

Biserica noastră cinsteşte, a doua zi, 27 octombrie, încă un sfânt cu acelaşi nume, Sf. Dimitrie (Dumitru) Basarabov. Originar din Bulgaria, din satul Basarabi (pe apa râului Lom), călugăr cu viaţă duhovnicească înaltă, a trăit în pustnicie într-o peşteră. Descoperindu-se moaştele sale, acestea au făcut multe minuni. Pe locul acela s-a făcut o biserică. În a doua jumătate a sec. XVIII, în vremea războiului ruso-turc (1774), generalul rus Saltâckov a vrut să le trimită în Rusia, dar moaştele au rămas în Şara Românească, la stăruinţa Domnitorului ţării şi a Mitropolitului Grigore al II-lea, care le-au plătit cu aur, aşezându-le în biserica Mitropoliei, unde se află şi azi (în catedrala Patriarhiei Ortodoxe). Se spune că în timpul războiului, în 1917, când Bucureştiul era ocupat de armatele germane, bulgarii au vrut să ia înapoi moaştele sfântului, dar carul în care erau duse ajungând la Dunăre, s-a oprit în loc şi în nici un chip n-a mai putut fi urnit, decât atunci când s-a hotărât ca moaştele să fie aduse la locul lor, de unde se luaseră, din Bucureşti. Moaştele sfântului sunt făcătoare de minuni şi sunt cinstite cu multă evlavie de credincioşii români.

monumente megalitice
(de la gr. μέγας — megas = mare şi λίθος, ὁ — lithos = piatră
— „piatră mare“) — construcţie funerară din piatră neşlefuită, datând din epoca pietrei (neolitic, 6000-1700 î.Hr.). Aceste monumente sunt de diferite tipuri: dolmenii şi menhirii. Dolmenii (doi = masă, men = piatră, în lb. bretonă) sunt un fel de cavouri artificiale, formate din câteva pietre mari, peste care s-au aşezat, ca acoperiş, enorme blocuri de piatră, prevăzute cu un orificiu, „orificiul sufletului“ cum a fost numit de cercetători, ce servea fie pentru a se introduce hrana în mormânt, fie ca uşă de intrare şi ieşire a sufletului mortului. Menhirii (men = piatră şi hir = lung, în lb. bretonă) sunt alt tip de morminte megalitice, sub forma unor stâlpi înalţi de piatră în genul obeliscurilor egiptene. Aceşti menhiri (foarte mulţi aflaţi în Franţa) ating înălţimi mari (20 m); menhirii sunt şi ei diferiţi, după felul în care au fost aşezaţi: cromlehii sunt menhirii aşezaţi în cercuri sau semicercuri (crom = curbat şi lec = piatră, în lb. bretonă). Un cromleh celebru se află în Anglia, la Salisbury; aliniamente se numesc menhirii aşezaţi în şiruri paralele. Aceste monumente funerare impresionează prin monumentalitatea lor, fiecare piatră folosită la construirea lor cântărind mai multe mii de tone. Monumentele megalitice sunt o mărturie a intensităţii cultului morţilor şi credinţei în nemurirea sufletului, în perioada neoliticului.

(„învăţător“, în lb. ebraică).

melchite

(„regele dreptăţii şi al păcii“)
— era în vremea lui Avraam regele Salemului, care l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin ca ofrandă de mulţumire; este considerat ca o prefigurare a Mântuitorului, în Vechiul Testament.

melozi
(fie μελωδός, ὁ — melodos, o = cântăreţ, poet liric)
— poet şi compozitor totodată; până în sec. IX, în muzica bisericească toţi imnografii erau şi melozi, dar de aici înainte ei rămân doar imnografi, adică doar poeţi, care scriu textul imnelor, imitând metrul, ritmul şi rima unei compoziţii anterioare. Melozii şi imnografii sunt mari poeţi creştini care au compus, începând din sec. IV-V, poezia imnografică creştină, care se adaugă la cântările vechi de origine biblică (psalmii). Poezia imnografică intră în cult mai ales în slujbele de dimineaţă (Utrenie) şi de seară (Vecernia) sub forma troparelor, a condacelor, stihirilor şi canoanelor. Între cei mai vestiţi melozi creştini sunt: Sf. Roman Melodul, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Sf. Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma, Iosif şi Teodor Studitul ş.a.

— capitala faraonilor Primei Dinastii, întemeiată de Menes, unificatorul Egiptului. Teologia memfită conţine cea mai veche teogonie şi cosmogonie egipteană, rezultat al puterii creatoare a gândirii şi cuvântului unui singur zeu; zeul suprem, Ptah, crează prin spirit, „inima“ sa, şi verb, „limba“ sa. Această doctrină de la începutul istoriei egiptene poate fi apropiată de teologia creştină a Logosului (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982.). Memfis a fost clădit de Menes (lângă actualul Cairo), drept capitală a Egiptului unificat.

(bacante)— preotese ale zeului Dionysos (Bachus, la romani) — zeul vinului, al dezmăţului.

vezi şi {mântuire}, {Iisus Hristos}.

— oraşul sfânt al mahomedanilor.

— denumire pentru cimitir, în lb. turcă.

(ἐπιμανίκια, τὰ — epimanikia sau ἐπιμάνικα — epimanika; lat. supermanicalia, manipuli, brachialia) numite şi RUCAVIŞE (de la slv. ruca = mână)
— sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice (diacon, preot, episcop) care se pun peste marginea mânecilor stiharului pentru a le strânge, ca să nu incomodeze mişcările mâinilor. Nu se cunoaşte sigur originea lor. Nu au făcut parte dintre veşmintele preoţilor din Vechiul Testament. Au fost emise mai multe păreri (asupra originii lor) dintre care cea mai apropiată de adevăr ar fi că ele ar proveni din benzile de broderie care ornau în vechime mânecile stiharului la arhierei şi pe care patriarhul Gherman al Constatinopolului le numeşte τὰ λωρια τοῦ στιχαρίου — ta loria tou stihariou; lat. lora tunicae = benzile stiharului (fâşie, curea) şi zice că ar simboliza legăturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus, când L-au dus la judecată. Pentru a fi mai uşor curăţate, aceste margini au fost desprinse de mânecile stiharului şi au format o piesă deosebită, în formă de manşetă, care avea şi rolul de a proteja de deteriorare mâneca stiharului. Mânecuţele se confecţionează din acelaşi material din care e confecţionat tot ansamblul vestimentar de slujbă. Preoţii şi arhiereii le poartă şi la alte slujbe la care se îmbracă toate veşmintele.

— nume dat Sfântului Duh în rugăciunile creştine (rugăciunea „împărate ceresc“: „împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti…“) şi în Noul Testament.

(σωτιρία, ἡ — sotiria; lat. salus,-utis)
— după învăţătura ortodoxă, mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii de veci, în Dumnezeu. Ea ne-a fost făcută cu putinţă prin întruparea, jertfa şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi ne-o însuşim prin harul dumnezeiesc cu care trebuie să conlucrăm prin credinţă şi fapte bune. De mântuire se poate împărtăşi orice om, căci Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Timotei 2,4). Mântuirea trebuie să fie cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului, căci, zice Mântuitorul: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul, în schimb, pentru sufletul său?“ (Marcu 8, 36-37) (ICO, p. 3). Mântuirea o dobândim numai cu ajutorul lui Dumnezeu, Care, după cum ne învaţă şi Crezul, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om“ şi a fost „jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre“ (I Ioan 4, 10); mântuirea este „răscumpărarea“ omului din păcat. În creştinism, mântuirea este opera iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, pe care El îi cheamă la mântuire şi a iubirii omului, care răspunde la chemarea lui Dumnezeu; este un proces teandric — divin şi uman în acelaşi timp. Prin iubirea lui Dumnezeu către om şi a omului faţă de Dumnezeu se ajunge la desăvârşirea, la îndumnezeirea omului, la mântuirea lui. Mântuitorul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu întrupat din iubire, pentru mântuirea omului.

— personaj biblic; a fost bunicul lui Noe, descinzând din Set, care fusese fiul lui Adam. Matusalem, după cum arată Vechiul Testament, a avut viaţa cea mai lungă din şirul strămoşilor omenirii: 969 de ani. (Facere 5, 25-27). În vorbirea obişnuită este socotit simbol al unei adânci bătrâneţi, de unde şi expresia: „Doar nu vrei să trăieşti cât Matusalem!“ şi adj. „matusalemic“.

(μαυσωλείον, τό — mausoleion; lat. mausoleum = mormânt pompos, măreţ; de la Mausol, regele Cariei, în antichitate, căruia soţia sa Artemiza i-a făcut un asemenea mormânt, pentru prima dată)
— capelă funerară, ridicată peste morminte; ele stau la baza bisericilor cimiteriale, în creştinism. Cei bogaţi îşi ridicau peste morminte statui şi monumente care au reprezentat uneori adevărate opere de artă, făcând faima unor cimitire (ex. Cimitirul Campo-Santo din Genova, Campo-Santo din Milano, cimitirul Pere Lachaise din Paris şi, la noi, cimitirul Bellu din Bucureşti, care sunt adevărate muzee în aer liber).

— denumire pentru religia zoroastră; de la numele zeului iranian Ahura-Mazdah.

muezim vezi {islamismul}, {imam}

mânăstire, monastire
(μοναστὴριον, τό — monastirion = mănăstire; μοναχικός — monahikos = solitar, izolat)
— aşezare religioasă formată din chilii construite în careu în jurul unei biserici, destinată vieţii monahale (călugăreşti) şi izolată, în afara satului sau oraşului. Viaţa din mănăstire se desfăşoară după un ritm rânduit de Biserică, având ca scop purificarea spirituală prin rugăciuni şi slujbe colective, în biserică şi individuale (în chilie şi în biserică). Aceste rânduieli ale vieţii mănăstireşti se numesc canoane (κανονισμόσ — kanonismos, νόμος, διάταξισ — nomos, diataxis = regulament, statut; de la verb. κανονίζω = kanonizo = a rândui, a reglementa, a statua, κανονικόσ — kanonikos = canonic, după rânduiala, fixat, statuat). Primele mănăstiri s-au organizat în Egipt. Aici, de-a lungul Nilului, în pustie trăiau mulţi eremiţi, credincioşi retraşi de lume, care doreau să-şi trăiască viaţa în singurătate şi izolare, în scopul desăvârşirii spirituale. Unul dintre cei mai mari eremiţi şi primul organizator, într-o colectivitate, al acestora, a fost Sf. Antonie cel Mare. El a îmbrăţişat viaţa eremită în anul 285, dar în timpul persecuţiei lui Diocleţian, revine la Alexandria, pentru a sprijini creştinismul şi a întări sufleteşte pe credincioşi; se întoarce apoi la viaţa de eremit, fiind un exemplu puternic pentru ceilalţi, care îi urmează sfaturile, ducând o viaţă de totală abstinenţă, muncind şi rugându-se neîncetat. Cu timpul aceşti eremiţi încep să formeze mici grupe (colonii), care se numeau lavre; acestea erau formate din colibe, risipite în pustiu, constând într-o cămăruţă numită chilie; lavra era la început un fel de mănăstire cu viaţă idioritmică. Mănăstirile cu viaţă idioritmică de azi sunt tot o grupare de case, strânse în jurul unei biserici şi ai căror vieţuitori se supun disciplinei canonice, având o conducere unică, în persoana egumenului (stareţului) mănăstirii. Pe la anii 330-340, Pahomie, un ucenic al Sf. Antonie (251-356), a întemeiat o colonie (lavră) de eremiţi la Tebenna (o insulă pe Nilul de Sus), unde a strâns laolaltă pe toţi cei risipiţi în chilii izolate, spre a trăi împreună într-o casă mare, construită în careu, cu o bisericuţă la mijloc şi fiecare vieţuitor avându-şi aici cămăruţa (chilia) sa. Ei duceau o viaţă în comun, muncind, mâncând la aceeaşi masă şi rugându-se împreună. Astfel a luat naştere prima mănăstire cu viaţă chinovială (de obşte) sau mănăstirească. De la modul de viaţă solitară aceşti eremiţi au luat numele de monahi (de la cuv. grecesc μοναχοί — monahoi = solitari, retraşi de lume), iar organizarea de viaţă în mănăstiri se numeşte viaţă monahală. În a doua jumătate a sec. IV se vor întemeia şi alte mănăstiri, de către ucenicii Sf. Antonie cel Mare, în Egiptul de Jos, în Palestina (reg. Gaza), în Armenia. Viaţa monahală (monahismul) începe să se extindă şi în Apus, adusă de Sf. Atanasie cel Mare (+373), episcop de Alexandria, mare admirator al Sf. Antonie cel Mare, a cărui biografie a scris-o. În aceeaşi epocă şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, ca Fer. Ieronim (+ 420) şi Sf. Ambrozie, au susţinut răspândirea monahismului în Italia. Martin de Tours întemeiază în Galia o mănăstire condusă de el (al cărei număr de monahi ajunsese la aproximativ două mii); în Africa era episcop de Hippo Fericitul Augustin (+430), care susţine viaţa monahală şi organizează asistenţa socială după modelul Vasiliadei, aşezământ de asistenţă socială întemeiat de Sfântul Vasile cel Mare, în care se cuprindea: azil pentru săraci şi bolnavi, casă de reeducare a tinerelor fete, şcoli de meşteşugari, spital de leproşi. Sf. Vasile cel Mare (330-379) este şi cel care a dat primele reguli pentru viaţa în mănăstiri. Intrând în monahism, după ce a primit botezul creştin, el călătoreşte în Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia, pentru a cunoaşte monahismul şi apoi întemeiază o mănăstire în Pont, la Annesi, pe malul râului Iris (Grecia), organizată chinovial (de obşte), pentru care întocmeşte reguli de viaţă: „Regulile vieţii monahale“ (Regulile mari şi Regulile mici), care vor deveni valabile atât pentru Răsărit cât şi pentru Apus. Considerând aceste reguli prea severe, în sec. V un călugăr apusean, Benedict de Nursia (480-543) a înfiinţat o mănăstire pe muntele Cassino (Italia), cu reguli de viaţă monahale proprii. Unii călugări, numiţi, după numele lui Benedict, benedictini, şi-au însuşit „Regulile“ lui, alţii au continuat să respecte pe cele „Vasiliene“ (răsăritene). Pentru a se stabili o modalitate unitară de viaţă în mănăstiri, pentru a se evita abaterile şi abuzurile care ar fi slăbit viaţa monahală, a fost nevoie de nişte „Reguli“ generale de convieţuire în mănăstiri. Biserica, susţinută de Stat, a luat, în cadrul Sinoadelor ecumenice şi a Sinoadelor locale, numeroase hotărâri, numite canoane privind disciplina vieţii monahale, a clerului şi a credincioşilor, cunoscute sub numele Canoanele Sfinţilor Părinţi. În această colecţie intrau toate hotărârile formulate în acest scop, şi anume: 85 de canoane numite „Apostolice“ şi numeroasele hotărâri ale unor episcopi fruntaşi ai Bisericii şi organizatori ai vieţii monahale, ca: Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare ş.a. Împăraţii Teodosie al II-lea şi Justinian, puternici susţinători ai Bisericii, au dat nişte colecţii de legi, în acelaşi scop de a întări viaţa bisericească (clericală, laică şi monahală), numite: Codex Theodosianus (anul 432) şi Codex Justinianus (sec. VI). Începând din sec. IV, un sinod ţinut la Elvira, în Spania (306), a hotărât ca slujitorii Bisericii (episcopi, preoţi şi diaconi) să nu se căsătorească. Această hotărâre a rămas valabilă până azi în Biserica de Apus, dar în Răsărit nu s-a adoptat decât în legătură cu monahismul, restul clerului a păstrat libertatea de a-şi întemeia o familie. Renunţarea la celibatul preoţilor în Biserica catolică se discută azi, în Apus. Centrul vieţii monahale răsăritene este Muntele Athos (Grecia). La noi în ţară, primele mănăstiri apar în sec. XIV, întemeiate deNicodim (în Oltenia), călugăr aromân (se presupune). Venit de la Athos, rudă probabil cu cnezul Lazăr, clădeşte mănăstirea Cladova, pe malul sârbesc al Dunării, apoi trece în Şara Românească, întemeind Vodiţa (Mehedinţi) şi Tismana (Gorj), unde a şi fost înmormântat (+1406). Trecut în rândul sfinţilor de Biserica noastră (B.O.R.), el este pomenit în ziua de 26 decembrie. Deoarece sub temeliile Vodiţei şi Tismanei s-au aflat temeliile unor biserici româneşti vechi, s-a dedus că viaţa monahală era cunoscută pe pământul românesc încă înainte de a doua jumătate a sec. XIV, când a venit Nicodim la noi şi că ctitorii monahale au existat din prima jumătate a sec. XIV şi poate mult mai înainte. Ucenicii şi urmaşii săi vor continua activitatea lui Nicodim şi, sprijiniţi de boieri şi domni credincioşi, organizează viaţa monahală şi mănăstirească în toate provinciile româneşti. De la primele lor începuturi, mănăstirile noastre au avut un rol important în istoria şi cultura românească. Credinţa ortodoxă care a păstrat unitatea poporului român, şcoala bisericească, primele manuscrise originale şi traduceri în limba română, scrisul, arta iconografică şi miniaturală şi-au aflat izvorul, dezvoltarea şi tăria în interiorul mănăstirilor. Un interes deosebit prezintă mănăstirile din Moldova de Nord (Bucovina), îndeosebi prin pictura lor exterioară, datând din sec. al XVI-lea. De exemplu: mănăstirea Humor, zidită în 1488, are exonartexul şi pictura exterioară din 1577, făcute cu cheltuiala Mitropolitului Grigore Roşea; Voroneţul, zidită de logofătul Toader Bubuiog în 1530 este zugrăvită cu cheltuiala lui Toma din Suceava, boier la curtea lui Petru Rareş; Arbore, zidită de portarul Sucevei, Luca Arbore, este zugrăvită pe cheltuiala sa de zugravul Dragoş Coman, în vremea lui Ştefan cel Mare; Moldoviţa, zidită de Petru Rareş, în 1532, este zugrăvită în 1537; Sf. Gheorghe din Suceava, zidită de Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă-Vodă, între 1514-1522 este zugrăvită în 1534; Probota, ctitorie a lui Petru Rareş, este zugrăvită sub Alexandru Lăpuşneanu în 1554 (atunci domn al Moldovei) de pictorul grec Stomatello Kotronas; Suceviţa, ctitorie a Domnitorului Ieremia Movilă şi a Episcopului Gh. Movilă de Rădăuţi, 1584, este pictată de meşterii Sofronie şi Ioan, în 1595-1596. Pictura exterioară, care dă bisericilor bucovinene, zugrăvite în sec. XVI, înfăţişarea unor adevărate bijuterii de artă, constituie o mândrie a artei iconografice pentru cercetătorii români şi străini ai artei bizantine, care şi-au exprimat admiraţia şi preţuirea pentru frumuseţea şi valoarea lor artistică, unică în întreaga lume ortodoxă (v. Sihastru). Şi azi, ca şi la începutul organizării monahismului, în toate mănăstirile (fie cu viaţă de obşte, fie idioritmică) conducător e stareţul.

(μεγαλυνάριον, τό, μεγαλύνω — megalinarion, de la megalino = mărit, a mări, a preaslăvi, a preamări; la ruşi Velicanie)
— cântare ce urmează după Polieleu, având ca scop preaslăvirea în stihuri a măreţiei praznicului sau a minunilor şi meritelor sfinţilor sărbătoriţi. Se numesc Mărimuri şi pentru că au caracter de preamărire, dar şi pentru că încep întotdeauna cu cuvintele: „Mărimu-te pe tine“ (μεγαλύνομεν σε — megalinomen se). La unele sărbători sunt două rânduri de Mărimuri. Al doilea rând de Mărimuri care începe cu „Veniţi toţi credincioşii…“ se mai numesc şi Pripele. Stihurile Mărimurilor sunt versete din psalmi, potrivit cu evenimentul sau sfântul sărbătorit în ziua respectivă. Un alcătuitor de Mărimuri este socotit Nichifor Vlemide, teolog bizantin (1197-1272).

(μαρτυρία — martiriu şi ἔνδειξις — endeixiz = mărturie cu sens de indicare, precizare)
— se numesc semnele din muzica psaltică, scrise la începutul şi la sfârşitul frazelor într-o cântare pentru a preciza, a indica ehul (glasul), modul în care se va cânta, aşa cum în muzica liniară indicaţia o dă cheia de la începutul portativului; aici cheia e înlocuită cu iniţiala denumirii notei psaltice care arată înălţimea, sunetul cântării; scara cântării e diferită, putând fi: diatonică, cromatică sau enarmonică; felul scării îl arată „scăunaşul mărturiei“ care e parte componentă a mărturiei, împreună cu iniţiala.

(μάρτυς, ὁ — martis)
mărturisitori — se numesc mucenicii, martirii creştini din Biserica primelor veacuri, care au preferat să-şi dea viaţa, mărturisind statornic şi fără teamă credinţa lor în Iisus Hristos, în faţa persecutorilor creştinismului. Mărturisitorii sunt acei creştini, care deşi au fost schingiuiţi de moarte pentru credinţa lor, totuşi au supravieţuit chinurilor şi au murit mai târziu, ex. Sf. Maxim Mărturisitorul (+662).

metanie
(γονυκλισία, ἡ — goniklisia = genuflexiune, îngenunchere şi ridicare, şi iar îngenunchere şi ridicare)
— este un gest ritual care însoţeşte rugăciunea; este o îngenunchere şi o ridicare (alternate) însoţite de semnul crucii (închinare) şi de adâncă plecăciune până la pământ. Simbolic, mătania, ca şi simpla îngenunchere la rugăciune, este o mărturisire a căderii omului în păcat şi ridicarea lui prin Iisus Hristos. Mătănii se numesc şi nişte şiruri de mărgele pe care le ţin pe încheietura mâinii călugării creştini şi de alte religii (ex. rabinii) şi după care (rotindu-le cu degetele) îşi numără şi-şi rostesc rugăciuni.

(Mars)— zeu roman, considerat ca strămoşul poporului roman, ca tată al legendarilor întemeietori ai Romei, Romulus şi Remus. La început era cinstit ca zeu al vegetaţiei primăverii, motiv pentru care i s-a consacrat prima lună a primăverii. Luna martie şi-a luat şi numele de la acest zeu. Se credea că zeiţa Juno-Lucina, mama sa, îl născuse în prima zi a lunii martie. Sub influenţa cultului zeului grec al războiului, Ares, şi-a pierdut şi Marte caracterul iniţial, şi a devenit zeul războiului la romani. În cinstea lui aveau loc serbări în prima zi a lunii martie, pe „Câmpul lui Marte“ (Campus Martius), un loc ales, pe care i s-a construit un templu măreţ; îi erau închinate mai multe sărbători de primăvară, toamnă şi anotimpuri potrivite pentru începerea şi terminarea războaielor. Aşa erau sărbătorile de primăvară: Equirria, Tubilustrium, iar toamna Armilustrium.

mucenici
(μάρτυς, ὁ — martis = martor, martir)
— în sens creştin, sunt toţi aceia care au pătimit pentru apărarea credinţei lor, care şi-au dat viaţa pentru Hristos. Biserica creştină a trecut în rândul sfinţilor pe mulţi dintre aceştia, numele lor sunt trecute în Minee, Sinaxare şi calendare bisericeşti. Primul martir este Sf. Ştefan.

(μαρτυρίον, τό — martirion; lat. martyrium, basilica martyrum)
sau martirioanele — erau, în vechea Biserică creştină (sec. IV-VI), locaşuri de cult ridicate în cinstea şi spre pomenirea martirilor, numite martyria. Ele se zideau fie peste mormintele martirilor, fie în locul unde se afla sicriul cu moaştele martirice. La origine, martiriile au fost doar nişte altare fixe (acrosalii) pe mormintele martirilor mai importanţi, îngropaţi în catacombe şi în camerele funerare zidite în jurul lor, care, amenajate, s-au transformat cu timpul în adevărate bisericuţe (paraclise sau capele) subterane, cunoscute sub denumirea de cripte, cum sunt cele descoperite în catacombele Romei (ex. Capella graeca din catacomba Priscillei, cripta Sf. Petru şi Marciliu din catacomba de pe Via Labicana din Roma ş.a.). După încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor, începând din sec. IV, aceste paraclise s-au zidit la suprafaţa pământului, căpătând denumirea de Martyria. Importante au fost martyriile construite de Constantin cel Mare şi de urmaşii săi, la Locurile Sfinte, legate de amintirea vieţii şi activităţii Mântuitorului, a Sf. Fecioare şi a Sf. Ioan Botezătorul. Planul de construcţie al martiriilor imitau pe cele ale mausoleelor antice. Cele mai multe aveau plan central (rotonde şi octogoane, acoperite de cupole), altele aveau formă de absidă, un fel de baldachin ocrotitor, cu plan pătrat, dreptunghiular, treflat sau triconic (cu trei abside). Unele erau de mari dimensiuni, având etaje: jos era mormântul închis în criptă, iar sus o sală de adunare, pentru credincioşi. Deasupra mormântului se afla masa sau altarul de jertfă (mobil, apoi fix), pe care se săvârşea Sf. Euharistie. Cu timpul martiriile au devenit basilici cimiteriale, dată fiind dorinţa creştinilor de a fi înmormântaţi cât mai aproape de mormintele martirilor. După sec. IV-VII, nu se mai construiesc martirii, locul lor fiind preluat, în cult, de către biserici. Multe dintre ele au fost încorporate în marile basilici (ex. Sf. Petru din Roma ş.a.) sau în mănăstiri (ex. mănăstirea Karm-Abu-Mina, în Egipt, în jurul martiriului egiptean al Sf. Mina ş.a.). Cu timpul martiriile construite în oraşe au devenit biserici parohiale, aşa cum cele mai vechi construite în afara oraşelor au devenit bazilici cimiteriale. Cele mai multe martirii au dispărut; săpăturile arheologice le mai dau la iveală, aşa cum s-au găsit şi pe teritoriul ţării noastre la Axiopolis (lângă Cernavodă), ale sfinţilor martiri Chiril, Chindeas şi Tasius (Dasius). Din vechea lor arhitectură s-a păstrat, în construcţia bisericilor de mai târziu, cupola, bolta, absida.

Vezi şi {heortologhiu}, {sinaxar}.

— purtătorul de maşala.

Sf. Masă
(ἡ ἁγία τράπεζα — i aghia trapeza)
— numită şi Prestol, Pristol, este locul din Sf. Altar pe care se săvârşeşte Jertfa euharistică. Are forma unei mese cu patru laturi, mai rar rotundă, făcută dintr-o lespede de piatră sau marmură, mai rar din lemn sau metal; este sprijinită pe un singur picior median, aşezat la mijlocul ei, ori pe patru picioare din acelaşi material. La piciorul Sfintei Mese se îngroapă o părticică din Sfintele Moaşte, tradiţie rămasă din vremea persecuţiilor, când creştinii săvârşeau Sf. Jertfă în catacombe, pe lespedea de pe mormintele martirilor. Sf. Masă are mai multe simboluri: ea închipuie şi ieslea şi mormântul Mântuitorului şi Cina cea de Taină, când a fost întemeiată Sf. Euharistie (spune Teodor de Andida în Comentariu liturgic, trad. în BOR 1971, nr. 3-4). Sf. Masă pe care se aşează darurile de jertfă în timpul Sf. Liturghii, când se transformă în trupul şi sângele Domnului (Sf. Euharistie), aminteşte şi mormântul martirilor care s-au jertfit pentru Hristos. Sf. Masă este învelită cu mai multe acoperăminte: mai întâi o pânză albă numită cămaşă (κατάσαρκἁγι — katasarka = strânsă pe piele), strânsă cu un şnur în jurul piciorului, simbolizând giulgiurile cu care a fost înfăşurat Trupul Domnului la punerea Lui în mormânt; la cele patru unghiuri ale Sf. Mese se pun icoanele celor patru evanghelişti, icoane ce simbolizează mărturia că se păstrează şi se predică învăţătura lui Hristos aşa cum a fost fixată în scrierile evanghelice. Peste „cămaşă“ se întinde alt acoperământ, făcut din materiale strălucitoare (mătase, fir), de culoare roşie sau galben, numit endotion (ἐνδυτόν, τό — enditon) şi care simbolizează mărirea lui Dumnezeu sau strălucirea feţei Domnului, când S-a schimbat la faţă pe muntele Tabor. Peste endotion se întinde o bucată de pânză sau stofă, numită iliton (εἰλύω — eilio = a înveli), în care se înveleşte Sf. Antimis. Acesta este şi el o bucată de pânză pe care e pictată icoana punerii în mormânt a Mântuitorului şi uneltele patimilor Sale: crucea răstignirii, cununa de spini, ciocanul şi cuiele, suliţa, buretele cu oţet şi fiere, cocoşul care a cântat de trei ori. La cele patru capete ale antimisului sunt pictate chipurile Evangheliştilor cu simbolurile lor, iar pe marginea antimisului se scriu cuvintele: „Iosif cel cu bun chip…“; la un colţ al lui, într-un buzunărel, sunt cusute moaşte de sfinţi. De aceea, când Sf. Liturghie nu se poate săvârşi în biserică, se poate face şi în altă parte dacă se aşterne antimisul care poate ţine loc de Sf. Masă. Asemenea situaţii se pot întâmpla, de ex., pe front, în spitale etc. Antimisul simbolizează mormântul Mântuitorului şi giulgiul, iar ilitonul, în care stă învelit antimisul, închipuie şi giulgiul ori numai mahrama (sudariul) cu care a fost înfăşurat capul Domnului, la punerea Lui în mormânt. Pe Sf. Masă stă permanent Sf. Cruce, simbol al răstignirii, şi Sf. Evanghelie, simbolizând pe Hristos Care a dat Legea cea Nouă a Evangheliei Sale. Pe Sf. Masă mai stă şi Chivotul (κιβωτός, ἡ, κιβώτιον, τό — o kivoto, to kivotion), numit şi artoforiu, sau pixidă sau tabernacol; el este o cutie de metal preţios, care are forma unei biserici miniaturale (a lăcaşului în care se află). În chivot se păstrează Sf. Împărtăşanie pentru cei bolnavi, precum şi Sf. Agneţ pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, de la sfinţire, până la folosirea lui. Chivotul aminteşte de vasul cu mană care se păstra în Chivotul (Sicriul) Legii din templul Vechiului Testament. Despre simbolismul lui, un mare scriitor creştin — P. Evdokimov — scrie: „Tabernacolul (Chivotul) conţinând Trupul şi Sângele Domnului, va fi pus pe Sf. Masă, ceea ce o transformă în mormântul sfărâmat de puterea învierii“.