(de la ebr. Hösia ‘ma = mântuieşte-ne, salvează-ne acum)
— formulă de rugăciune, de slăvire în psalmi şi cântări religioase transmise şi în Biserica creştină; primirea lui Iisus în Ierusalim (sărbătorită la Florii) s-a făcut cu această strigare: „Osana Fiului lui David…“ (Matei 21, 9).

— sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului — 21 noiembrie; vezi şi {cultul marial}, {vovidenie}.

utrenia— una din cele şapte Laude bisericeşti.

— Sfeştanie (Molitfelnic, 1832).

— zeul morţilor, în religia veche a Egiptului. Osiris prezida judecata sufletelor după moarte. El este înfăţişat stând pe un tron măreţ, înconjurat de 42 de judecători. Pe o balanţă se face cântărirea sufletului celui mort. Pe un taler este aşezată inima mortului, în care se văd toate faptele săvârşite în viaţă, iar pe celălalt stă o pană, ce reprezeintă pe zeiţa dreptăţii, Maat. Dacă balanţa rămâne dreaptă, sufletul trece în împărăţia lui Osiris, un fel de paradis terestru, în care, ca şi alte spirite aflate aici, el va sluji pe Osiris, aşa cum în viaţă a slujit pe faraon, iar dacă balanţa se înclină, inima mortului este devorată pe loc de un animal hidos ce aşteaptă lângă balanţă. În această judecată apare ideea morală din concepţia eshatologică a Egiptului antic, deoarece înainte de a-i fi cântărită inima, mortul are dreptul să se apere şi să-şi înşiruie faptele, conform unui cod moral superior: n-a ucis, n-a minţit, n-a trădat, n-a bârfit, n-a pârât pe nimeni, a hrănit pe cei flămânzi, n-a săvârşit adulter, n-a înşelat pe nimeni (dacă a făcut comerţ) etc. Osiris, fiul cerului şi al pământului, era adorat în vechea religie egipteană ca zeu al naturii şi al morţilor. Este reprezentat printr-un om înfăşurat în panglicile mumiei. Lui Osiris îi erau închinate, ca zile de sărbători, 26 aprilie şi 19 septembrie. Atunci aveau loc aşa-numitele „mistere osiriene“, ceremonii în care se evocau momente dramatice din viaţa zeului Osiris, considerat şi civilizatorul omenirii.

— Octoih.

— pentru osfeştanie, termen folosit în „Sfătuirea Mitropolitului Teodosie al Şării Româneşti, către preoţi“, la finele Liturghierului, Buzău 1702, transcris de C. Erbiceanu, în BOR, an XIII (1889-1890, p. 163).

(portarii sau uşierii — lat. ostiarius,-ii)
— erau în Biserica veche slujitori ai clerului inferior, al căror rol era de a păzi uşile bisericii în timpul serviciilor divine; pomeniţi în documente din sec. IV, ei erau consideraţi ca urmaşi ai vechilor „Cursores“ (curieri), clerici care în timpul persecuţiilor anunţau pe creştini despre locul şi timpul slujbelor liturgice din catacombe. Tot ei despărţeau pe credincioşi de catehumeni şi penitenţi şi, în timpul Liturghiei, lor li se adresau diaconii şi ipodiaconii cu strigarea „Uşile, uşile…“, înainte de săvârşirea Sfintei Jertfe. Din sec. VI, ei nu mai fac parte din cler şi sunt înlocuiţi de „mansionari“ (sacrisanti), paracliserii de azi. Tot din clerul inferior făceau parte, până în sec. VI, şi groparii care săpau galeriile în catacombe şi repartizau locurile de înmormântare.

hostie— pâinea (azima) pentru împărtăşanie la catolici şi protestanţi.

— capelă mică în cimitir, în subsolul căreia se păstrează osemintele celor dezhumaţi; monument funerar ridicat în cinstea eroilor, în care sunt strânse osemintele celor căzuţi pe câmpurile de luptă pentru apărarea patriei (ex. Mausoleul de la Mărăşeşti).

— sfârşitul slujbei;

— pe plan religios, se numeşte oricare membru al Bisericii Ortodoxe.

(de la gr. ὀρθός, η, ον — orthos, i, on + δόξα, ὴ — doxa, i = dreaptă credinţă)
— este dreapta credinţă pentru că este păstrătoarea învăţăturii nealterate, a primului mileniu creştin, aşa cum este ea formulată de Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, formulată în Sinoadele Ecumenice de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Această învăţătură a fost trunchiată în sec. XI, când a avut loc marea Schismă provocată de inovaţiile doctrinare care au născut catolicismul; în sânul acestuia va apărea o nouă sciziune, în sec. XVI, sub numele de protestantism, care şi el a căpătat, în timp, diferite forme care l-au sfărâmat, înstrăinând tot mai mult aceste confesiuni de rădăcinile dreptei învăţături creştine care este Ortodoxia. Pentru Biserica Ortodoxă slavă, termenul de Ortodoxie este tradus prin „pravoslovie“ (pravo = adevărat, drept) adică „cultul cel adevărat“, cel drept. Doctrina ortodoxă este cuprinsă în Catehismul Bisericii Ortodoxe, alcătuit de Sf. Părinţi în Sinoadele Ecumenice din primul mileniu creştin şi păstrate în Cartea de învăţătură a Bisericii Ortodoxe, în ţările ortodoxe şi de pretutindeni unde Ortodoxia trăieşte.

— trăirea religioasă conform dreptei credinţe.

(ὡράριον, τό — orarion; lat. orarium, sudarium, linteolum, stola)
— este o piesă vestimentară liturgică, specifică treptei diaconeşti. Orarul are forma unei fâşii înguste de stofă (cu lăţimea de circa 0,15 m şi lungimea de aproximativ 3,5-4 m), făcută din bumbac, mătase sau in şi brodată cu fir argintiu sau auriu, care formează desene în formă de cruci, frunze, spice de grâu. Materialul din care este făcut corespunde cu cel al stiharului diaconesc. Orarul se poartă pe umărul stâng, astfel ca un capăt să atârne pe spate, până jos la picioare, iar celălalt capăt se trece peste piept, pe sub braţul drept şi se aduce pe la spate, tot pe umărul stâng şi cu capătul atârnat pe piept. Diaconul prinde acest capăt cu trei degete de la mâna dreaptă şi îl ridică în sus (până în dreptul frunţii) în timp ce se rostesc ecteniile sau alte formule liturgice, prin care credincioşii sunt îndemnaţi la rugăciune. Se numeşte orar (de la lat. oro, orare = a se ruga) pentru că în vechime el era o fâşie de pânză albă pe care diaconul o purta pe mână şi dădea cu ea semn credincioşilor când să se roage. Despre simbolismul orarului, Sf. Simeon al Tesalonicului spune că el însemnează firea cea nevăzută a îngerilor şi, atârnând pe umeri, însemnează aripi; pe el e scris întreit sfânta cântare a îngerilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot); şi tot el spune că diaconul încinge cruciş orarul, înainte de împărtăşanie, imitând prin aceasta pe serafimii, care îşi acoperă ochii în semn de umilinţă, căci nu cutează a privi slava lui Dumnezeu (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 612.).

(oratus = rugăciune; oratorium = sală de rugăciune, biserică)
— compoziţie muzicală cu temă religioasă, biblică, interpretată de solişti şi cor (Händel, care duce la înflorire acest gen muzical, introduce şi orchestra). Primele oratorii au fost compuse la Roma în sec. XIV (în muzica românească un valoros „Oratoriu bizantin de Crăciun“ a fost compus de Paul Constantinescu).

— cuvânt de felicitare la nuntă; v. Molitfelnicele vechi.

— zeul împărăţiei morţilor, în religia romană. Această împărăţie era concepută ca o regiune subterană, întunecată, care păstra legătura cu lumea celor vii printr-o groapă săpată în pământ (mundus) şi acoperită cu o piatră (lapis minalis). Asemenea mundus se aflau în apropiere de sate sau oraşe. De trei ori pe an (24 august, 5 octombrie şi 8 noiembrie) se ridica piatra pentru ca sufletele să poată ieşi spre a-şi vizita rudele. Cei vii se temeau însă de aceste suflete care, trăind o viaţă de umbre întunecate, se înviorau numai când sugeau sângele de om. Spre a se apăra, cei vii le aduceau felurite sacrificii, ca seminţe de bob negru, la care aceste suflete se repezeau şi-i lăsau pe oameni în pace. Ofrandele erau însoţite de cuvinte rituale care, credeau romanii, aveau puteri magice. Sufletele devenite strigoi se numeau Lemures şi veneau să facă rău celor vii. Pentru a scăpa de ei se sărbătoreau anumite zile (9, 11,3 mai) numite Lemuria. Atunci se împlinea ritualul de îmblânzire de care am vorbit şi pe care îl săvârşea capul familiei.

— erau, în Grecia antică, un fel de probe cu caracter juridico-religios, care se foloseau pentru stabilirea adevărului, în cazul unui acuzat de o anumită vinovăţie de care acesta nu se putea apăra pe nici o cale: nici prin jurământ, nici prin imprecaţie, adică prin chemarea unui blestem asupra sa, însoţite de o jertfă. De aceea, pentru a i se dovedi nevinovăţia, acuzatul era supus la anumite probe (să pună mâna pe un fier înroşit în foc, să o bage în apă fierbinte, să se arunce într-o apă adâncă etc.) şi dacă scăpa nevătămat era dovadă că nu era vinovat şi era iertat, dacă nu, era pedepsit. Martori la aceste probe erau chemaţi zeii (Zeus, Atena sau alţi zei). În Evul Mediu, ordaliile erau o formă a manticii (vezi {mantica}). Ele constau, ca şi în antichitatea greacă, în anumite probe, „probe de nevinovăţie“, prin care trebuia să se dovedească (să se ghicească) vinovăţia sau nevinovăţia cuiva. Pentru cruzimea formelor pe care le luau aceste probe, ele purtau şi numele de „dreptate barbară“; vezi şi {inchiziţia}.

(οἱ ὀρφανότροφοι — orfanotrofoi)
— administratori de orfelinate (în Biserica creştină din primele veacuri). Secretarii acestor aşezăminte se numeau hartulari şi puteau conduce în lipsa orfanotrofilor.

— orfelinate, în Biserica creştină veche (vezi şi {ghirocomiile}). Erau aşezăminte bisericeşti.

— cultul lui Orfeu, cult apărut din reforma cultului dionisiac. Asupra persoanei lui Orfeu s-au ţesut diferite mituri şi legende. Orfeu ar fi fost un cântăreţ din Tracia, fiu al muzei Calliopi şi al zeului Apollo; s-ar fi născut din fluviul trac Oeagros, înainte de Homer. Murindu-i soţia Euridice, Orfeu coboară în lumea umbrelor spre a o aduce la viaţă. Orfeu ar fi însoţit pe argonauţi în Colhida. El era socotit ca un foarte vechi scriitor, muzicant cu puteri magice, profet şi ghicitor. Prin acţiunea civilizatoare a cuvântului său moralizator şi prin exemplul vieţii sale, Orfeu a fost asemănat cu profeţii Vechiului Testament. Legenda spune că ar fi fost ucis de „menade“ pentru reforma cultului dionisiac. Orfismul născut din această reformă s-a dezvoltat puternic prin sec.VI î.Hr. În cosmogonia orfitică apar ca principii prime şi veşnice: timpul, spaţiul şi materia haotică, reprezentate prin Cronos, Haos şi Ether. Această treime formează oul cosmic din care s-a născut Fanes, acelaşi cu Dionisos (principiul vital) şi cu Melis (principiul inteligent). Fanes este părintele nopţii, al aerului, al pământului, al zeilor şi creatorul lumii. Orfismul consideră sufletul de origine divină şi nemuritor. Trupul e închisoarea sufletului şi principiul răului. După moarte, omul este judecat după fapte şi apoi trimis din nou în lume (metempsihoză). Pentru a nu se renaşte, el trebuie să se iniţieze în orfism şi să respecte toate regulile orfice. Misterele orfice erau atât de secrete, că n-au fost niciodată bine cunoscute. Se practica omofagia (hrănirea cu carne crudă). Spre a simboliza uciderea lui Dionisos, după o legendă, el ar fi fost rupt în bucăţi de titani; se rupea în bucăţi un taur şi carnea crudă era mâncată de adoratorii lui, încredinţaţi că primeau astfel în ei puterile zeului. Această credinţă a dus la teoria influenţei orfismului asupra creştinismului (vezi şi {Euharistia} = împărtăşirea credincioşilor cu trupul şi sângele Domnului Hristos, prin pâinea şi vinul împărtăşaniei) (E.V.IR, p. 278). Partizanii orfismului puneau mare accent pe moralitate şi pietate; vezi şi {Misterele orfice}.

insigne arhiereşti— sunt obiecte care completează veşmintele arhiereşti (episcopale), ca: mitra, engolpionul, crucea pectorală, cârja sau toiagul arhieresc, dicherul şi tricherul. Aici se poate adăuga şi vulturul sau potnoja, un mic covor rotund, care se pune în altar sau în naos, la slujbele arhiereşti, pentru a sta sub picioarele arhiereului.

(oraculum, de la ore = a ruga, a vorbi)
— era în antichitatea romană şi greacă sanctuarul unei divinităţi al cărei atribut era de a dezvălui viitorul prin diferite forme şi procedee. Cele mai cunoscute oracole au existat în Grecia, la Delfi, Delos, Calkedon ş.a., legate de cultul lui Apollon, precum şi la Olympia, Dedona (în cinstea lui Zeus). Motivele consultării oracolului erau din necesitatea de a se şti cum să se acţioneze într-o împrejurare de război, de calamităţi, de întreprindere a unor expediţii (pe mări, războaie). La poporul grec, mantica sau ghicitul avea un rol atât de mare, încât se căutau tot felul de modalităţi spre a se afla răspunsuri la diferitele întrebări privind viitorul şi desfăşurarea diferitelor evenimente. Aceste răspunsuri se dădeau prin diferite semne exterioare (zborul păsărilor şi cântecul lor, trăsăturile chipului omenesc sau liniile mâinilor, cititul în stele, visele etc.) sau prin inspiraţie directă din partea zeilor cu intermediile unor persoane alese, vieţuind în temple numite oracole. În oracolul de la Delfi se afla o preoteasă, Pitia. care, aşezată pe un scaun cu trei picioare (trepiedul lui Apollo), în stare de extaz, dădea răspunsuri la întrebări. Întrebările erau însoţite de daruri şi sacrificii. Pitia era asistată de preoţi şi prezicerile ei erau considerate ca cele mai sigure. Oracolul de la Delfi a avut deosebită importanţă pentru întărirea vieţii morale şi unificarea poporului grec. Esenţialul cugetării morale greceşti era concentrat în frumoasele maxime scrise pe frontonul templului din Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ şi „Păstrează în toate o măsură justă“.

— rugătoare; în iconografia ortodoxă există ca temă Maica Domnului orantă, în care Sf. Fecioară e reprezentată cu mâinile întinse a rugă şi ocrotire; uneori are pe piept un medalion cu Pruncul. Aşa apare în pictura de pe bolta altarului. În bisericile cu două turle pe pronaos, această icoană a Fecioarei „orante“ se zugrăveşte pe bolta turlei de nord, fiind înconjurată de îngeri, care o susţin şi de cercul de prooroci mesianici.

(omilia = vorbire, discurs)
— predică, cuvântare bisericească; omilia a cunoscut o epocă de înflorire maximă în sec. IV.

— ramură a ştiinţelor teologice care se ocupă cu studiul predicii.

— carte de predici.

— însuşirea de a cunoaşte totul; însuşire divină: Dumnezeu este omniscient — atoateştiutor.

(omofonos = unanim, o singură voce)omofonă — cântare bisericească pe o singură voce; cântări omofone sunt cântările liturgice executate de cântăreţi în biserică şi la care pot participa şi credincioşii; cântare comună, de obşte.

(omoforion, de la omos = umăr şi fero = a purta; lat. humerale, pallium)
— este o piesă vestimentară, specifică costumului de slujbă arhieresc; omoforul este un fel de eşarfă, o fâşie lungă, care se pune pe umeri împrejurul gâtului, iar cele două capete se lasă pe piept. La mijloc, în dreptul gâtului este brodată o iconiţă (medalion), cu chipul Mântuitorului. După lungime, omoforul este mare şi mic. Omoforul mare se pune la începutul Liturghiei până la Apostol, când se scoate şi se înlocuieşte cu omoforul mic (mai uşor de purtat) cu care rămâne tot restul slujbei. La îmbrăcarea omoforului se rosteşte de către diacon formula: „Pe umeri ai luat, Hristoase, firea noastră cea rătăcită şi înălţându-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatăl“ (cf. Luca 15,4-5) (v. Cartea de slujbă Arhieraticon). Despre originea omoforului mai mulţi cercetători cred că omoforul arhieresc este continuarea acelui veşmânt purtat de arhiereii Legii vechi în timpul slujirii la Cortul Sfânt şi la templu, numit efod sau umerar. Alţii cred că omoforul ar fi o insignă dată de împăraţii romani episcopilor Romei, în cursul secolului al V-lea, spre a se deosebi de ceilalţi clerici şi corespunzând azi cu veşmântul numit de catolici pallium. Pallium este o fâşie de stofă lungă şi îngustă, din lână albă, cu şase cruci negre, aşezată pe umeri, ale cărei capete atârnă unul în faţă şi altul în spate. La început, în Apus, acest veşmânt era rezervat numai papilor care îl dăruiau ca pe o distincţie şi altor episcopi, iar azi îl poartă papii, primaţii papali, arhiepiscopii şi anumiţi episcopi privilegiaţi. În Răsărit însă omoforul a fost purtat de la început de către toţi arhiereii, fiind dăruit de împăraţi şi considerat ca simbol al demnităţii episcopale (cel mai ales veşmânt, cum îl numeşte Sf. Simeon al Tesalonicului). Culoarea omoforului a fost de la început albă, apoi la fel cu aceea a sacosului (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993.).

Consubstanţiabilitate
(omousios = de aceeaşi fiinţă)
— dogma Sfintei Treimi formulată de Sfinţii Părinţi la Sinoadele I şi II Ecumenice, în lupta împotriva arianismului, stabileşte consubstanţiabilitatea sau omousietatea şi inseparabilitatea Persoanelor Sf. Treimi. În formularea de la Sinodul I (Niceea, 325) se foloseşte termenul omousios to Patri = de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, spre a exprima raportul divin, genetic, dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, expresie ce era deja folosită de Părinţii Bisericii încă din sec. II — III (ex. Sf. Dionisie al Alexandriei, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian ş.a.). La Sinodul I de la Niceea se stabileşte învăţătura despre Dumnezeu-Fiul: „Fiul este Dumnezeu adevărat născut, iar nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl“, învăţătură prin care se combate şi se anatemizează învăţătura lui Arie, care susţinea că Fiul este subordonat Tatălui, că El a fost făcut în timp, din nimic, că e o creatură, creat din altă substanţă sau fiinţă decât Tatăl şi este schimbabil. Învăţând că Fiul este o creaţie a Tatălui, arianismul a susţinut şi învăţătura despre Sf. Duh, afirmând că este o creaţie a Fiului. Episcopii întruniţi la Niceea, la Sinodul I Ecumenic, n-au stabilit în legătură cu Sf. Duh decât formula „credem în Duhul Sfânt“, dar din cauza ecoului învăţăturii ariene, care a dat naştere la alte erezii, ca maratonienii (susţineau că Sf. Duh este prima creatură a Fiului) şi pnevmatomahii (susţineau că Duhul Sfânt este mai mic decât Tatăl şi decât Fiul), împăratul Teodosie cel Mare al Bizanţului a hotărât întrunirea Sinodului II Ecumenic (Constantinopol, 381), cu participarea a 150 de episcopi. Aici a fost formulată în întregime dogma Sfintei Treimi referitoare la Duhul Sfânt, astfel cum a rămas în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan: „Noi credem în Sf. Duh ce domneşte şi veghează necontenit, care de la Tatăl purcede şi care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat (venerat) şi mărit şi care a grăit prin prooroci“. Se definitivează şi se clarifică acum învăţătura despre Sf. Treime, aşa cum a rămas în Biserica Ortodoxă: Dumnezeu este Unul ca fiinţă, în trei ipostaze egale: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh (de aceeaşi fiinţă — Omousietate şi nedespărţite — inseparabilitate).

— spălare (îndreptarea Legii, gl. 52, ed. Acad., p. 103).

(ὄναρ, τό — onar = vis)
— ştiinţa tâlcuirii viselor.

— vas de lut în formă de castronaş cu mâner, în care se pune seu topit sau altă grăsime şi se introduce un fitil de bumbac; acesta se aprinde şi se luminează cu el (ca o candelă), în loc de lumânare, acolo unde lipseşte altă sursă de iluminat. Săpăturile arheologice au dat la iveală asemenea opaiţe, lucrate în forme diferite din lut ars, dovadă a credinţei străvechi de pe teritoriul vechii Dacii.

(homo-hominis, humanitas; o antropos, i antropotis = omul, omenirea)
— este, după învăţătura biblică, „coroana creaţiei“ cu care Dumnezeu a încheiat opera Sa de creare a lumii; el are trup şi suflet, unite într-un întreg indisolubil, este materie şi viaţă din suflarea lui Dumnezeu, de aceea omul, ca fiinţă vie, se deosebeşte de celelalte vietăţi care trăiesc pe pământ şi pe care Dumnezeu le-a făcut poruncind „să se facă“; omul este creat din dorinţa lui Dumnezeu, din dragoste, când a hotărât: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră… Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său… a făcut bărbat şi femeie“ (Facere 1, 26-27). Cartea Sfântă insistă asupra actului creaţiei tocmai pentru a sublinia dragostea şi grija deosebită pe care Dumnezeu a arătat-o omului, care trebuia să fie stăpânul întregii creaţii: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie“ (Facere 2, 7). Datoria omului era de a stăpâni pământul şi de a perpetua neamul omenesc, care-şi are originea în Dumnezeu; această datorie reiese din însăşi porunca lui Dumnezeu care „a făcut bărbat şi femeie“, dându-le şi porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi“ (Facere 1,28). Pe baza acestei porunci divine îşi găseşte justificarea şi familia, celula iniţială a societăţii umane, care asigură condiţiile împlinirii poruncii „creşteţi şi vă înmulţiţi…“, ceea ce iniţial este argument indiscutabil împotriva curentelor care încearcă să apere acel mod de viaţă total împotriva naturii omului şi împotriva rostului său pe pământ. Legile naturii, rânduite de Dumnezeu, constituie echilibrul Universului; poruncile lui Dumnezeu date omului nu cer decât respectarea acestor legi, dincolo de care viaţa însăşi demonstrează că nu poate exista decât haos, dezordine şi nefericire.

(oktoihos, octo + ihos = opt + glas)
sau Optglăsarul — carte liturgică cu rânduiala slujbelor bisericeşti de seara şi dimineaţa, pe cele opt glasuri, pentru toate duminicile şi zilele săptămânii, din perioada anului bisericesc numită a Octoihului. Spre deosebire de perioada Triodului şi a Penticostarului, perioada Octoihului ocupă cea mai mare parte a slujbelor din timpul anului bisericesc (începe în duminica întâi după Rusalii şi ţine până la Duminica Vameşului şi a Fariseului, când începe Triodul). Se numeşte Octoih, deoarece imnele din slujbele sale se cântă pe opt glasuri, care se succed săptămânal. Fiecare glas are cântările pentru o săptămână: o săptămână, glas I, a doua săptămână, glas II şi aşa până la a opta săptămână cu al optulea glas, după care succesiunea se repetă. Succesiunea celor opt glasuri timp de opt săptămâni constituie o unitate numită stâlp. În cursul anului, pentru perioada Octoihului, sunt şase stâlpi. Cântările Octoihului se axează în fiecare zi pe o rugăciune de invocare şi pomenire: luni, pentru sfinţii îngeri, marţi, pentru sfinţii prooroci, miercuri şi vineri, pentru Crucea Răstignirii lui Hristos, joi e ziua Sfinţilor Apostoli, sâmbătă se pomenesc toţi sfinţii şi cei adormiţi din neamul nostru (părinţi şi fraţi), iar Duminica e ziua de bunavestire a învierii Domnului şi de mântuire a omenirii de păcatul strămoşesc. Cântările duminicale ale Octoihului sunt atribuite lui Ioan Damaschinul (sec.VIII), iar cântările de peste săptămână aparţin altor imnografi, ca: Anatolie, patriarhul Constantinopolului (sec.V), Cosma Melodul ( aparţinând sec. IX) şi alţii din secolul următor. Avem Octoihul mare şi Octoihul mic sau Catavasierul, care este un extras din Octoihul mare, din Minei şi din Triod. Catavasierul cuprinde cântările învierii pe opt glasuri din rânduiala slujbelor de duminică, Polieleul şi Mărimurile (Pripelele), Catavasiile praznicelor împărăteşti, svetilnele şi stihirile evanghelice (Voscresnele) din slujba Utreniei de duminică. Este o cântare pentru uzul cântăreţilor. Prima ediţie a Octoihului în lb. română a tipărit-o Antim Ivireanul (1712).

(kriftos, kriptos, latraios = criptic, ascuns)
— misterios, tainic, secret; ştiinţe oculte, care pretind că dau celor iniţiaţi puteri neobişnuite de a pătrunde şi interpreta sensurile ascunse ale fenomenelor, ca: astrologia, magia, necromanţia, alchimia, spiritismul ş.a.

(odi i = cântare, cântec)
— se numeşte, în muzica psaltică, acea cântare care intră în componenţa unui canon (canonul fiind o compunere de mai multe cântări care formează împreună un întreg); aceste cântări (ode, imne) sunt în număr de nouă atunci când formează un canon complet, dar pot intra şi numai două ode (diode) sau trei (triode). Fiecare odă este formată din câte trei sau mai multe strofe sau stihiri, care se supun unor norme sau reguli determinante în ceea ce priveşte atât forma (structura) cât şi legătura dintre ele, aşa cum sunt legate şi ca fond, printr-o temă unitară: preaslăvirea învierii sau a altui eveniment din viaţa Mântuitorului ori a Sf. Fecioare sau altor sfinţi. Prima strofă a unei ode se numeşte irmos şi slujeşte ca model pentru celelalte strofe sau stihiri ale odei, cărora le dă atât melodia, cât şi numărul de versuri ori silabe.

veşminte liturgice— se numesc veşmintele speciale pe care le îmbracă slujitorii Bisericii în timpul săvârşirii sfintelor slujbe ale cultului divin public ortodox. Ele sunt deosebite pentru cele trei trepte clericale (diacon, preot, episcop); diaconii poartă în timpul slujirii un veşmânt lung, cu mâneci largi (ca o cămaşă de noapte) numită stihar, peste care încrucişează pe umeri şi spate o fâşie lungă şi îngustă, de stofă brodată cu fir, numită orar (v. Orar); la încheietura mâinii, peste marginea mânecii largi, a stiharului, se pun nişte fâşii, strânse ca nişte manşete, numite mânecuţe. Preotul poartă, la slujbele liturgice, stihar şi mânecuţe, dar are în plus epitrahilul, brâul sau cingătoarea, cu care se încinge peste stihar, şi felonul, un fel de pelerină lungă, care se pune peste stihar (vezi {stihar}). Arhiereii (episcopii) folosesc şi ei aceste veşminte, dar au în plus alte trei piese, specifice: omoforul, sacosul şi mantia precum şi anumite ornate sau insigne arhiereşti: mitra, epigonatul sau bederniţa, engolpionul, crucea pectorală, cârja, dichero-tricherele şi vulturul (potnoja). Despre fiecare veşmânt se vorbeşte aici, la litera respectivă. La început, toate aceste odăjdii erau de culoare albă; mai târziu au început a fi confecţionate din ţesători tot mai scumpe şi de culori diverse (galben, roşu, albastru, verde, mov şi negru pentru slujbele funebre) (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1994, p. 609-632.).

vase şi obiecte liturgice— se numesc acele obiecte necesare pentru săvârşirea Sfintei Liturghii: discul, potirul, copia, steluţa, linguriţa şi acoperămintele, precum şi cele care se folosesc la alte diferite servicii divine şi care se păstrează în biserică în acest scop: Sf. chivot, cădelniţa, Sf. epitaf, litierul, miruitorul, candelele, steagurile bisericeşti. Despre acestea vorbim la litera respectivă (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1994, p. 587-608.).

otdania
(slv.)
— se numeşte sfârşitul, dezlegarea sau încheiertea sărbătorii (a unui praznic împărătesc); începând de prin sec.IV, Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărăteşti şi chiar ale unor sfinţi să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit. De aceea, pentru pregătirea sufletească a credincioşilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare, numit pre-serbare sau înainte-prăznuire, iar după ziua stabilită a sărbătorii să fie şi o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire; ziua cea dintâi a înainte-serbării este începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numeşte, cu un termen slavon, odovania (otdania), adică sfârşitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. În toată perioada pre-serbării şi a după-serbării, pe lângă slujba sărbătorii respective se adaugă cântări, rugăciuni şi lecturi în legătură cu praznicul respectiv, iar în ziua odovaniei praznicului, slujba se pune aproape la fel ca şi în ziua întâi a praznicului. Durata pre-serbării şi a după-serbării praznicelor împărăteşti variază după importanţa şi poziţia pe care o au în cadrul anului bisericesc (aşa cum se arată în Minee, Triod şi Penticostar). Astfel, pre-serbarea Naşterii Domnului ţine 5 zile, începând de la 20 decembrie, iar după-serbarea Naşterii ţine 6 zile, sfarşindu-se la 31 decembrie, când este odovania praznicului. Odovania învierii este cea mai lungă, ea se face în a şasea săptămână după Paşti; Schimbarea la Faţă (6 august) are odovania la 13 august; Adormirea Maicii Domnului (15 august) are odovania la 23 august ş.a.m.d.

cum este numită Proscomidia la Teodor de Mopsuestia (de la gr. proscomidi, proscomizo, care înseamnă a aduce, a pune înainte, a oferi, de aici — ofertoriu) — „diaconii aduceau la altar pâinile şi vinul pentru Sf. Euharistie şi le aşezau pe Sf. Masă“ (Ene Branişte, pr.prof.univ.dr. Explicarea Sfintelor Taine de iniţiere, Bucureşti, 1990, p. 102).

— pentru „sfeştanie“: „Vezi care preot, afară de enoriaşii lui, va face liturghie sau ofiştanie…“ (Prăvilioara, Iaşi 1784, cap.XII).

— daruri aduse lui Dumnezeu; prinoase, pomană.

— stil arhitectural cu ferestre şi uşi în arcade, ascuţite la mijlocul părţii superioare (specific în stilul gotic, maur).

— în cadrul religiei brahmane, este „o silabă sfântă“, căreia misticii indieni îi atribuie puterea de a exercita o influenţă extraordinară asupra credinciosului care ştie cum s-o rostească şi cum să mediteze asupra ei. Este o invocare folosită la începutul şi la sfârşitul rugăciunii. Acest termen este un simbol al lui Brahma, conceput nu ca zeitate transcendentă, ci ca o entitate absolută, care este una cu lumea care emană din el şi se cuprinde în el. Această entitate care umple lumea nu are nume, nici formă şi i se spune „OM“, care se traduce „cel ce a fost, este şi va fi“.

(ebr. „Cel drept“)
— poreclă dată de iudeii necredincioşi Sfântului Apostol Iacob (+62 d.Hr.).

Vezi ş {Schimbarea la faţă}.

Vezi ş {circumciziune},{Tăierea împrejur}.

(lat. obscurus,-a,-um = întunecos, care e în întuneric; gr. σκιά, ἡ — skia = umbră şi σκότος, ὁ — skotos = întuneric, care e în întuneric)
— stare de înapoiere culturală, refractară raţiunii şi progresului; împotrivire la acţiunea de răspândire a ştiinţei şi culturii.

— viaţa de obşte în mănăstiri, unde proprietatea şi bunurile sunt comune şi se împart egal.

(aripi „ocellate“)— adică împodobire cu ochi mulţi; aşa sunt reprezentaţi în iconografia bizantină heruvimii: numai capete cu aripi ocellate.

— rugăciunile de seară şi dimineaţă (rituale) pe care obişnuiesc să le spună credincioşii; termen folosit în Ardeal, întâlnit în literatura lui Ion Agârbiceanu – v. (Ion Agârbiceanu, Duhul Băilor, Bucureşti, 1976, p. 260-286.

prânzânda
(slv. obéd = prânz, masă)
— este o slujbă religioasă, care se citeşte în mănăstiri de după Ceasul al VI-lea (ora 12), înainte de masa de prânz, în zilele când nu se săvârşeşte Liturghie. Rânduiala slujbei se află în Ceaslov. Se mai numeşte şi Tipica (τιπικά, τά — tipika sau Ἀκολουθία τῶν τιπικῶν — Akolutia ton tipikon), care, după Sf. Simeon al Tesalonicului, însemnează „închipuirea Sfintei Liturghii“, deoarece această slujbă ţine uneori locul Liturghiei sau, când se săvârşeşte înaintea Liturghiei, o anticipează, o preînchipuieşte; după alte păreri, Tipika vine de la Psalmii 102 şi 145 care se cântă la începutul Obedniţei şi care se numesc „psalmi tipici“ (preînchipuitori sau mesianici) sau de la Tipic, cartea în care era cuprinsă, pentru că se făcea în locul Liturghiei, ca o pregătire pentru cei ce voiau să se împărtăşească.

Vovidenia
(Ovidenia de la slv. Vovedenie vo hram)
Presviatâi Bogorodiţi — denumirea populară pentru sărbătoarea Intrarea în biserică a Maicii Domnului, la 21 noiembrie; această sărbătoare este în amintirea zilei în care, după tradiţie, Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Sf. Fecioare, au adus pe fiica lor Maria, în vârstă de trei ani, la templu, unde ea a rămas până la vârsta de 14 ani, ea fiind hărăzită Domnului încă înainte de naştere. Istoric, sărbătoarea datează de prin secolul al VI-lea, când împăratul Justinian a zidit, în anul 543, o biserică pe care a sfinţit-o în ziua de 20 noiembrie şi de a doua zi, 21 noiembrie, a început a se sfinţi hramul (patronul), adică Sf. Fecioară Maria, iar serbarea a fost închinată zilei aducerii ei la templu. În sec.VII, sărbătoarea aceasta de origine ierusalimiteană, era generalizată în tot Orientul.