(lat. purifico = a curaţi, a şterge o pângărire prin ceremonii religioase; purificatio,-onis = ceremonie religioasă pentru purificare)
— pe plan religios are un aspect moral, cu referire la curăţia sufletească prin fuga de păcat, curăţirea de păcate prin pocăinţă, hotărârea de îndreptare şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar şi un aspect material, care constă în ritualul spălării mâinilor, înainte de săvârşirea cultului divin, ritual pe care îl întâlnim şi la preoţii Vechiului Testament şi în Biserica creştină.

— sărbătoare în calendarul mozaic despre a cărei origine ni se spune în Cartea Estera, din Vechiul Testament. În sec. VI, în vremea cuceririi Iudeii de medo-perşi, o parte din iudei au fost luaţi robi şi duşi în Persia, de unde mulţi nu s-au mai întors. În sec. V î.Hr., când domnea împăratul Xerxe (486-496), un demnitar al acestuia, numit Aman, care-i ura mult pe evrei, a hotărât exterminarea lor din imperiul persan. Înainte de Aman, funcţia acestuia fusese a lui Mardoheu, un evreu înţelept, cu a cărui nepoată, Estera, se căsătorise împăratul. Mardoheu află de planurile lui Aman şi prin stăruinţele Esterei pe lângă Xerxe, Aman este spânzurat, şi cu încuviinţarea împăratului este numit în funcţie Mardoheu, care anulează toate hotărârile lui Aman şi evreii sunt salvaţi. Ziua pe care Aman o hotărâse, prin tragere la sorţi, să fie a exterminării evreilor a fost aleasă, prin voinţa Esterei, să fie sărbătoarea libertăţii lor. Această sărbătoare s-a numit Purim, de la cuvântul ebraic „pur“, care înseamnă „sorţi“ şi are loc în ziua de 13 luna Adar (Martie). În Talmud şi în folclorul evreilor, această zi a rămas, ca şi Hanuca, sărbătoarea bucuriei, aşa cum se reflectă şi în unele aforisme: „Păzeşte-te pe cât poţi să nu te veseleşti atunci când nu trebuie, dar de Hanuca şi de Purim să te bucuri în Dumnezeu“, „Chiar dacă toate sărbătorile noastre vor dispărea, zilele de Purim nu vor înceta nicicând să existe“.

— persoană rigoristă, privind respectarea principiilor moral-religioase.

presbiterianismul— este o divizare din Biserica anglicană, produsă în sec. XVI (1567) de „non-conformiştii“ şi „disidenţii“ care n-au acceptat organizaţia episcopală a Bisericii anglicane (Biserică situată între catolicism şi protestantism, deoarece admite principii din ambele confesiuni). Puritanii sau presbiterienii se consideră mai aproape de spiritul Evangheliei şi aleg ca for conducător sinodul, format din bătrânii (prezbiterii) comunităţilor disidente, care nu se mai supun unei Biserici ierarhice. Mulţi presbiterieni se aflau în Scoţia unde, în vremea reginei Elisabeta (1558-1603) a Angliei, au fost persecutaţi şi renegaţi, parte din ei fiind chiar expulzaţi în America. Biserica presbiteriană se reorganizează consolidându-se sub conducerea lui John Knox (+1572), fost ucenic al lui Calvin. Knox era un om sever, cu o viaţă foarte sobră, caracteristică pe care caută să o imprime şi Bisericii pe care o conduce. El se consideră alesul lui Dumnezeu, trimis să readucă viaţa austeră într-o Biserică fără ierarhie sacerdotală, condusă doar de bătrânii aleşi de credincioşii fiecărei comunităţi. Comunităţile puritane ale lui Knox formau, în Scoţia, o adevărată teocraţie, care ţinea locul Statului şi, consolidându-se în timp, a rămas, până azi, o Biserică puritană-presbiteriană ce interzice propaganda oricărei reforme şi a catolicismului în această regiune. În Anglia, Biserica dominantă este cea episcopală sau Anglicanismul, care s-a impus şi în Irlanda ca Biserică de Stat, deşi acolo trei pătrimi din populaţie este catolică. Guvernul englez acordă azi egalitate confesională în tot Regatul, dar conflictele religioase, chiar sângeroase, ca în Irlanda, n-au încetat (ca şi în trecut).

— singuratic, călugăr trăitor într-un schit, izolat de mănăstire, departe de lume; anahoret, sihastru; vezi {anahoret}, {rasofor}.

(„domnii, puteri şi stăpânii“)
— categorii de îngeri.

— mănăstire (în com. Putna, jud. Suceava), zidită de domnitorul Ştefan cel Mare (între anii 1466-1469), care în 1481 a terminat şi zidurile de împrejmuire din care nu s-a mai păstrat decât un turn, numit al „tezaurului“. În interiorul bisericii se află mormântul marelui domn. Distrusă, jefuită şi incendiată de nenumărate ori de năvălitori, mănăstirea a fost refăcută mereu, iar ultima restaurare s-a făcut în zilele noastre, sub păstorirea patriarhului Justinian Marina (1948-1977). În ciuda dezastrelor, Putna a rezistat, devenind un puternic centru de cultură medievală românească, mărturie pe care o face şi bogatul muzeu ce se află în incinta mănăstirii. În iulie 1993, ctitorul ei, domnul Ştefan cel Mare, a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, împreună cu alt mare voievod, Constantin Brâncoveanu — martirul decapitat de turci pentru credinţa sa, în 1714.

— mare sculptor din Grecia antică, din insula Cipru, s-a îndrăgostit de propria sa operă, statuia în fildeş a unei foarte frumoase şi tinere fete, fapt care îi aducea o mare suferinţă. De aceea, cu prilejul serbărilor ce aveau loc în cinstea zeiţei Afrodita (zeiţa frumuseţii la vechii greci), aducându-i ofrande, sculptorul o rugă fierbinte să-l ajute să-şi găsească o soţie, tot atât de frumoasă ca şi statuia de care se îndrăgostise. Mai mult decât îşi dorise însă sculptorul, zeiţa îl răsplăti, dând viaţă statuii. Tânăra eliberată de răceala marmurii, deveni astfel soţia lui Pygmalion. Acest mit a devenit un preţios izvor de inspiraţie în literatura universală.

(ptohokomeion = spital pentru săraci);

— ca termen liturgic, se referă la gestul ritual din Taina hirotoniei, săvârşită de episcop, pentru a sfinţi pe viitorul preot, prin punerea mâinilor (ritual pe care-l împlineau şi Apostolii, când sfinţeau episcopi şi preoţi); punerea în mormânt, temă iconografică reprezentând înmormântarea lui Iisus, după coborârea Lui de pe cruce (scenă pictată pe epitaf). Punerea mâinilor (epithesis tou heirori) este şi un act ritual de binecuvântare prin care, prin mijlocirea sfinţiţilor slujitori ai Bisericii, se face transmiterea darului sfânt al lui Dumnezeu. Mântuitorul binecuvintează copiii, punându-şi mâinile peste ei: „I s-au adus copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei şi să Se roage. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo…“ (Matei 19,13 şi 15). Ritualul punerii mâinilor îl întâlnim atât în Noul Testament, cât şi în Vechiul Testament, unde se vede că prin acest ritual se întărea dreptul slujirii preoţeşti, cât şi cel de conducător al poporului (Numeri 8, 10; 27, 18 şi 23). De asemenea, preoţii puneau mâinile deasupra capului viţelului de jertfă, ca asupra lui să cadă păcatele poporului şi să se spele prin sângele lui (Levitic 8, 14-15). Credinţa în puterea sfinţitoare a punerii mâinilor o întâlnim şi în Noul Testament: „Fiica mea e pe moarte (a zis Iair Mântuitorului), ci, venind, pune mâinile peste ea, ca să scape şi să trăiască“ (Marcu 5, 23). Prin punerea mâinilor, Mântuitorul vindeca pe cei bolnavi (Marcu 6, 5). Puterea vindecării prin ritualul punerii mâinilor a fost transmisă de Iisus şi Sfinţilor Apostoli, care o vor lăsa Bisericii prin Taina Sf. Maslu: „Peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi“ (Marcu 16, 18). La slujbele pentru bolnavi, preotul pune epitrahilul pe capul lor, se roagă şi punând mâna pe capul lor îi binecuvintează, la sfârşit. Semnificaţia sfinţitoare a gestului se va păstra în Sfintele Taine, în general — Spovedania, Hirotonia (E.B.F5G, 19, pag. 756).

— cu sens de a porni, a pleca („.. .a purces la drum“), dar bisericesc cu sens de «a emana», «a izvorî», despre Sf. Duh, „Care de la Tatăl purcede…“ (Simbolul Credinţei).

(lat. purgatorium)
— în doctrina catolică despre viaţa viitoare, purgatoriul este un loc intermediar între rai şi iad, unde, după moarte, merg sufletele cu păcate mai uşoare să se purifice, spre a trece în rai. Dogma despre Purgatoriu, formulată la Sinoadele din Florenţa (1439) şi Trident (1562) nu este admisă în Ortodoxie şi în Protestantism. Concepţia romano-catolică despre viaţa de dincolo este reflectată în literatură, în celebra operă a lui Dante Alighieri, „Divina comedie“, în cele trei cărţi în care e împărţită sub titlurile: Infernul, Purgatoriul, Paradisul.

psalmi
(ψαλμός, ὁ — psalmos, o = psalm, cântare dintr-un instrument cu coarde, deoarece psalmii se cântau acompaniaţi la harfă)
— creaţii lirice, cu fond religios; formează una din cărţile Vechiului Testament, intitulată Psalmi şi atribuită regelui David. În număr de 151 (150 canonici şi 1 psalm necanonic), psalmii au fost reuniţi în primele secole ale creştinismului în cartea numită Psaltire. Tematica psalmilor cuprinde marile probleme religioase ale Vechiului Testament: Dumnezeu şi lumea creată de El, îngerii, omul şi destinul lui pe pământ şi după moarte; momente din istoria poporului evreu, Ierusalimul şi Legea lui Dumnezeu, Pronia divină, pedeapsă şi răsplată, ideea mesianică. Pentru marea bogăţie de sentimente pioase şi religioase a conţinutului lor, psalmii şi-au găsit un profund ecou în sufletul credincioşilor şi de aceea, de la început au intrat în cult ca un mij loc de exprimare a slăvirii lui Dumnezeu. Din cultul iudaic, ei au intrat, din primele veacuri, în cultul creştin. Cei dintâi şi mai importanţi psalmi folosiţi în cultul Bisericii primare au fost psalmii mesianici, în care s-a profeţit, mai mult sau mai puţin clar, venirea Mântuitorului, viaţa şi activitatea, patimile şi moartea Sa (ca ex. Ps. 2, 21. 33, 34, 68, 71 ş.a.). La început, psalmii se cântau atât în cultul public, cât şi în cel particular; numărul psalmilor cântaţi la diferitele servicii divine era variabil şi în funcţie de cum erau fixaţi şi hotărâţi de episcopul locului. Cu timpul s-a introdus o reglementare. Astăzi rânduiala citirii şi cântării psalmilor la fiecare slujbă este cuprinsă în cărţile liturgice (Tipicul şi Psaltirea). Modul de cântare a psalmilor în Biserica veche era cântarea responsorială şi cântarea antifonică. Cântarea responsorică (responsorială), singurul fel de cântare în Biserică până prin sec. IV, era condusă de cântăreţul bisericii, care cânta versetele din psalmii rânduiţi la slujba respectivă, iar credincioşii din biserică îl acompaniau prin diferite refrene sau răspunsuri scurte — „Aliluia“ („Lăudaţi pe Domnul“, la Ps. 134), „Auzi-mă, Doamne!“ (la Ps. 140) ş.a. — dintre care unele — „Că în veac este mila Lui“ (la Ps. 135) — au rămas până azi în cultul ortodox. Cântarea antifonică (ἀντίφωνος — antifonos = alternativă, care răspunde contrariu) constă în executarea întregului psalm de către toţi credincioşii din biserică, împărţiţi în două cete (grupe sau coruri), care cântau alternativ versetele (stihurile) psalmilor: de o parte cântau vocile groase (ale bărbaţilor), de cealaltă parte, vocile subţiri (ale femeilor şi copiilor). La sfârşitul psalmului ambele coruri se uneau şi cântau în comun un final sau un refren, care putea să fie un verset din psalm (cum se repetă azi. de ex. versetele 23 şi 25 la sfârşitul Ps. 103, la rânduiala Vecerniei), o formulă doxologică (ex. “Aliluia) sau imnologică mai nouă, ca formula Doxologiei de azi („Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh“). Acest mod de cântare a psalmilor, în care rolul credincioşilor sporeşte, a fost utilizat de Biserică încă din sec. II-III, în lupta cu ereziile; generalizarea lui în cult are loc în sec. IV, când se intensifică lupta Bisericii împotriva ereziilor. Cântarea antifonică s-a păstrat până azi în cultul ortodox; vezi şi {Biblia}, {aleluiarion}.

psalmistul David— autor de psalmi.

— cântare în biserică, modalitate de a cânta monoton, pe aceeaşi notă, psalmi, rugăciuni; recitare în tonalitate egală, tărăgănat.

— psalm.

— cântăreţ de biserică.

— vechi instrument muzical cu coarde, cu care se acompaniau psalmii.

— cântare bisericească, specifică în cultul ortodox.

(ψαλμός, ὁ — psalmos, o = cântare, odă şi ψαλτήριον, τὁ — psaltirion = instrument muzical de acompaniat; βίβλος ψάλμον — biblos psalmon = Cartea Psalmilor; lat. Psalmorum liber sau Psalterium)
— este una din cărţile Vechiului Testament care a constituit prima formă de cântare în cultul creştin. Cântarea psalmilor alterna cu lecturile biblice, fapt care explică şi gruparea lor pe capitole numite catisme (vezi {catisme}). Psalmii se cântă mai mult la slujbele Vecerniei şi Utreniei. Psaltirea cuprinde cele mai frumoase imne de slăvire a lui Dumnezeu, ceea ce explică şi folosirea frecventă atât în cult, cât şi ca lectură de pietate creştină. O dovadă o constituie şi faptul că Psaltirea este una dintre cărţile de cult cu cea mai veche traducere cunoscută în limba română (manuscrisele cunoscute sub numele de: Psaltirea Şcheiană şi Psaltirea Voroneţiană, din sec. XVI) şi printre primele tipărituri româneşti (Psaltirea lui Coresi, 1570). Psaltirea este una din cărţile biblice cel mai mult şi de timpuriu tradusă în limba latină şi încadrată în literaturile europene, încă din sec. IV, Fericitul Ieronim face trei traduceri ale Psaltirii: Psalterium Romanum (383), Psalterium Gallicanum (387), cea mai răspândită, şi Psalterium iuxta Hebreos (393). Se crede că şi pentru primii creştini români s-a tradus Psaltirea sau părţi din ea. Dovadă de posibilă existenţă a unor astfel de texte vechi la români sunt cuvintele pe care traducătorii textelor maramureşene (Psaltirea şcheiană, Psaltirea voroneţeană şi celelalte) nu le puteau lua din lb. slavonă, unde nu existau, şi nici din limbajul viu, unde nu se foloseau, ci ele le-au parvenit prin copii din traduceri vechi, existente înainte de adoptarea alfabetului slavon. Traducătorii le-au acceptat ca tradiţionale şi necesare (ex. cuvinte de origine tracă: părătare, vence, prevence, agru etc. şi din limbaj autohton, căci nu se află nici în limba latină şi sunt folosite alături de latinisme), dovadă că încă în timpul formării limbii române s-au efectuat şi traduceri de texte liturgice, necesare pentru atragerea la creştinism. Descoperirea arheologică dintr-un cimitir al Bisericii copte din Egipt (în apropiere de piramidele de la Giseh), a unei Psaltiri în lb.coptă, datând din sec. IV creştin (şi care în 1922 a fost expusă la Muzeul Bisericii Copte din Cairo), arată valoarea pe care această carte a avut-o întotdeauna pentru pietatea şi cultul creştin, care a impus traducerea ei în limbile naţionale, nu numai în lb. greacă şi latină.

psifos
(psifos = vot, sufragiu)
— se numeşte alegerea unui ierarh.

— semn muzical psaltic.

— acţiunea de convertire, de convingere la o credinţă.

(prosodia,-ae; προσωδία, ἡ — prosodia, i = accent, cantitatea silabelor)
— cantitate de silabe în măsură metrică, poezie, cântare, acompaniament, pronunţarea cuvintelor după accent, reguli de compoziţie a poeziei vechi greceşti şi latine; carte care cuprinde aceste reguli de compoziţie, de versificaţie.

protosinghel
(πρωτοσύνγελος, ὁ — protosinghelos)
— grad monahal acordat de Chiriarhul respectiv, cu aprobarea Sinodului Mitropolitan.

— salvator, bucurie venită ca din cer.

proselit
(lat. proselytus = convertit)
— convertit, adus la o credinţă nouă. Apostolii făceau prozeliţi dintre iudei şi dintre păgâni.

— confesiune creştină care apare în istoria Bisericii în prima jumătate a secolului XVI, ca o reacţie împotriva papalităţii şi abuzurilor Bisericii Romano-Catolice. Reprezentanţii acestei mişcări protestatare (de unde şi numele de protestantism) sunt Luther, Calvin şi Zwingli, care iniţiază cele trei curente din sânul protestantismului: Luteranismul, Calvinismul şi Zwinglianismul, care, prin doctrină şi cult, se deosebesc fundamental de Biserica Ortodoxă şi de cea Catolică. Protestanţii resping caracterul sacramental al Bisericii, nu acceptă instituţia preoţiei şi nici Sfintele Taine, în afară de Botez şi Euharistie şi într-o măsură, Taina pocăinţei. Ei admit valoarea soteriologică (mântuitoare) a jertfei de pe Golgota, dar nu atribuie nici o valoare sacramentală (sfinţitoa-re) jertfei liturgice ca act de cult. Ei admit că unica jertfă în cult este cea spirituală, adică rugăciunea, virtuţile morale şi cântarea bisericească, singurele forme prin care omul cinsteşte cu adevărat pe Dumnezeu. Protestanţii pun în centrul cultului lor cuvântul, propovăduirea învăţăturii prin citirea şi explicarea textului biblic, predica, încadrată de rugăciune şi cântare; ei afirmă că legătura dintre Dumnezeu şi om se realizează numai prin rugăciune şi direct, de către fiecare credincios în parte, fără mijlocirea clerului (de aceea nu recunosc preoţia), conducătorii lor religioşi purtând numele de pastori. Nefiind nevoie de mijlocitori între credincioşi şi Dumnezeu, mântuirea dobândindu-se numai prin credinţă („sola fide“) şi fără fapte bune, protestanţii resping cultul Sfinţilor şi al Maicii Domnului (cărora Biserica Ortodoxă şi cea Catolică le acordă o cinstire înaltă, considerându-i mijlocitori ai rugăciunilor credincioşilor în faţa lui Dumnezeu); sunt respinse posturile, cultul morţilor; neavând preoţi, cultul lor simplu este săvârşit de persoane laice, căsătorite sau nu (care pot fi de ambele sexe), pastori, presbiteri şi predicatori care, în case de rugăciuni, interpretează Sf. Scriptură, considerată singurul izvor de credinţă, negând valoarea Sfintei Tradiţii, care pentru catolici şi ortodocşi este considerată al doilea izvor de credinţă, alături de Sf. Scriptură. Neadmiţând taina Preoţiei, existenţa episcopatului în protestantism nu este o problemă de sacerdoţiu, ci doar o ierarhie administrativă (episcopii lor fiind şi căsătoriţi). În mişcarea de Reformă intră şi Biserica anglicană.

— cărţile canonice ale Vechiului Testament, recunoscute de evrei şi menţinute în Thora (sec. I î.Hr.).

— cea mai veche profeţie despre venirea unui Mântuitor (Mesia), cuprinsă în Vechiul Testament (Facere 3, 15).

(πρωθιερεύς — protiereis, πρωτοπαπα)ς — protopapas = înaintea preotului, preot superior sau protoiereul)
— se numeşte conducătorul unui protopopiat sau protoierie. El se recrutează dintre preoţii care au o vechime în activitate şi au studii superioare (licenţiat sau doctor în Teologie), este numit de Chiriarh (episcop), fiind ales dintre cei trei preoţi recomandaţi de un colegiu, constituit din toţi preoţii şi diaconii din protopopiatul respectiv. Obligaţia protopopului este de a îndruma, a coordona şi a supraveghea activitatea bisericească a parohiilor din protopopiat (conform Regulamentului), fiind şi organul de legătură între Parohie şi Eparhie.

— este o circumscripţie administrativă bisericească, cuprinzând mai multe parohii din aceeaşi Eparhie. Întinderea teritorială a protopopiatului sau protoieriei se determină de Adunarea Eparhială. Fiecare protoierie are o cancelarie, condusă de protopop, ajutat de un secretar-preot şi alţi salariaţi.

-Ă— protopop, protopopeasă.

(πρωτοψάλτης, ὁ — protopsaltis)
— întâiul cântăreţ, la o catedrală.

(slv. proroku)
— profet, vizionar, cel ce convorbeşte cu Dumnezeu.

(lat. propitio = a face o jertfa pentru a câştiga bunăvoinţa zeilor, a divinităţii, a îndupleca).
Prin jertfa care se aduce la Sf. Liturghie, se conferă acestei slujbe o mare putere propiţiatorie, adică de câştigare a îndurării lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor oamenilor (vezi şi {Altar}). Aceasta este o explicaţie a apariţiei unui mare număr de altare în bisericile apusene (în Evul Mediu) spre a se putea sluji cât mai multe liturghii într-o zi, ca să se ierte cât mai multe păcate.

— predicare, transmiterea unei învăţături; propovăduirea Evangheliei.

(προσκυνητάριον, τό — proskinitarion = altar pentru rugăciuni)
— tetrapod de pus icoane, iconostas; şi cu înţeles de carte de rugăciuni (ex. Proschinitar sau Închinătoriu Sfintelor Icoane de Anton Pann, 1852; Proschinitarul Sf. Munte Athos al lui Ioan Comnen, tipărit de Antim Ivireanul, în 1701).

(θυριαστήριον, τό — tiriastirion) — numit în vechime jertfelnic (πρόθεσις, ή — protesis = punere înainte, ofrandă)
pentru că aici se aduc darurile credincioşilor; este absidiola de miazănoapte a altarului (vezi {Altar}) unde preotul pregăteşte „cinstitele daruri“ (prescurile şi vinul) pentru a fi sfinţite la sf. Euharistie. Proscomidiar se numeşte şi masa din această firidă pe care se pregătesc darurile şi unde se păstrează şi sfintele vase: potirul, discul, copia, steluţa, buretele, acoperămintele (pocroveţe) necesare preotului la săvârşirea cultului. Proscomidiarul închipuie staulul în care S-a născut Iisus, dar şi mormântul în care a fost îngropat, spune Sf. Simeon al Tesalonicului.

proscomisariu— cu sens de pomelnic: „Pomelnicul sf. mănăstiri «Dintr-un Lemn», ce să zice proscomisarion“ (în rev. Mitropolia Olteniei, 1956, 4-5, p. 260), ca şi pomelnicul bisericii Sf. Paraschiva (Sf. Vineri) din Râmnicu Vâlcea (în rev. Mitropolia Olteniei, 1958, 7-8, 563); Proscomisariu e numit şi Pomelnicul Mitropoliei din Târgovişte, scris la 1967, aflat la Biblioteca Academiei Române, mss. 2101, reprodus la Cartojan şi Bianu, Album de paleografie românească, Bucureşti, 1940, PI. XV.

(προσφορά, ἡ — prosfora = pâine pentru ofrandă)
— prescură; vezi {prescură}, {anafura}.

— adorare, preamărire a lui Dumnezeu.

— numit şi „Hristos păgân“, fiind răstignit şi chinuit pentru mântuirea şi fericirea oamenilor, şi „ctitori a1 civilizaţiei umane“, titanul care a furat focal din fierăria lui Hefaistos şi l-a adus oamenilor; considerat la origine zeu al focului, după legendă este cel care aduce oamenilor înapoi focul de care Zeus îi lipsise, fiindcă oamenii nu mai voiau să-i aducă jertfe. Zeus îl pedepseşte pe Prometeu să stea încătuşat de o stâncă în Caucaz şi să-i mănânce vulturul ficatul, care creştea la loc şi astfel chinul nu mai contenea în veci. Mitul lui Prometeu a generat o întreagă literatură, din antichitate până azi. Prometeu a devenit un simbol al eroului care se sacrifică pentru binele omenirii.

(πρόναος, ὁ — pronaos) sau nartică (νάρθηξ, ἡ — nartix = vestibulul unui templu) numit şi tinda bisericii
— este încăperea de la intrarea dinspre apus a bisericii. Aici stăteau odinioară catehumenii şi penitenţii, iar azi, la ţară, stau femeile. În vechile biserici, pronaosul era o încăpere despărţită de naos printr-un zid, având uşi sde comunicare; cu timpul, zidurile au fost înlocuite de arcade susţinute de stâlpi, iar la bisericile construite în ultimele două secole pronaosul a devenit o prelungire a naosului, de care nu mai e despărţit prin nimic. Pronaosul e acoperit de cele mai multe ori de o boltă semicirculară sau chiar de două, cu sau fără turle. În turla propanosului se află de obicei şi clopotniţa, când nu este pentru aceasta o construcţie separată. În bisericile vechi moldoveneşti (sec. XVI) există un pronaos exterior (exonartex), în afara uşii principale de intrare în biserică, închis cu zid (la Voroneţ, Putna, Solea, Suceviţa ş.a.). În restul provinciilor româneşti, în locul pronaosului exterior se află un pridvor deschis, mărginit de coloane, sprijinite pe o balustradă de zid, având un acoperiş aşezat pe un plan inferior acoperişului bisericii. În pronaos se află cafasul, un fel de balcon înspre peretele de la intrare, unde cântă corul bisericii, în timpul sf. liturghii. Pictura pronaosului înfăţişează sfinţi din Minee şi sfinţi români, iar pe peretele de la intrare, în dreapta şi în stânga uşii, în interior se află, în stânga, tabloul votiv (friza ctitorilor), iar în dreapta e portretul ierarhului locului, în vremea căruia s-a ctitorit sfântul lăcaş. Pe peretele exterior al pronaosului, deasupra uşii de la intrare se zugrăveşte icoana hramului bisericii respective, icoană pe care o mai găsim şi pe catapeteasmă, jos, în partea de sud a icoanei împărăteşti a Mântuitorului. În pronaos se săvârşesc servicii divine cu caracter doxologic (adică de mulţumire şi slăvire a lui Dumnezeu), pavecerniţa (slujba de seară ce se săvârşeşte după vecernie) şi miezonoptica (slujba de la miezul nopţii, care se face în mănăstiri); aici se fac şi molitfele (diferite rugăciuni de dezlegare: pentru mamele care au născut, pentru tinerii căsătoriţi şi pentru credincioşii care se spovedesc; înainte se făceau aici exorcismele, adică rugăciuni pentru alungarea duhurilor rele de la cei posedaţi de diavol (energumeni). În ajunul hramurilor şi marilor sărbători, aici se săvârşeşte Litia — slujba binecuvântării artoselor (v. Artos) şi tot în pronaos se află şi cristelniţa sau colimvitra (vasul în care se face botezul copiilor).

providenţa
(πρόνοια, ή — pronoia, i = providenţă, prevedere; lat. providentia)
— este purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de creaturile Sale. Pronia, după definiţia Sf. Ioan Damaschin „este grija pe care o are Dumnezeu de existenţă, este voinţa lui Dumnezeu în virtutea căreia toate existenţele primesc conducerea potrivită în chipul cel mai bun şi cel mai vrednic de Dumnezeu“. Sf. Antonie cel Mare spune despre pronie: „Aceea ce ţine lumea este pronia lui Dumnezeu; şi nu se află loc lipsit de pronie. Iar pronia este cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu, care dă chip materiei ce vine în lume şi e ziditorul şi meşterul tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială fără puterea cuvântului care deosebeşte lucrurile. Iar cuvântul este chipul şi mintea, înţelepciunea şi pronia lui Dumnezeu“ (Filocalial, p. 32, ed. 1946).

— mănăstire în Muntele Athos, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul.

— icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului (ex. de la mănăstirea Neamţ, de la mănăstirea „Dintr-un Lemn“ — jud. Vâlcea). Sunt icoane cu chipuri sfinte ale căror ochi te privesc din faţă, din orice parte le-ai privi. Ochii aceştia te urmăresc, se uită la tine şi atunci când îi priveşti din faţă, şi când îi vezi din dreapta şi din stânga. Aşa este o icoană a Maicii Domnului de la mănăstirea „Dintr-un Lemn“, precum şi icoana murală a Sf. Grigore Decapolitul, zugrăvită de Gh. Tătărăscu în secolul trecut, pe peretele de nord de la Mănăstirea Bistriţa, din Oltenia.

(προεστώς, ὁ — proestos = primat, şef)
— calitate de întâi-stătător, conducător, prezident într-un sobor de preoţi care slujesc împreună. Sarcina de proestos o are, în primul rând, episcopul, dacă e în sobor, iar dacă nu e episcop, sarcina revine celui mai în vârstă dintre slujitori sau acelui cu rangul cel mai înalt. Proestos se numeşte şi mai-marele unei mănăstiri (stareţ, egumen).

— străin de cele sfinte, necunoscător în domeniul respectiv.

— pângăritor, cel ce pângăreşte, batjocoreşte lucrurile sacre (o biserică, un mormânt, obiecte sfinte), tradiţiile sfinte. Profanare — pângărire.

profeţi
(ebr. nabhi, cum sunt numiţi în Vechiul Testament, cu sens de vestitori; „cel ce vesteşte“ în numele Domnului)
— profeţii erau vestitorii, crainicii lui Iahve, „grăitori din partea lui Dumnezeu“ (cf. Ieşire 4, 16). Şirul profeţilor începe cu Avraam şi activitatea lor se desfăşoară de-a lungul istoriei poporului evreu, încheindu-se cu Sf. Ioan Botezătorul, din Noul Testament, „cel care va pregăti calea Domnului“, înaintermergătorul. Profeţii Vechiului Testament dezvoltă ideea de Dumnezeu, văzând în Iahve nu doar pe Dumnezeul unic al lui Israel, ci unicul Dumnezeu şi universal. Ei accentuează mesianismul, vestind pe Mântuitorul (Mesia) şi venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Profeţii Vechiului Testament se disting prin morala superioară care pune accentul nu pe formalismul riturilor, ci pe credinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Pe plan social, ei înfierează viciile şi propovăduiesc mila, dreptatea şi iubirea. Profeţii erau aleşii cerului chiar înainte de a se naşte (ex. Samsom, Samuel, Ioan Botezătorul ş.a.), au trăit pe pământ asemenea celorlalţi oameni, dar ferindu-se de orice păcat. În istoria poporului evreu, chemarea profetului avea un sens religios, de a aduce poporul la Legea sfântă a lui Dumnezeu, şi un rol social, de a însănătoşi viaţa morală a societăţii (Moise a fost primul mare profet care a împlinit această chemare dublă). În Sf. Scriptură, în afară de cărţile lui Moise, sunt cuprinse cărţile a încă 16 profeţi, dintre care, patru profeţi mari (Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel) şi 12 profeţi mici (Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi) (vezi şi {Biblia}). Profet a fost numit şi Mahomed.

— slujba de înmormântare a Domnului, din Vinerea Mare (a Patimilor) şi a Maicii Domnului, la 15 august (Adormirea Maicii Domnului); slujbă de înmormântare, în general; prohodire — bocet, plâns.

— prolog, introducere; este numită de unii liturgişti partea de la început a slujbei Utreniei (până la „Slavă Sfintei… Treimi“), care cuprinde rugăciuni pentru autoritatea sau cârmuirea ţării, care odinioară era persoana împăratului; de aceea şi elementele care alcătuiesc această parte a slujbei amintesc de împărat (ex. Ps. 19, 10: „Doamne, mântuieşte pe împăratul…“ şi Ps. 20, 1: „Doamne, întru puterea Ta se va veseli împăratul…“). Ps. 19 şi 20 se numesc uneori şi psalmi împărăteşti. Rugăciunile pentru conducătorii ţării îşi au temeiul în Sf. Scriptură — Sf. Ap. Pavel îndeamnă în Epistola către Timotei: „… să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică… Întru toată cuvioşia…“ (I Tim 2, 1-2).

— se intitulează cartea bisericească numită şi Minologhiu, Minologhii (vezi şi {sinaxar}, {minei}). Proloage, carte tipărită la mănăstirea Neamţ (1854), în 4 tomuri, este o colecţie de vieţi de sfinţi prescurtate. Colecţia de Proloage de la Neamţ cuprinde vieţile sfinţilor care au jucat un rol deosebit în istoria spiritualităţii monahale româneşti.

— este titlul unei lucrări scrisă de cărturarul ardelean Petru Maior, care argumentează, pe bază scripturistică şi patristică, netemeinicia „primatului papal“, afirmând principiul sinodalităţii care stă la temelia Bisericii şi conducerii ei.

(lat. processio,-onis = înaintare, mers)
religioasă — se numeşte şi rugăciunea care se citeşte de către preot, în afara bisericii în caz de calamităţi şi asistenţa constituită într-un convoi (cortegiu) de oameni care urmează pe preoţii ce merg în frunte, purtând cruci, prapuri şi intonând cântări religioase, până la locul unde are loc slujba. Se fac rugăciuni pentru ploaie, în caz de secetă, pentru încetarea molimelor, a războiului şi pentru alte calamităţi; la Bobotează, când slujba se face afară sau la marginea unui râu. În Sf. Scriptură aflăm despre asemenea procesiuni religioase. Ex. În Vechiul Testament, în Cartea Regilor se vorbeşte despre aducerea Chivotului Legii de către David, de la Aminadab la Ierusalim („Şi, David, cu tot poporul… a pornit la Balaat în Iuda, ca să aducă chivotul Domnului… şi Ahio — fiul lui Aminadab — mergea înaintea chivotului Domnului. Iar David şi toţi fiii lui Israel cântau înaintea Domnului… din psaltire… şi din chimvale“ (II Regi 6, 2, 4 şi 5). O altă procesiune este aceea făcută de proorocul Ilie pentru încetarea secetei care ţinuse trei ani în Israel, în vremea regelui Ahab; Ilie, împreună cu preoţii lui Dumnezeu şi urmat de tot poporul, merge sus pe muntele Carmel, unde înalţă un rug, aduce jertfă lui Dumnezeu, implorând pe Dumnezeu să trimită din cer foc, să se aprindă rugul şi să se înalţe la cer fumul jertfei, să-L înduplece şi să pună capăt secetei cumplite. Dumnezeu a ascultat rugăciunile lor şi ploaia a început să cadă pe pământ (III Regi cap. 18). O procesiune este şi înmormântarea, când cortegiul se îndreaptă spre mormânt.

(ὁ προκείμενος — o prokeimenos = aşezat înainte)
— este, în cântarea bisericească, stihul (versetul) rămas din psalmul care odinioară preceda pericopa din Apostol; vezi şi {Alleluiarion}, {lecturi biblice}.

prinoase— ofrande care se aduc la biserică şi se împart pentru cei morţi (pâini, fructe etc); colac ce se dă preotului la înmormântare (în Ardeal, Bucovina, îndeosebi).

vezi {abate}, {templieri}.

— pentru preot (în vorbirea populară).

(slv. pripăla = cântare grăbită)
— ca parte componentă a troparului, se numeşte stihul scurt de invocare (ex. „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi“) care precede textul troparelor din rânduiala Aghiazmei mici (ex. la troparul „Ceea ce ai primit bucurie prin înger“). Pripeala este şi un fel de refren care se repetă (slv. priveave — cântare cu refren doxologic), care începe cu „Bucură-te“ şi reprezintă frânturi din diferite imne şi rugăciuni pentru Maica Domnului. Tot pripeale sunt imnele care se cântă după Polieleu, în cinstea sfinţilor. Aceste imne se formează din stihuri culese din diferiţi psalmi (psalmi aleşi, cum se mai numesc aceste imne) şi prin care se preamăreşte, potrivit sărbătorii, numele lui Dumnezeu, al Sf. Fecioare ori al sfântului respectiv. Pripeala se cânta odinioară în mănăstiri, înaintea icoanei sfântului prăznuit, spre a se sublinia că slujba respectivă e drept mulţumită pentru binefacerile acelui sfânt. Pripelele încep de obicei cu: „Veniţi toţi credincioşii“; aceste compoziţii se atribuie unui imnograf român, din sec. XIV, Kyr Filotei Monahul (probabil de la Cozia), fost logofăt al lui Mircea cel Bătrân; vezi ş {mărimuri}, {troparul}.

— mănăstire în Ardeal (Silvaşul de Sus, jud. Hunedoara), întemeiată în sec. XIV de ucenicii lui Nicodim, reconstruită în sec. XVI de domniţa Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise-Vodă; mănăstirea a fost din nou distrusă în sec. XVIII (1762), în campania declanşată de generalul austriac Bukow împotriva Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Refăcută, mănăstirea există şi azi.

(slv. priestolu = tron)
— Sfânta Masă din altar.

vezi {pistolnic}, {pistornic}.

priveghiu
(lat. pervigilium)
— starea de veghe noaptea la mort, în casa lui; rugăciune în biserică, la slujba de noapte în mănăstire. Priveghetoare se mai numeşte şi lumânarea care arde priveghind împreună cu credincioşii la slujba de noapte în biserică pentru Mântuitorul, în Postul Mare, în ajunul hramurilor şi la priveghiul mortului. De aici numele de privighetoare dat păsării care cântă noaptea în crâng şi nu doarme ca alte păsări (se spune că priveghetoarea cântă o săptămână, după ce-i zboară puii din cuib; începe seara, tace înspre unsprezece şi unu noaptea, şi apoi cântă, fără încetare, până în zori (în broşura De la priveghere la privighetoare, de Pr. Prof. Nicolae Popescu, Bucureşti, 1943).

şi probrejenie

Probrata
(slv. frăţie)
— mănăstire, ctitorie a lui Petru Rareş, Domnul Moldovei (fiul lui Ştefan cel Mare), zidită la 1530, în localitatea cu acelaşi nume din jud. Suceava; în interiorul bisericii se află mormintele ctitorilor, cu inscripţia: „Io Petru Voevod, fiul bătrânului Ştefan Voevod şi al soţiei sale Doamna Elina, fiica lui Ioan Despot al Serbiei, ucisă în 1552 din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu“ (ginerele său). A fost aşezată lângă aceste morminte şi o lespede de marmură albă, cu numele Doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare. Biserica impune în exterior prin dimensiunile arhitectonice şi eleganţă, precum şi prin armonia proporţiilor din interior şi frumoasele picturi murale, din care fragmente s-au mai păstrat până azi.

şi probrejenie— termen reg. pentru molitfă (rugăciunea care se citeşte la patruzeci de zile după naşterea copilului).

(πριμικήριος, ὁ — primikirios = primicir; lat. primicerius = primicir, primichir)
— se numeşte sfeşnicul cu o singură lumânare purtat de un ajutor al slujitorului la Vohodul mare, la slujba sfintei liturghii). Sfeşnicele cu un braţ se aprind la Proscomidiar şi simbolizează unitatea Sfintei Treimi.

(primitiae,-arum = jertfă păgână)— ofrande din primele roade ale pământului, care se împart pentru sufletele morţilor, în sâmbăta Moşilor de vară.

— dogmă a Bisericii Romano-Catolice, formulată în Conciliile Vaticane (I şi II, din 1870 şi 1963-1965), prin care se atribuie, după discuţii îndelungate în timp (vezi {Papa}), papei (episcopului Romei) calitatea de primat, de „episcop al Bisericii universale“, pe baza dreptului de urmaş al Sf. Ap. Petru şi de „vicar“ (delegat) al lui Hristos pe pământ, singur în măsură să asigure unitatea Bisericii. Această dogmă contravine însă ideii de apostolicitate a Bisericii lui Hristos, deoarece admite extinderea autorităţii unei Biserici apostolice (de origine apostolică), asupra altor Biserici apostolice, care au fost întemeiate de Sf. Apostoli în diferite centre ale lumii păgâne şi iudaice, egale între ele, fiecare având jurisdicţia sa şi propriile responsabilităţi locale. Biserica Ortodoxă respinge această dogmă deoarece nu numai Petru, ci toţi Apostolii au mărturisit credinţa în Hristos şi pe temelia credinţei fiecăruia din ei s-a înălţat Biserica apostolică. Petru a fost considerat de ceilalţi Apostoli ca un „protos“, ca un „primat“, în virtutea vârstei şi autorităţii de care s-a bucurat între ei, dar nu pentru că avea un har mai mare decât ceilalţi, căci Sf. Duh, în ziua Cincizecimii, nu s-a pogorât în mod diferit asupra lui Petru, ci deopotrivă, asupra tuturor. Primatul episcopului Romei asupra celor cinci patriarhate ale Bisericii, organizate în Pentarhie în vremea Sinoadelor ecumenice (vezi {pentarhie}) putea fi exercitat de oricare dintre cei cinci ierarhi, căci oricare avea dreptul de a fi ales, această funcţie exercitându-se pe baza unei legislaţii bisericeşti şi nu de drept divin, deoarece Mântuitorul n-a dat primatul“ ca o funcţie nici uneia dintre Bisericile Apostolice (Roma, Constantinopol, Alexandria, Cezareea, Ierusalim), care erau fiecare obligate să respecte jurisdicţia celeilalte şi nici unul dintre episcopi nu putea şi nu avea dreptul să se comporte ca „episcop al Bisericii universale“, încălcând dreptul jurisdicţional şi autonomia celorlalţi. De aceea, în cadrul Pentarhiei, episcopul Romei, în calitate de „primat“ nu era decât primus inter pares, adică între cei egali, fiecare având aceleaşi drepturi şi fiecare putând fi ales „primat“. Primat, noţiune care, în cadrul organizării administrative a Bisericii, se atribuie celui mai înalt conducător; acesta, în Biserica Ortodoxă, este Patriarhul, aşa cum, in Biserica Romano-Catolică, este Papa. În România, după Unirea Principatelor şi după întregirea ţării, în urma primului Război mondial, Mitropolitul Munteniei purta titulatura de Primat, până când Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie; vezi ş {papa}, {patriarh}, {pentarhie}, {procanon}.

— se numeşte casa parohială a preotului catolic, aflată chiar lângă biserică.

presbiterium

— păcat împotriva Duhului Sfânt, de care se fac vinovaţi acei creştini care cred că se pot mântui singuri, fără ajutorul harului divin. În acest păcat au căzut pelagienii, adepţii lui Pelagiu (sec. V), care susţineau că omul se poate mântui fără ajutorul harului divin şi de acest păcat se fac vinovaţi şi cei care cred că omul se poate mântui numai prin credinţă („sola fide“), fără fapte bune.

(rus. Pricestna = care participă);

pricestanie, precestanie
(slv. pricenstanie)
— împărtăşanie (a lua Sf. Precestanie).

— a se împărtăşi (vechi termen slav, în vechile cărţi bisericeşti).

vezi {Exonartex}, {Priprat}.

— păcat; fără prihană — fără păcat; neprihănit — curat, neîntinat.

(slv. Proskura)
— pâinişoaiă foarte mică, în formă de cruce sau rotundă, din aluat dospit, peste care, înainte de coacere, se aplică o pecete de lemn cu iniţialele numelui Mântuitorului (IS, HR, NI, KA – Iisus Hristos Învingătorul, νικάω — nikao = a învinge). Aceste prescuri se aduc de creştinii ortodocşi ca ofrande (προσφορά, ἡ — prosfora), prosfare, la slujba sfintei liturghii dimineaţa, înainte de începerea liturghiei, se dau preotului la Proscomidiar şi preotul pregăteşte din ele Darurile pentru Sf. Euharistie; vezi şi {agneţ}, {miride}.

prezbiterianism

(denumire slv.)
— Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

(lat. praeferi,-latum = a purta înainte)
— episcop, ierarh, conducător în ierarhia bisericească.

Probojenia— denumire din lb. slavonă şi folosită în popor pentru sărbătoarea împărătească Schimbarea la Faţă (6 august — lat. Transfiguratio Domini nostri Jesu Christi). În această zi se sărbătoreşte minunea relatată de Sf. Scriptură (Matei 17, 1-9; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36), despre Schimbarea la Faţă a Domnului, pe Muntele Taborului, munte în Galileea, fiind de faţă apostolii Petru, Ioan şi Iacov. Pe locul minunii, Sf. Elena, împărăteasa Bizanţului şi mama împăratului Constantin cel Mare, a zidit o biserică cu hramul acestei sărbători. Minunea de pe Tabor a însemnat arătarea dumnezeirii lui Iisus către Sfinţii Apostoli care L-au văzut deodată „schimbat la faţă“ şi „a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina“. Şi s-au arătat profeţii Moise şi Ilie, care vorbeau cu El, în timp ce „un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L»“ (Matei 17, 2 şi 5). În ziua aceea, în afară de minunea săvârşită cu Sine însuşi, Mântuitorul a mai făcut şi minuni asupra oamenilor. În tradiţia poporului nostru se obişnuieşte ca în această zi să se aducă la biserică prinoase din strugurii care acum dau în pârgă (se coc) şi se împart.

— se numeşte astăzi soţia preotului; în vechime, preotese se numeau vestalele, slujitoarele de la templul zeiţei Vesta (Grecia antică).

(πρεσβύτερος, ὁ — presbiteros = mai în vârstă, preot)
— denumire dată în Biserica veche creştină, slujitorilor cultului, atât episcopilor cât şi preoţilor, marcând nu ierarhia, ci vârsta acestora.

— amvonul pentru predică, din biserică (în rev. Mitropolia Banatului, 1966, 4-6, p. 300).

— persoana care predică, ţine o cuvântare pentru propovăduirea unei doctrine religioase, propovăduitor; conducătorii sectelor, care nu sunt preoţi, dar predică o doctrină sectară (baptişti, evanghelişti).

(„Înainte-Mergătorul“)
— Sf. Ioan Botezătorul.

— moliftă (termen vechi, folosit în „Învăţătura preoţilor pe scurt: cele 7 taine a Bisericii“, Buzău, 1703, fda 23x).

— Prefaţă, Cuvânt înainte, Introducere.

— viaţă anterioară.

— transformare; prefacerea Darurilor, la Euharistie, în Trupul şi Sângele Domnului, în timpul slujbei Sf. Liturghii.

(lat. de la praecipio = a învăţa pe cineva)
— normă, învăţătură (precepte biblice — învăţături din Sf. Scriptură).

Maica Precista— Maica Domnului;

— cu înţeles de Sf. Tradiţie a Bisericii, care, alături de Sf. Scriptură, este al doilea mare izvor de învăţătură creştină.

— concepţie religioasă după care soarta omului e dinainte hotărâtă de divinitate; teorie susţinută în creştinism de Fericitul Augustin, care afirmă că păcatul originar se moşteneşte, dar orice om care se naşte are libertatea de a alege răul şi numai graţia divină îl poate ajuta să aleagă binele şi să se mântuiască, însă graţia nu se acordă tuturor oamenilor, ci numai celor predestinaţi. Nimeni nu ştie cine şi de ce unii oameni sunt predestinaţi, ci aceasta se face dintr-o hotărâre tainică a lui Dumnezeu şi în plus, numărul celor predestinaţi este şi el limitat, după numărul locurilor rămase între îngeri, după căderea unei părţi dintre ei. Restul oamenilor se nasc fără a avea parte de mântuire. Fericitul Augustin defineşte astfel predestinarea: „organizare de către Dumnezeu a lucrărilor Lui viitoare şi care nu poate fi înşelată, nici schimbată“. Dar zice Fer. Augustin că predestinarea nu are nimic de-a face cu fatalismul păgânilor, iar Dumnezeu pedepseşte. Există o dublă predestinare: pentru cer şi pentru infern, ceea ce este de neînţeles. Biserica se compune dintr-un număr de sfinţi predestinaţi încă înainte de facerea lumii.

Doctrina lui Augustin a determinat multe controverse teologice, căci compromitea universalismul creştin, potrivit căruia Dumnezeu doreşte salvarea tuturor oamenilor (Mircea Eliade, Istoria Religiilor şi Ideilor Religioase, Chişinău, 1992, vol. III, p. 55 ş.u.). Predestinaţia e susţinută în creştinism şi de Calvin, care consideră că Sf. Euharistie are putere de mântuire numai pentru cei predestinaţi spre fericire; numai aceştia primesc, prin pâinea şi vinul euharistie, o putere care se varsă din cer, din Trupul lui Hristos, dar această fericire n-o simt cei predestinaţi spre rău, care prin împărtăşanie nu primesc decât pâine şi vin, fără harul sfinţitor. Pentru calvini, valoarea tainei e dependentă de condiţia omului predestinat, negându-se astfel caracterul ei obiectiv-sacramental. Predestinaţia ca destin, ca fatalitate care dirijează viaţa omului este concepţia caracteristică religiei islamice (vezi {islamismul}). Această doctrină neagă liberul arbitru cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, căruia i-a dat libertatea de a alege singur binele sau răul, fără a pierde însă legătura permanentă cu Dumnezeu, Care îl ajută să cunoască şi să afle calea spre adevărata fericire. În folclorul nostru, ca şi la alte popoare, destinul este hotărât de Ursitoare; la romani se numeau Parce, închipuite ca nişte zeităţi care torceau firul vieţii fiecărui om. Şi azi, interpretările prezicerilor lui Nostradamus marchează aceeaşi credinţă în destin.

(lat. praedico,-are,-avi,-atum = a face cunoscut, a spune cu glas tare, a spune pe faţă cu alţii, a lăuda; gr. διδαχή, ἡ κήρυγμα, τό — didahi, kirigma = predică)
— cuvântare, vorbire cu scop de instruire. Predica este, în cadrul cultului creştin, un mijloc direct de a transmite învăţătura evanghelică şi de a face instruirea religioasă a credincioşilor. Ea a fost practicată de Mântuitorul de-a lungul celor trei ani ai activităţii Sale şi preluată de Apostoli ca mijloc de propovăduire a Evangheliei. Predica are caracter catehetic şi omiletic, adică de învăţare a adevărurilor religios-morale, prin explicarea textelor Sfintei Scripturi, spre a fi înţelese şi a forma convingeri creştine. Epistolele pe care Apostolii le trimiteau diferitelor comunităţi creştine constituie textul primelor predici creştine, fiind şi izvor de predică, deoarece, atunci când era cazul, ele mai trebuiau să fie şi explicate (interpretate). Acest caracter de exegeză (de analiză şi interpretare) a textului biblic l-a păstrat până azi, într-o mare măsură, predica în Biserica noastră (ex. Cazaniile). După decretarea libertăţii creştinismului, în sec. IV, predica va cunoaşte o înflorire atât de mare, încât reprezentanţii ei au rămas neegalaţi până azi: Sf. Ioan Hrisostomul (Gură de Aur), Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Chiril al Ierusalimului, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Grigorie cel Mare-Dialogul, Fericitul Augustin şi alţii, care au ilustrat epoca de aur a Bisericii. Predica a fost integrată în cult chiar de la începutul vieţii creştine şi era legată de citirea Evangheliei. După ce ascultau Evanghelia şi predica, cei care se pregăteau pentru primirea botezului trebuiau să părăsească biserica, deoarece, nefiind botezaţi, nu puteau participa şi la săvârşirea Sfintei Jertfe. Aceştia erau catehumenii (vezi {catehumenii}) şi până azi au rămas, în încheierea Liturghiei catehumenilor (cum se numeşte prima parte a Sfintei Liturghii) cuvintele: „Cei chemaţi ieşiţi“ (adică cei chemaţi pentru a se pregăti să primească botezul). După ce catehumenatul a luat sfârşit, prin extinderea pedobaptismului (adică botezul copiilor), predica s-a deplasat din cadrul Liturghiei catehuimenilor în cadrul Liturghiei credincioşilor, până chiar spre sfârşind ei (în timpul împărtăşirii liturghisitorilor sau îndată după aceasta). Deşi azi dispoziţiile Sf. Sinod al Bisericii noastre cer ca predica să se ţină îndată după Evanghelie, totuşi ea este ţinută în multe biserici la sfârşit.

— titlul unei cărţi în lb. română, tipărită de Antim Ivireanul (1714), cuprinzând norme de urmat pentru preoţi, în legătură cu Taina spovedaniei.

— sărbătoare, pomenire.

— vrednic de respect; „Preacinstite părinte…“ — adresare către un cleric.

— mod de adresare către un călugăr sau călugăriţă („Preacuvioasă maică stareţă…“).

— adresare către patriarh în Biserica Ortodoxă („Preafericite Părinte Patriarh…“).

şi Înalt prea sfinţit— mod de adresare către un episcop, arhiepiscop sau mitropolit.

(lat. precatio,-onis = rugă, formulă în magie şi în vrăji)
— era rugăciune, parte componentă a cultului religios la romani, alături de „votum“ (votul) de purificări şi sacrificii. Rugăciunii i se atribuia o putere magică. Ea se făcea stând în picioare, cu capul acoperit de marginea togii; rugăciunea era o formulă scurtă, rostită de oficiant cu glas tare şi repetată de participanţi. Împreună cu rugăciunea se rostea „votul“, care era o promisiune făcută zeilor, pentru a li se câştiga bunăvoinţa; li se promiteau ofrande şi sacrificii, în schimbul ajutorului pentru reuşită. Voturile erau publice şi private. Votul public se făcea de către magistrat, asistat de pontifici şi consta din promisiunea ca, în caz de reuşită în războaie, de salvare a poporului de calamităţi, să se aducă zeului pradă de război, să i se înalţe temple etc; votul particular era făcut de credincioşi cu prilejul unor călătorii, căsătorie sau împrejurări grele de viaţă. Cel mai important vot public era „ver sacrum“ (primăvara sfântă) care consta din ofrande ale anotimpului respectiv (fructe de primăvară, animale şi copii născuţi primăvara).

(slv. postu)
— este d.p.d.v. religios o rânduială disciplinară prin care Biserica îndrumează viaţa credincioşilor săi pe căile trăirii creştine, ale virtuţii şi cinstirii lui Dumnezeu. Postul, adică abţinerea totală sau parţială de la anumite alimente (zise „de dulce“), pe timp mai scurt sau mai îndelungat, este o practică existentă în mai toate religiile, din toate timpurile. În afară de postul religios, există şi un post pur igienic, pentru păstrarea sănătăţii, recomandat chiar de medicină, ca mijloc de vindecare, pentru redresarea organismului obosit şi intoxicat de hrana prea îmbelşugată şi de îmbuibare. Hipocrate, celebrul medic al antichităţii păgâne, atribuia longevitatea sa postului, spunând că niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul de tot. Filosoful Pitagora propovăduia asceza — un mod de viaţă care se baza pe post şi abstinenţă. Sf. Antonie cel Mare a trăit 105 ani, practicând un post riguros, timp de peste 80 de ani, de altfel ca mulţi alţi pustnici, exemple de longevitate. Greco-romanii practicau postul sub ambele forme: religios şi igienic; egiptenii şi babilonienii îl practicau pentru a-şi ispăşi păcatele (post de penitenţă). Budiştii şi brahmanii îl ţineau ca o regulă de viaţă. Mahomedanii au postul numit Ramadan sau Ramazan, care recomandă ajunarea, întreaga zi, un anumit timp pe an (cam o lună — luna Ramadanului). În religia mozaică a Vechiului Testament, postul era reglementat prin Legea lui Moise: postul Curăţirii sau Ispăşirii (ţinut în ziua a zecea, din luna a şaptea), la care, după captivitatea babiloniană, s-au adăugat şi zile din alte luni şi cel din ajunul zilei de Purim ş.a. În vremea Mântuitorului, evreii cei mai zeloşi posteau una sau mai multe zile din lună, iar fariseii ţineau două zile pe săptămână (luni şi joi, cf. Luca 18, 12) şi le asociau cu rugăciuni şi fapte de milostenie. Mai erau şi posturi particulare, pe care şi le impuneau în anumite împrejurări. Moise a postit 40 de zile, pe Muntele Sinai, când a primit de la Dumnezeu Tablele Legii; Iisus a practicat postul şi a ţinut şi El 40 de zile de post, înainte de a-şi începe activitatea de învăţător. Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au practicat postul. În creştinism s-a accentuat mai ales sensul spiritual al postului, considerând că adevăratul post nu înseamnă numai abţinerea de la mâncare şi băutură, ci trebuie să fie o continuă strădanie de a domina, cu spiritul şi voinţa, instinctele, patimile şi pornirile inferioare ale trupului. Postul adevărat este o cale spre desăvârşirea sufletului prin progresul în virtute, iar ca act de cult înseamnă jertfa de evlavie, căinţă şi supunere către Dumnezeu, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul să domine viaţa omului; postul e un auxiliar al efortului de desăvârşire. Unul dintre discipolii Sfinţilor Apostoli îndeamnă: „Posteşte dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci o faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inima curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nici o faptă rea; crede însă lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu“ (Păstorul lui Herma, Pilda V, 1, în SPA 2, p. 271). Postul „extern“ (postul de bucate) se desăvârşeşte prin postul „intern“ (postul de păcate); însoţit de rugăciune, duce la comuniunea cu Dumnezeu; „vei trăi în Dumnezeu“, adică starea supremă de desăvârşire şi fericire. Primele prescripţii despre post, în Biserica creştină, le aflăm în „Didahii“ (învăţătura celor 12 Apostoli), în care se fixează, peste săptămână, două zile de post (miercurea şi Vinerea, în loc de luni şi joi, cum posteau fariseii). Mai târziu, Constituţiile Apostolice fixează şi celelalte posturi din ajunul unor mari sărbători (Crăciunul, Pastile, Bobotează), la împărtăşiri. La început, Sf. Euharistie se lua seara, aşa că cei ce urmau să se împărtăşească nu mâncau nimic toată ziua (ajunau), scopul postului fiind împărtăşania, unirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Felul în care trebuia să se ţină posturile a fost reglementat de Sinoadele ecumenice astfel: Postul integral (ajunare), care constă în abţinerea de la mâncare un timp îndelungat (40 de zile) sau numai o zi: Postul aspru (xirofagia), cu hrană uscată, nimic gătit; Postul comun, obişnuit, cu bucate gătite cu untdelemn, evitându-se produsele de origine animală (carne, lapte, brânză, ouă). Catolicii recomandă în post numai înlăturarea cărnii, restul alimentelor fiind permise. Postul uşor (dezlegare), când se permite consumarea peştelui şi vinului. Posturile rânduite de Biserica Ortodoxă de Răsărit sunt arătate în calendarul ortodox, şi anume:

• Sfântul şi Marele Post, numit şi al Patruzecimii (Păresimilor), este Postul Paştilor, care închipuieşte postul de 40 zile al Mântuitorului; ţine şase săptămâni şi are dată schimbătoare, ca şi Paştile, de care ţine; este rânduit pentru curăţirea sufletului prin înfrânare, rugăciune, milostenie, spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. În acest post nu se mănâncă: lapte, brânză, carne, ci numai legume fierte (fără grăsimi) şi fructe; în zilele de dezlegare e permis untdelemnul şi vinul, adică: sâmbăta, duminica, la 24 februarie (sărbătoarea „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul“), la 9 martie (Sf. 40 de Mucenici), la 25 martie (Buna Vestire), când este şi dezlegare la peşte, ca şi în Duminica Floriilor. Cu deosebită evlavie se cuvine a se ţine postul din prima şi ultima săptămână a Postului, când se recomandă ca luni şi marţi în prima săptămână să se mănânce numai o dată pe zi — seara — , pâine şi apă, iar în săptămâna Patimilor, în afară de joi, când se pot lua 2 mese — se mănâncă la fel, vineri şi sâmbătă, fiind post desăvârşit. Bolnavii au voie să mănânce cu untdelemn şi să bea vin în Postul Mare.
• Postul Sfinţilor Apostoli sau al Sâmpetrului, se ţine în cinstea Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Are dată schimbătoare, fiind în legătură cu data Paştilor şi durata nu e fixă, căci dacă Pastile cad mai târziu, se scurtează durata de la Rusalii până la 29 iunie (ziua Sf. Petru şi Pavel) şi poate fi uneori chiar de numai 2 zile. Se lasă sec în prima duminică după Rusalii (Duminica Tuturor Sfinţilor). În zilele de luni, miercuri şi vineri din acest post nu se mănâncă untdelemn, nici vinul nu e permis; dacă într-una din zile e un sfânt cu cruce neagră, se face dezlegare la peşte.
• Postul Sfintei Maria sau Sântă Măriei se ţine pentru cinstirea Maicii Domnului, la 15 august fiind ziua adormirii ei, când, după tradiţie trupul i-a fost înălţat la cer. Postul dintre 1 şi 15 august are aceeaşi rânduială ca al Sfinţilor Petru şi Pavel.
• Postul Naşterii Domnului sau al Crăciunului are date fixe (între 15 noiembrie şi 25 decembrie). Este un post mai uşor decât al Paştilor, deoarece se îngăduie sâmbăta şi duminica dezlegare la peşte, iar marţi şi joi la untdelemn şi vin. În ziua de ajun (24 decembrie) se ajunează, adică nu se mănâncă nimic toată ziua, iar seara se mănâncă grâu fiert, îndulcit cu miere.

  Postul din timpul anului se ţine miercuri şi vineri în fiecare săptămână, nu numai în post, în afară de săptămânile când se face dezlegare de post (numită „harţi“). Zilele de harţi sunt: Miercurile şi Vinerile din Săptămâna Vameşului şi Fariseului şi din a Brânzei (ultima până la începutul Postului Paştilor, când se mănâncă numai ouă şi lactate, nu şi carne); Săptămâna Luminată (prima după înviere, până la Duminica Tomei); săptămâna de după Rusalii (până la Duminica Tuturor Sfinţilor) şi cele două săptămâni dintre Crăciun şi Bobotează, afară de ajunul Bobotezei, când se posteşte; zilele de harţi, de dezlegări şi de post sunt însemnate în calendarul Bisericii Ortodoxe.

  adăugate în P | Fără Comentarii

  ---