— era, în epoca romană, una dintre sărbătorile cu cea mai largă popularitate, atât în Dobrogea, cât şi în rândurile populaţiei romanizate de la Sudul Dunării; Rosalia (sărbătoarea trandafirilor) era legată de cultul morţilor şi este atestată, în urma săpăturilor arheologice, în inscripţii aflate în sate din teritoriul Histriei. Marea răspândire a acestei sărbători în rândul populaţiei romane de pe ambele maluri ale Dunăriii a făcut ca ea să se păstreze şi după răspândirea creştinismului sub denumirea de „rusalii“ (Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976.).

— formă de cult cu caracter latreutic (de adorare) în religiozitatea catolică, rosariile sau diferitele perioade de timp din anul bisericesc (luni, săptămâni, zile), anume consacrate cinstirii deosebite a unor sfinţi (ex. Rosariul Sf. Fecioare Maria, la 7 octombrie ş.a.).

(ebr. „Capul anului“)
— Anul Nou la evrei; ziua de Anul Nou poartă trei nume: Roş Haşana (Capul Anului), Iom Hazikaron (Ziua amintirii) — rememorarea întregii istorii a poporului iudeu de la Avraam, fiind o datorie sfântă pentru iudei, şi Iom Harat Olam (Ziua gestaţiei Lumii) — ziua solidarităţii iudeilor cu întreaga omenire, care a început de la Avraam „primul cetăţean al lumii“. în Tora se prevede o singură zi pentru această sărbătoare. Învăţaţii Talmudului au hotărât ca ea să dureze două zile: 1 şi 2 ale lunii Tişri (septembrie) şi aşa a rămas până azi. La întocmirea calendarului ebraic învăţaţii Talmudului au hotărât ca prima zi de Roş-Haşana sa cadă numai luni, marţi, joi sau sâmbătă. Roş Haşana e numită şi Iom Hazicarom — „Ziua amintirii“, consemnând credinţa că în această zi toate creaturile sunt amintite (şi judecate) de divinitate. Zilele de Roş Haşana şi Iom Kipur sunt denumite împreună Iamim-Noraim — „zilele înfricoşătoare“, reflectând credinţa că în aceste zile se hotărăşte soarta fiecăruia. În timpul rugăciunii de R. H. trebuie să se audă în sinagogă sunetul sofarului (cornul de berbec). Scopul sunetului sofarului este de a determina căinţa omului pentru greşelile comise şi hotărârea lui de a se îndrepta. Cel ce sună din sofar şi unii credincioşi poartă o haină albă numită Kitl. De R. H. se aprind lumânări şi oamenii se salută cu o formulă deosebită: „Să fii înscris şi pecetluit cu un an bun, spre viaţă“. Se mănâncă o bucată de măr dulce, muiat în miere, ca anul să fie „bun şi dulce“. După rugăciunea de Minha (Vecernie) se face o rugăciune la malul unei ape, simbolizând aruncarea păcatelor în apă. În afară de caracterul festiv, aceste zile de R. H. sunt şi un îndemn spre analizarea vieţii fiecăruia, cu scopul de a se îndrepta.

(rogus,-i = rug)
— grămadă de lemne pe care în unele religii (evrei, păgâni) se ardeau jertfele închinate divinităţilor respective sau se ardeau morţii; şi în creştinism, Inchiziţia a folosit această cale pentru pedepsirea celor condamnaţi la moarte (Inchiziţia — tribunal al Bisericii Romano-Catolice, în Evul Mediu).

(rogatio,-nis = rugă, stăruinţă; rogationem; rogo,-are,-aviatum = a ruga cu stăruinţă)
— este actul esenţial, fundamental al vieţii noastre religioase, este mijlocul de a ne pune în legătură directă cu Dumnezeu, prin înălţarea gândului, a inimii, a voinţei noastre, spre El. Rugăciunea a fost definită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca: „vorbire adresată lui Dumnezeu“ (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia V, la Facere); „Convorbire cu Dumnezeu“ (Sf. Grigore de Nissa, Cuvânt I., Despre Rugăciune); „înălţarea minţii către Dumnezeu sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu“ (I. Damaschin, Dogmatica, III, 24). Rugăciunea este, după cuvântul Sf. Scripturi, o formă de înţelepciune, care ne ajută să înţelegem voia lui Dumnezeu, indiferent dacă e făcută la biserică (rugăciune publică, obştească) sau în faţa icoanei, acasă (rugăciune particulară), recomandată de Mântuitorul: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta…“ (Matei 6, 6). Rugăciunea publică (obştească) este rugăciunea liturgică sau bisericească, săvârşită prin intermediul preoţilor, la vreme determinată; este rugăciunea oficială a Bisericii, încadrată în cult şi rânduită în cărţile de cult. După conţinut, rugăciunea poate fi: de laudă, de slăvire a lui Dumnezeu (Doxologia: „Slavă Şie, Dumnezeul nostru, Slavă Şie“); doxologia sau Rugăciunea teologică, ca primă parte a anaforei liturgice, avea din vechime caracterul unui imn de laudă închinat Sfintei Treimi: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh“; de mulţumire (euharistică), cum sunt formulele de binecuvântare de la începutul slujbelor şi formulele de ecfonis de la sfârşitul rugăciunilor („Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti, şi Şie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh…“); rugăciunea de pocăinţă, de umilinţă, de credinţă în bunătatea şi iertarea lui Dumnezeu, credinciosul cerând îndurare pentru iertarea păcatelor; rugăciunea de cerere, care este cea mai frecventă (şi în cult şi în particular). O sinteză a rugăciunii de cerere a Bisericii este Ectenia. O rugăciune de înaltă spiritualitate şi pe care creştinul trebuie s-o rostească în fiecare zi este „Împărate ceresc“. Prin ea cerem: luminarea minţii, curăţia inimii, ajutorul harului divin, har atribuit Sf. Duh. Echivalentul acestei rugăciuni este la catolici: „Veni, Sancte, Spiritus!“ Rugăciunea model, cu origine în Sf. Scriptură, şi izvor al tuturor rugăciunilor întrebuinţate din cea mai adâncă vechime a Bisericii este rugăciunea „Tatăl nostru“. Este model pentru că Iisus a rostit-o ca să-i înveţe pe ucenicii Săi cum să se roage. Catehumenii o învăţau înainte de a se boteza. Se rosteşte în timpul Liturghiei credincioşilor; Ecfonisul ei se află în Evanghelia de la Matei: „Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri…“ — Matei 6, 9-13 (Liturgica Specială, Bucureşti, ed. a II-a. 1985.).

(german Runen)
— scriere cu cel mai vechi alfabet germanic, care s-a păstrat în inscripţii şi ornamente; scriere gotică descoperită şi în ţara noastră la Pietroasele (Buzău), gravată pe una din piesele tezaurului „Cloşca cu puii de aur“, tezaur scos la iveală aici, în urma săpăturilor arheologice.

rusalce— nimfe ale apelor, în mitologia vechilor slavi. Ele amăgesc prin cântări frumoase pe tinerii ce trec noaptea pe lângă ape, şi-i atrag în adâncuri.

(din italicul rosalia, care înseamnă la romani sărbătoarea trandafirilor — rosa,-ae)
— în creştinism e Duminica Cincizecimii (lat. Dominica Pentecostes; gr. Ἡ πεντικοστή ἡμέρα — I Pentikosti Imera; slv. Piatidesiatniţa) sau Pogorârea Sf. Duh, numită şi Duminica Mare. Se numeşte Cincizecime pentru că se sărbătoreşte la 50 de zile de la învierea Domnului şi pentru că atunci sărbătoreau şi evreii praznicul Cincizecimii. Se numeşte Pogorârea Sf. Duh pentru că în această zi S-a pogorât Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc (lumină mare) asupra Sfinţilor Apostoli, care din acea zi au început propovăduirea Evangheliei în lume, după porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le…“ (Matei 28, 19). În ziua aceea, în urma predicii Apostolilor, s-au botezat 3000 de oameni, constituind prima comunitate creştină din Ierusalim. De aceea, această zi a Cincizecimii este şi sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine (Fapte 2,41). Este după Sf. Paşti, cea mai veche sărbătoare creştină, fiind prăznuită încă din vremea Apostolilor. Din vechime, evreii aveau o sărbătoare numită Cincizecime care era închinată primelor roade, fructe şi flori. Ca un ecou al acestor tradiţii, în biserici se aduc de către creştini şi se împart frunze verzi de tei sau nuc, pe care întâi le binecuvântează preotul; acestea simbolizează limbile de foc ale puterii Sf. Duh care s-au pogorât asupra Apostolilor. De această sărbătoare este legată şi pomenirea morţilor care se face în sâmbăta dinainte, numită „Moşii de vară“. Luni, după Rusalii, „Lunea Rusaliilor“ se sărbătoreşte Sf. Treime, numită şi Lunea Sfântului Duh. Informaţii despre sărbătoarea Rusaliilor avem în Noul Testament (Fapte 20, 16; I Corinteni 16, 8), în Constituţiile Apostolice (sec. I-II) şi la Sfinţii Părinţi din primele veacuri creştine (Sf. Irineu, Tertulian, Origen), sinodul din Elvira, Sinodul I ecumenic, Egeria (sec. IV) ş.a.

(reverendus = venerabil, vrednic de respect)
— titulatură care se dă preoţilor catolici şi protestanţi.

(lat. reverenda, vestis = haină, uniformă)
— haină preoţească, anteriu, haină lungă până la glezne, de obicei de culoare neagră, pe care călugării şi unii preoţi o poartă în fiecare zi.

(lat. reverenda = respect, teamă respectuoasă)
— gest de salutare prin înclinarea, aplecarea corpului şi îndoirea genunchiului, în semn de mare respect faţă de o persoană venerabilă (obişnuit în trecut, la curţile princiare, domneşti, boiereşti); plecăciune, închinăciune.

rigoare, rigorist
(lat. rigor, -oris = tărie, asprime, linie dreaptă, fără abatere)
— atitudine categorică, morală, de mare austeritate; aspru, sever; rigorism puritan.

(ῥιπίδιον, τό — to ripidion, de la ῥιπίς, ἡ — ripis, i = pană; lat. tiabellum)
— obiect liturgic, în forma unui evantai rotund, cu mâner, făcut din metal, cu care diaconii, mai ales la liturghia arhierească, apără Sfintele Daruri, ca sa nu cadă ceva impur peste ele, în timpul sfinţirii. Ripidele sunt făcute în forma unor aripi, simbolizând pe heruvimii şi serafimii (îngeri) care stau în chip nevăzut în jurul tronului slavei lui Dumnezeu şi în jurul Sfintei Mese, ocrotind Sf. Daruri. Ripidele amintesc şi pe cei doi heruvimi care străjuiau chivotul Legii din Sfânta Sfintelor, în templul lui Solomon (II Paralipomena 3,10-13), precum şi pe heruvimii cu ochi mulţi şi pe serafimii cu şase aripi din viziunea lui Isaia (Is. 6, 1-2) şi a Sf. Ioan, în Apocalipsă (Apoc. 4, 6-8).

(ῥητόν, τό — riton; lat. ritus = cuvânt, rit, text religios biblic)
rituri confesionale — acte religioase prin care se exprimă sentimentul religios, organizarea tradiţională a acestor ceremonii; rituri liturgice — rezultate din diversificarea Liturghiei uniforme din primele trei veacuri, din care se vor dezvolta treptat Liturghiile de mai târziu. Astfel, din vechea Liturghie apostolică a Sf. Iacov (sec. I) iau naştere (în sec. IV) Liturghiile bizantine (a Sf. Ioan Gură de Aur şi a Sf. Vasile cel Mare), care vor înlocui treptat Liturghiile mai vechi în creştinătatea ortodoxă şi care se vor îmbogăţi în timp, cu rituri şi ceremonii noi. Riturile ca forme de exteriorizare într-un anume fel a sentimentului religios, ca obiceiuri religioase, au existat în diferitele religii, de la cele mai primitive până la creştinism. Aceste rituri (practici religioase) sunt specifice şi legate fie de cultul zeităţilor (jertfe, rugăciuni, arderi, cântece, dansuri, magie), fie de cultul morţilor. Conform practicilor de cult diferenţiate, avem în creştinism: ritul ortodox, ritul catolic, ritul protestant.

— conform normelor rituale (ex. gesturi rituale: îngenuncherile, facerea semnului Sf. Cruci, mătăniile, binecuvântările, tămâierile, punerea mâinilor pe capul celui ce se hirotoniseşte etc). Ritualul este cuprins în cărţile de ritual sau Tipic bisericesc. Cărţile de cult arată formele şi formulele verbale fixe şi stabile după care se desfăşoară cultul divin public, şi pe care trebuie să le respecte toţi slujitorii cultului şi toţi credincioşii. Elementele ritualului sunt: cuvântul, gestul (mişcarea), veşmintele, obiectele ritualistice, slujitorii cultului etc.

rockeri— mişcare modernistă sectară din New-Age. În Occident se vorbeşte despre o nouă religie, fără frontiere, dar şi fără revelaţie şi fără divinitate. Credinţa „rock“ produce şi exaltă un tip uman care se defineşte prin abolirea oricărei tradiţii a existenţei, un tip orgolios, golit de trăirea lui Dumnezeu Cel revelat. O religie atee, îmbrăcată într-o muzică ale cărei sunete amintesc practicile riturilor păgâne. Fenomenul rock este astăzi foarte controversat. Presa pro-rock îl acceptă, presa antirock îl detestă, confundându-l cu satanismul. Reprezentanţii lui sunt numiţi de unii, entuziaşti, de alţii nihilişti, iaralţii îl văd ca o expresie a unei libertăţi reprobabile. În articolul intitulat: „Numele Fiarei“, apărut în ziarul „România liberă“ din 12 februarie 1994 şi reprodus după „Satanismul în muzica rock“, se afirmă următoarele puncte de vedere:

1. Originea rockului satanic este în Africa, America de Sud şi India, unde există ceremonii de adorare a Satanei.
2. Aceste ceremonii, numite „woodoo“ constau în sacrificări de oameni în cimitire la miezul nopţii şi orgii sexuale.
3. De obicei, în cazul ceremoniilor „woodoo“ se bea sânge şi se mănâncă din carnea celor jertfiţi (unele formaţii fac aceasta chiar în timpul spectacolelor).
4. Rockul (curentele: trash, death, speed) este un procedeu psihologic de satanizare a tineretului, de anihilare a moralei creştine prin instigare la practici diabolice.
5. În America există azi un plan mondial de unificare cu numele „Wicca“, denumire care înseamnă „unirea magilor şi exorciştilor“. Trei intreprinderi de discuri rock se ocupă de această propagandă. Scopurile discurilor este de a distruge tot ce-i creştinesc în sufletul tineretului şi, în plus, de a distruge din interior lumea, împingând adolescenţii spre sinucidere şi violenţă.
6. Mişcarea internaţională ocultă New-Age vrea să instaleze în lume cultul Satanei, împotriva credinţei în Dumnezeu. Rockul satanic este vârful de lance al politicii New-Age.

— zodiac; carte populară de prezicere a viitorului, după mersul astrelor; în credinţa vechilor slavi „rodenikii“ erau zeităţi protectoare ale destinului omului (ursitoare) şi ocrotitoare ale pruncilor.

(slv. rodiny)
— dar adus unei lăuze (v. în Baltagul de M. Sadoveanu); cu sens mai vechi: târnosire, sfinţire, afierosire (dăruire).

— capitala fostului jud. Roman, sediu al Episcopiei de Roman, cândva Mitropolia Şării de Jos, are două monumente religioase demne de a fi cunoscute: biserica Episcopiei şi biserica Precista Mare. Biserica Episcopiei, de o aleasă frumuseţe arhitectonică, datează din sec. XVI; zidirea ei a fost începută la 1542 de Petru Rareş şi terminată la 1550 de fiul său Iliaş-Vodă; Biserica Precista Mare este zidită la 1569 de Doamna Ruxandra, fiica lui Petru Rareş, soţia lui Alexandru Vodă Lăpuşneanu.

stil romanic

— cutiuţă (chivot) pentru păstrarea părticelelor de moaşte de sfinţi (reliqua = rămăşiţe de moaşte); poate avea forme diferite (pătrate, rotunde, în formă de cruce), frumos încrustat şi purtând fragmente de oscioare de sfinţi. Relicvariile păstrează şi lucruri sau obiecte provenite de la sfinţi sau care amintesc despre ei. Biserica le păstrează şi le cinsteşte (ex. coroana de spini şi giulgiul Mântuitorului, brâul şi omoforul Maicii Domnului, care se păstrează în biserica Vlahernelor din Constantinopol, lanţul Sf. Petru (la Roma), mantaua Sf. Martin, patronul Franţei (la Tours, sec. IV) ş.a. În catolicism există un tip de relicvariu mic, în formă de disc cu capac, confecţionat din aur sau argint şi care se poartă cu lănţişor, ca un pandantiv, numit pacificai.

vezi {relicvariu}, {moaşte}.

(religio, religionis şi relligio, p. redligio, derivat de la legere — a aduna; cu înţeles vechi, religio = „teamă, scrupul“ şi „scrupul religios“; de la acest în#— în înţelesul cel mai simplu, este „un ansamblu de credinţe, sentimente, reguli morale şi rituri izvorâte din conştiinţa pe care individul sau colectivitatea o are că se află în legătură cu o putere supranaturală, de care depinde“. Dacă această putere e concepută ca unică, atunci e vorba de o religie monoteistă, dacă e vorba de mai multe fiinţe supranaturale, atunci religia se numeşte politeistă. Astfel, religia implică dogma sau doctrina religioasă (adică concepţia sau ideea pe care o avem despre Dumnezeu şi despre raportul nostru cu El), implică morala şi disciplina religioasă (adică regulile de viaţă şi de organizare ale societăţii religioase, derivate din dogma respectivă) şi cultul religios (adică formele prin care colectivitatea umană respectivă exprimă sau caută să realizeze legătura ei cu divinitatea). Sf. Chiril al Ierusalimului scrie: „Fiinţa religiei constă din aceste două lucruri: din dogme pioase şi din fapte bune; nici dogmele fără fapte bune nu sunt plăcute lui Dumnezeu, nici faptele nu se primesc de Dumnezeu fără de dogme pioase…“ (Cateh. IV, 2; Patrologia Greacă , XXXIII, col 456.)

— stare de conştiinţă, de regret pentru o faptă neîngăduită, căinţă.

repauza— odihnă veşnică, odihnă, a muri.

— denumirea slujbei pentru pomenirea morţilor în Biserica Romano-Catolică (corespunzător parastasului care se săvârşeşte la ortodocşi în biserică, la sfârşitul Liturghiei, după Rugăciunea amvonului, ori la mormânt); Requiem este şi o compoziţie muzicală cu caracter funebru.

(lat. retorici,-e)
— arta de a vorbi frumos şi convingător. Retorica e formată dintr-un ansamblu de reguli care ajută la însuşirea artei de a vorbi frumos când se ţine un discurs, o predică, o cuvântare.

(de la lat. revelo,-are = a descoperi, a arăta)
— descoperire, revelaţie dumnezeiască, modalitate prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor din dragoste pentru ei, ca aceştia să cunoască adevărurile, voia şi lucrarea Sa, să-L cinstească, să-I împlinească voia şi să se mântuiască. După doctrina ortodoxă, Dumnezeu Se descoperă oamenilor pe cale naturală, adică din întreaga creaţie şi pe cale supranaturală, prin arătări, semne şi minuni. Revelaţia supranaturală s-a făcut direct prin cuvântul Său, către oameni credincioşi, luminaţi de Duhul Sfânt, cum au fost patriarhii şi profeţii Vechiului Testament şi a culminat în Iisus Hristos, prin Care, la „plinirea vremii“ (Galateni 4,4) S-a întrupat (ITimotei 3, 16); în persoana lui Iisus Hristos, „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut“, Dumnezeu însuşi este prezent în mijlocul nostru (Colos. 1,15). Revelaţia lui Dumnezeu în Iisus Hristos este împlinirea făgăduinţei făcută primilor oameni că vor fi mântuiţi prin Mesia, însemnând deci sfârşitul şi plinirea revelaţiei. Biserica creştină călăuzită de Sf. Duh păstrează şi transmite revelaţia divină prin Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie.

sau rasă— îmbrăcăminte specifică pentru călugări, constând dintr-o haină în formă de mantie, lungă, largă, desfăcută în faţă şi cu mâneci lungi şi largi, de culoare închisă (neagră), care se îmbracă pe deasupra.

— s-au numit, în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, credincioşii conservatori care s-au opus reformelor iniţiate de patriarhul Nicon (sec. XVII) şi n-au admis să se schimbe nimic, deşi credinţa căzuse în habotnicie şi primitivism. Vechii credincioşi se răscoală (rascol) de unde şi numele de rascolnici, producând o mare schismă în sânul Bisericii ruse. Rascolnicii vor fi înfrânţi de reformele ţarului Petru cel Mare (sec. XVIII), care va tutela şi viaţa bisericească, fiind un adept al înnoirii şi reformelor în toate sferele vieţii noii Rusii.

(ρασοφορός, ὁ — rasoforos)
— cel ce a primit „rasa“ (rantia călugărească), o haină lungă, neagră, cu mâneci (vezi {rantia}). Când primeşte rasa i se pune pe cap o acoperitoare cilindrică = cuculion (vezi {cuculion}), acoperită cu un văl tot de culoare neagră = camilafca (vezi {camilafcă}). Starea de „rasofor“ este, după noviciat, prima treaptă a intrării în monahism. Tânărul care vrea să devină călugăr trebuie să treacă prin mai multe stadii de pregătire până să fie tuns în monahism. După ce vine în mănăstire, trei luni face noviciatul, adică stadiul de începător, cu ascultările mănăstireşti. Dacă dovedeşte bună purtare şi este de folos mănăstirii, stareţul îl recomandă chiriarhului (episcopului) pentru trecerea în rândul „fraţilor“; în acest al doilea stadiu rămâne un an (dacă are o şcoală absolvită) sau trei ani (ca să facă şcoală), timp în care învaţă să lucreze pentru mănăstire, să cânte, să facă rugăciunile rituale, pregătindu-se pentru şcoala monahală. Când s-a sfârşit anul, tânărul îmbracă haina monahală (gr. modernă ράσο, τό — raso, to), devenind „rasofor“, fără a-şi schimba numele. Rasoforul este primit în şcoala monahală şi după absolvire este supus unui examen, la care trebuie să dovedească că şi-a însuşit temeinic cunoştiinţele pravilei călugăreşti şi mai ales „Regulile“ Sf. Vasile, precum şi cunoştinţe despre istoricul ctitoriei mănăstireşti în care se află. După examen, chiriarhul aprobă „tunderea în monahism“ (care se face cu un ceremonial special) a rasoforului, dacă a împlinit 21 de ani, şi acesta devine călugăr şi va trebui să trăiască conform jurământului cerut de cele trei voturi monahale: votul castităţii, votul ascultării şi votul sărăciei. Cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii în viaţa monahală este „macroshima“sau „îngerescul chip“ în care intră „schimonahii“ („schivnicii“ sau „pustnicii“) care duc o viaţă aspră, de post şi rugăciune, retrăgându-se în locuri singuratice sau în peşteri din apropierea mănăstirilor, unde nu vin decât la slujbe.

— oraş în Italia de nord-est, pe ţărmul Mării Adriatice, vechi din vremea etruscilor, capitală a Imperiului roman de Apus, este vestit prin frumuseţea şi vechimea monumentelor sale bisericeşti de influenţă bizantină, construite, cele mai multe, în sec. V şi VI. Cele mai importante sunt bisericile în stil basilical şi altele în plan circular, împodobite cu mozaicuri măreţe, foarte bine conservate. Printre cele mai vestite se află biserica San Vitale (construită pe la 525) cu frumoasele mozaicuri reprezentând pe ctitorii ei, împăratul Justinian şi soţia sa Teodora, împreună cu curtea lor; apoi biserica Sfântului Ioan Evanghelistul şi baptistieriul lui Neone, episcop al Ravennei la jumătatea sec. V, considerate ca cele mai vechi, precum şi impunătorul mausoleu al lui Teodoric (rege ostrogot, 526) sub care s-a construit biserica Sf. Apoliner ş.a.

— numele celor patru mari sărbători oficiale în religia vechilor peruvieni; ele coincideau cu echinocţiile şi solstiţiile din cadrul anului astronomic.

(jud. Suceava)— oraş în care se află biserica Sf. Nicolae, monument de artă medievală moldovenească, zidită de Bogdan I, întemeietorul statului independent al Moldovei (1359). Transformată de Ştefan cel Mare în gropniţă domnească, aici se pot vedea până azi mormintele înaintaşilor săi.

— repausare, termen bisericesc pentru „moarte“, „odihnă veşnică“.

răspopitVezi {caterisire}, {caterisit}.

a răstigni, răstignit
(slv. rategnati = a pune, a arunca, d. tegnagnati = a întinde, a trage)
— întins pe cruce, chinuit: Iisus întins pe cruce, chinuit, umilit.

— comună în apropierea Sibiului; păstrează, ca monument istoric, o biserică din sec. XIV, zidită de domnul muntean Radu I (1383), reconstruită în 1752 şi păstrând pictura murală cu personaje ale căror costume reflectă portul local, procedeu folosit de zugravii veniţi din Şara Românească; aici se află şi frumosul mormânt, străjuit de doi lei, sculptaţi cu mare artă, al marelui mitropolit al Ardealului, Andrei Şaguna (1809-1873); la Răşinari se poate vedea şi casa memorială în care s-a născut şi a copilărit strălucitul poet Octavian Goga, care în poezia „Rugăciune“ a sintetizat întregul său crez artistic, pentru care Ardealul l-a numit „poet al pătimirii noastre“.

— mănăstire de călugăriţe (jud. Buzău) existentă din sec. XVII, frumoasă aşezare de gospodării individuale (chinovii), grupate în jurul unei biserici impunătoare şi bine întreţinute.

(în jud. Neamţ)— localitate unde se poate vedea biserica-mausoleu ridicată de Ştefan cel Mare pe locul crâncenei lupte cu turcii, purtată aici în 1476. Biserica restaurată recent (1974) rememorează în pisania încrustată în zidul ei faptele strălucite ale trecutului.

— din lb. rusă, pentru diaconiconul bisericii (gr. τυπικάριον, τό — tipikarion).

— Mănăstirea Râmeţi (jud. Alba) are în incintă o biserică-monument istoric, care, în urma săpăturilor de restaurare, în 1989, a fost înălţată mai mult de doi metri şi adusă la suprafaţa solului. În urma cercetării fragmentelor păstrate din cele 7 straturi de pictură, s-a dedus că biserica ar fi fost zidită înainte de sec. XIV, deoarece primul strat de pictură datează de la începutul secolului respectiv, deci biserica exista dinainte. Un fragment din acest strat, păstrat în altar la proscomidiar, reprezintă scena „Punerii în mormânt“, iar alt fragment de pe peretele de răsărit al naosului arată o scenă de martiriu. Aceste cercetări întăresc adevărul istoric că în Transilvania exista o organizare bisericească superioară, cu un ierarh propriu în fruntea ei, având titlul de arhiepiscop şi o cultură autohtonă, încă înainte de sec. XIV Fragmentul din al doilea strat de pictură, păstrat pe arcada dintre pronaos şi naos, datează din 1377: „Am scris eu păcătosul rob al lui Dumnezeu, Mihail, adică zugravul de la Crişul Alb, cu încuviinţarea episcopului Ghelasie, în zilele regelui Ludovic, în anul 6885 (1377), luna iunie“. Scena pictată de deasupra inscripţiei, realizată cu o remarcabilă artă, reprezintă scena Deisis, având în centru pe Iisus Hristos, învăţător încadrat de şase personaje: trei de-o parte, trei de altă parte; două dintre ele, care stau lângă Iisus, cu mâinile întinse în rugăciune sunt Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul, iar celelalte sunt doi îngeri şi doi sfinţi militari. În stilul acestei picturi se observă mari afinităţi cu pictura bisericilor din Şara Românească, ceea ce dovedeşte că mănăstirea Râmeţi a constituit un centru de rezistenţă ortodoxă şi naţională pentru românii din Ardeal, păstrând permanent legătura cu românii de peste munţi, realitate consemnată şi de celelalte fragmente de pictură, din alte straturi, ca cel din 1483 şi cel din 1743, zugrăvit de Grigore Raniţe şi ucenicii săi, în stil post brâncovenesc.

— numele filosofului evreu Maimonide; vezi {Maimonide}, {Iudaismul}.

— vechi templu egiptean, la Luxor.

(turc. ramazan)
— se numeşte postul care se practică în religia mahomedană, în luna a noua a fiecărui an. Acest post este obligatoriu pentru toţi credincioşii, începând de la vârsta de 14 ani, cu anumite excepţii (bătrâni, mame care alăptează, călători, soldaţi în timp de război, care însă îl vor recupera altădată sau plătind o sumă de bani). Postul islamic (musulman, mahomedan) ţine o lună de zile, numită luna Ramadanului şi se ţine în amintirea primelor revelaţii pe care le-a avut profetul Mahomed înainte de a începe propovăduirea noii religii; în fiecare zi a postului se ajunează, începând din zori până după asfinţitul soarelui, după care se poate mânca orice şi se poate bea şi fuma. La sfârşitul lunii de post are loc sărbătoarea numită „Micul bairam“ sau „rupereapostului“şi ţine trei zile. Un alt ritual obligatoriu este călătoria la Mecca, pe care cel puţin o dată în viaţă trebuie s-o facă fiecare musulman. Cu acest prilej are loc „sărbătoarea sacrificiilor“ sau „Marele bairam“care ţine patru zile şi când se aduc sacrificii de animale (miel, berbec, bou). Prin bairam se înţelege petrecerea, de aceea se şi spune peiorativ când cineva face o petrecere, că face „bairam“.

— personificare a soarelui, în religia Egiptului antic (vezi şi {Heliopolis}, {Amon-ra}); RA-ATUM-KEPRIT (Keprit = soarele răsărind, Ra = soarele la amiază, Atum = soarele care apune).

(slv. = bucurie)
— se numeşte, în Biserica rusă, pomenirea morţilor, care se face în ziua de marţi după Duminica Tomei, în amintirea coborârii la iad a Mântuitorului şi a participării la bucuria învierii Sale şi a celor mai de jos ale pământului (I Petru 3,19). În această zi se merge în procesiune la cimitire, se pun ouă încondeiate pe morminte şi se cântă „Hristos a înviat!“

(slv.-blg. rakla; λάρναξ, ὁ — larnax, o = relicvariu, sarcofag, coşciug)
— coşciug; mic coşciug, lădiţă pentru moaştele unui sfânt (răcliţă).

(„şef“)
— mai mare peste toţi preoţii la hitiţi (vechi popor din Canaan); RAB-KOHA-NIM se numea mai marele preot la canaaniţi (kohen = preot).

(ebr. după aramaicul rabbi)
— preot, învăţător, teolog evreu; la început rabinii erau îndrumătorii religioşi, cei care interpretau Legea şi care mai târziu vor lua locul preoţilor.

(„Faptele măreţe ale lui Rama“)
— este o mare epopee din literatura Indiei, atribuită scriitorului Valmiki, dar completată în timp, ea s-a alcătuit între sec. IV — II î.Hr. Este povestea prinţului Rama care, fiind persecutat de mama sa vitregă, este silit să se refugieze în desişul pădurilor, împreună cu soţia sa, Sita. Aceasta este răpită de un rege vecin, dar după un şir de lupte, Rama o salvează. În primele şi ultimele cântări, eroul Rama este preamărit ca o întruchipare a zeului Vişnu. Fondul istoric al acestei epopei, ca şi epopeea Mahabharata, sugerează luptele pentru pătrunderea arienilor în sudul Indiei, iar prin eroul Rama sunt preamărite virtuţile castei războinicilor, Ksatria.

(Gadadhar Chaterji, 1836-1886)— hindus, socotit sfânt pentru viaţa lui mistică, iniţiat în practicile Yoga, în monismul filosofiei Vedanta şi iubirea arzătoare de Dumnezeu (bhakti). Convins că năzuinţa spre unirea cu Dumnezeu este esenţialul în toate religiile, cunoscând bine mahomedanismul şi creştinismul, el afirmă că L-a văzut pe Iisus, în a cărui dumnezeire credea, socotindu-L o întrupare a lui Dumnezeu, alături de Buddha şi Krishna. Credea chiar că Dumnezeu, Care este Unul, dar are multe nume şi înfăţişări, se poate întrupa în orice om ales şi credincios. Concepţia religioasă a lui Ramakrishna a influenţat pe credincioşii indieni, care considerau că pot îmbrăţişa creştinismul sau altă religie, fără a renunţa la vechile lor tradiţii religioase, învăţătura lui K. s-a răspândit şi în Europa şi America. El a întemeiat o comunitate monastică, o adevărată şcoală, care după moartea sa a fost condusă de Swami Vivekananda(1862-1912), a cărui învăţătură, bazată pe filosofia şcolii Vedanta, este mai pătrunsă de învăţătura creştină, din care ia concepţia despre faptele bune, ajutorarea săracilor şi a celor în suferinţă. Faptele bune ajută la realizarea unirii cu Dumnezeu, cu Brahma, fără a fi nevoie de cunoaştere sau de meditaţie. Romain Rolland, care a scris biografiile lui Ramakrishna şi Vivekananda, arată că în mănăstirea lor se cinsteau unele sărbători creştine şi se cântau imnele Sfântului Francisc. Călugării din această mănăstire cunoşteau vieţile sfinţilor creştini şi aveau drept „carte de căpătâi“celebra scriere creştină „Urmarea lui Hristos“, alături de Bhagavad-Gita din Upanişade. Vivekananda năzuia să întemeieze o „religie universală“.

vezi şi {Eden}, {creştinismul}.