sveazda

— colecţie de legi, nomocanon. Syntagma lui Matei Vlastares (apărută în 1335, la Tesalonic) cuprinde toate legile civile şi bisericeşti în vigoare în sec. XIV, în imperiul bizantin. Sintagma lui Vlastares are o largă răspândire în lumea slavă, de unde pătrunde şi în Şările Române. Extrase din Syntagma lui Vlastares stau la baza primelor cărţi de legi la noi (Pravila aleasă a lui Eustratie Logofătul — 1632, Îndreptarea Legii — 1653, Cârja Arhiereilor — Iaşi, 1754) etc.

(σύντομον — sintomon = scurt, concis, prescurtat în cuvinte puţine)
— cântare psaltică în stilul irmologic.

— marama (pânza) cu care a fost învelit capul lui Iisus, când a fost pus în mormânt.

— mistica islamică. Teologia sufistă este panteistă, practicând misterul cufundării în nonexistenţă (un fel de „nirvana“ a indienilor). Unii sufişti ajung să se creadă chiar dumnezei: „Eu sunt Dumnezeu“, declara marele mistic Husain ibn Mansur al Halladi, care, pentru această îndrăzneală, a fost crucificat la Bagdad, în 922. Pentru a se evita asemenea rătăciri dogmatice în mistica islamică, marele teolog musulman Al Ghazali (sec. XI) a redactat codul misticii musulmane: Renaşterea ştiinţei religioase, în care sistematizează doctrina sufistă, punând-o de acord cu ortodoxia musulmană. Se formează astfel confrerii sau ordine religioase, practicând în comun pietatea conform legii musulmane. Confreriile au luat fiinţă în sec. XII — XIII şi există şi azi. Ele sunt formate numai din bărbaţi şi uneori au caracter de ordine monahale, ca în creştinism, deşi monahismul contravine învăţăturii lui Mahomed. În afară de confreriile sufiştilor, care au depus votul sărăciei, ascultării şi castităţii, în general membrii confreriilor musulmane nu trăiesc în mănăstiri, ci sunt căsătoriţi şi locuiesc la casele lor, adunându-se săptămânal în anumite clădiri, unde, sub conducerea şefului confreriei, îndeplinesc riturile reglementare ale ordinului (rugăciuni, spălări rituale, citiri din Coran etc). Confreriile au un rol mare în islamism, întreţinând pietatea în popor şi ferind islamismul să devină sec şi formalist.

— episcop sufragan, adică subordonat mitropoliei în care a fost ales, hirotonit şi înscăunat într-o episcopie (eparhie) în care îşi are reşedinţa şi care este subordonată mitropoliei respective.

Sâmedru
(de la lat. Sanctus Demetrus)
— nume dat în unele părţi ale ţării noastre Sfântului Dumitru. Sf. Marele Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, care se sărbătoreşte de Biserica Ortodoxă Română la 26 octombrie, a fost diacon al episcopului din Sirmium, care era şi locul său de naştere. Moaştele sfântului (sau o parte din ele) au fost ridicate şi duse din Mitroviţa la Tesalonic, unde au fost depuse la 26 octombrie 413, într-o biserică anume construită. Aceasta a rămas şi ziua pomenirii lui în calendarul ortodox. După datele cuprinse în Sinaxarul grecesc (tradus şi în cel românesc, pentru 26 oct.), Sf. Dimitrie este prezentat ca un sfânt militar, ca şi Sf. Gheorghe, şi a fost martirizat în anul 303, în vremea persecuţiei lui Maximian; vezi {Sâmedru}, {Dimitrie (Sf.) Izvorâtorul de Mir}.

— sunt, în islamism, credincioşii ortodocşi, păstrători ai primelor învăţături transmise de la Mahomed, prin tradiţie.

(superstitio,-onis)
— false credinţe şi practici religioase, rămăşiţe ale vechilor religii păgâne, care contravin religiei creştine (ex. dacă ţi se bate ochiul stâng, vei avea un necaz; dacă te-ntorci din drum, vei avea o nereuşită etc). Superstiţia este o judecată falsă, prin care se atribuie cauze supranaturale unor lucruri, sau se aşteaptă de la ele efecte supranaturale, în contrast cu raţiunea, care nu vede în manifestările lor nimic care să iasă din ordinea firească (ex. ţi-a ieşit în cale un iepure sau cineva cu găleţile goale, prin urmare îţi va merge rău). Tot superstiţie este şi credinţa că în unele zile nu trebuie să se întreprindă acţiuni majore (negoţ, afaceri etc). Izvorul superstiţiilor se află în ignoranţă.

(lat. suplicatio = rugăciune publică)
— era, la romani, o rugăciune specială, solemnă pe care poporul şi conducătorii statului o făceau împreună, în anumite împrejurări (în cazuri de calamităţi naturale — foamete, epidemii, catastrofe etc), implorând zeii să îndepărteze nenorocirile, dar şi în împrejurări fericite, ca victoriile în războaie, când aduceau zeilor ofrande de mulţumire.

— acţiune, fenomen ce depăşeşte legile naturii; divinitate, ceea ce este acceptat numai prin credinţă religioasă.

(fr. soutane, gr. τό ἀντερί — to anteri)
anteriu — haină preoţească în formă de robă, lungă până la glezne, pe care o poartă preoţii şi călugării.

(slv. svetâ = lumină)
— „Svetilnă“ se cheamă astfel ca cerere a trimiterii luminii celei de sus, la fel cum spune şi textul: „Trimite lumina Ta…“ (Sinopsis, Iaşi, 1751, f. 53v); se mai numesc şi luminânde (τὰ φοταγωγικὰ — ta fotagoghika = luminătoare), fiind o categorie de stihiri sau tropare izolate care se cântă înainte de Laude (în rânduiala Utreniei). Se numesc aşa pentru că odinioară se cântau în momentul când începea să se lumineze de ziuă şi pentru că, în mai toate cântările care poartă acest nume e vorba de lumină. Svetilnele au, după text, şi ideea de „lumină“, şi pe cea de „trimitere“. Denumirea de „luminânde“ se potriveşte, după conţinut, mai ales Svetilnelor celor opt glasuri pentru Postul Mare (din Triod şi Ceaslov). Pentru svetilnele din restul anului, şi îndeosebi pentru cele 11 svetilne ale învierii, care se cântă la Utrenia de duminică, termenul de trimitere este mai potrivit pentru conţinutul lor, în care se vorbeşte despre trimiterea sfintelor femei la Apostoli, de către Iisus, în ziua învierii Lui, precum şi de trimiterea celor doisprezece Apostoli la propovăduire după înviere, şi de făgăduinţa trimiterii Sf. Duh, făcută de Mântuitorul înainte de înălţarea Sa la cer. Ideea de trimitere desprinsă din conţinutul lor a dat acestor svetilne ale învierii şi denumirea de Exapostilarii (τὰ ἐξαποστιλλάρια — exapostillaria, de la ἐξαποστέλλω — exapostello = a trimite). Se mai numesc aşa şi pentru că odinioară, în biserica cea mare din Constantinopol, se trimitea un cântăreţ în mijlocul bisericii spre a executa aceste cântări. Aceste 11 svetilne sunt în legătură cu cele 11 Evanghelii ale învierii, pe care le comentează (parafrazează); au fost alcătuite de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în sec. X.

— mănăstire de maici în jud. Suceava, ctitorie a familiei Movileştilor (Ieremia şi Simion, domni ai Moldovei) la sfârşitul sec. XVI, primul monument reprezentativ în arhitectura bisericească din această epocă în Moldova. Are un pridvor pe stâlpi, intrare laterală, ziduri sprijinite pe contraforţi şi ferestre înguste de jur-împrejur şi un turn mic, îngust. Frumuseţea şi strălucirea i-o dau ferestrele care o împodobesc în interior şi exterior, reflectând marea artă a meşterilor zugravi ai timpului.

— denumire în lb. ebraică pentru sărbătoarea iudaică a Corturilor sau a Colibelor, care durează opt zile şi are loc toamna 15-21 Tişri (luna octombrie). În cea de-a opta zi (Simvat-Tora), se termină de citit Tora, al cărei ciclu reîncepe imediat. Sărbătoarea aminteşte de colibele ţăranilor care-şi munceau câmpul în antica Iudee, dar şi de colibele în care s-au adăpostit strămoşii evreilor dezrobiţi din Egipt, în drumul lor spre Canaan (Levitic 23, 42-43). Sucot este însă mai ales sărbătoarea recoltei, asemenea vechilor Saturnalii la romani sau Bacanale la greci.

(stil vechi, stil nou).

— mişcare religioasă în cadrul Bisericii Ortodoxe, din care fac parte credincioşii păstrători ai stilului vechi, adică ai calendarului neîndreptat, rămas în urmă cu 13 zile. Mişcarea stilistă a luat naştere la noi începând cu anul 1924, când Biserica noastră a adoptat (de la 14 oct. 1924) calendarul îndreptat, conform recomandării Conferinţei interortodoxede la Constantinopol, din 1923 (calendarul neo-iulian sau „constantinopolitan“ sau stilul nou). Stiliştii nu ţin sărbătorile conform prevederilor Calendarului respectat de Biserică, ci le cinstesc cu 13 zile mai târziu. Problema aceasta a calendarului a dus la ruperea unităţii Ortodoxiei, căci nu numai indivizii izolaţi sunt stilişti, cum e cazul în Biserica Ortodoxă Română, ci şi Biserici Ortodoxe naţionale sunt stiliste (Rusia, Serbia, Ierusalimul).

— calendarişti.

— sistem filozofic în Grecia şi Roma antică potrivit căruia oamenii trebuie să trăiască după raţiune, nu după afecte, plăceri şi pasiuni; să pună virtutea mai presus de orice şi să fie tari în faţa oricăror încercări ale vieţii; tărie, fermitate morală.

(de la slv. strana = parte; gr. τὰ στασίδια — stasidia = scaun de biserică, strană, sedilia)
strane — se numesc scaunele fixe, despărţite prin braţe, scaune care se înşiră de-a lungul pereţilor, în interiorul bisericii, în naos şi pronaos, începând de la uşile laterale ale altarului şi până la intrarea în pridvorul bisericii. La extremităţile dinspre altar, se află la capătul şirului din faţa icoanei împărăteşti a Mântuitorului jeţul arhieresc (tronul) pe care stă arhiereul, când se află în biserică şi asistă la slujbă (dar nu slujeşte); în partea dinspre nord, în capul şirului din faţa icoanei împărăteşti a Maicii Domnului se află jeţul autorităţii civile (oficial). Strănile din absidele naosului (în partea de sud şi de nord) sunt strănile cântăreţilor. Strană se numeşte şi formaţia celor care cântă în biserică, aşezată în cele două sânuri (abside), de nord şi de sud ale naosului. Strana poate fi numai cântăreţul sau două mici coruri. În mănăstiri, călugării care cântă la strană sunt grupaţi (o grupă la nord şi una la sud) şi cântă alternativ (antifonic).

— carte de slujbă bisericească, cuprinzând slujba Sfintelor Patimi şi a învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Cu acest titlu a fost tipărită la Blaj în 1773 şi retipărită după această ediţie, cu acelaşi titlu, în 1929. Pentru această carte de slujbă se mai foloseşte şi denumirea de Stretnic şi Strejnic.

— biserica din satul Strei, pe malul râului cu acelaşi nume, azi înglobat în oraşul Călan (jud. Hunedoara), biserică importantă pentru valoarea ei de monument istoric datând din sec. XIII, construită din piatră neşlefuită. Biserica a fost restaurată în anii 1969-1972. Are formă de navă cu altar pentagonal şi turn clopotniţă. Este pictată în interior şi exterior. Sub tencuiala ei s-a descoperit în sec. XVIII o inscripţie în limba slavonă, datând din sec. XIV (1313), care menţionează că biserica a fost ridicată de cneazul Balea şi preotul Naneş, şi zugrăvită de meşterul Teofil. Este cea mai veche inscripţie păstrată. S-au descoperit resturi de pictură murală din 1313, considerate ca cele mai vechi cunoscute până azi în ţara noastră. De aici s-a dedus că biserica ar data din sec. XII, fiind ridicată pe locul unei mai vechi biserici de lemn. O pisanie de lângă un tablou votiv arată că biserica a fost restaurată la începutul sec. XV (1408-1409) de cneazul Cândraş şi soţia sa Nistoria.

vezi {pomană}, {pomeni}.

(din v. slv.; lat. Occursus = întâmpinare; gr. Ἡ ὑπαπαντή — I ipapanti = întâmpinare sau Ἡ ὑπαπαντὴ τοῦ Χριστοῦ — I ipapanti tou Hristou = Purificarea lui Hristos)
— nume dat în popor praznicului împărătesc întâmpinarea Domnului (sărbătorit la 2 februarie), cu referire la tradiţia iudaică de a duce la templu, spre purificare, mamele pruncilor, la patruzeci de zile după ce au născut (obiceiul păstrat şi în tradiţia ortodoxă). Când Sf. Fecioară Maria, conformându-se Legii, a mers la templul din Ierusalim, cu Pruncul în braţe, a fost întâmpinată de bătrânul preot Simeon, care luând Pruncul a rostit: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta“ (Luca 2,29). Această sărbătoare e trecută la ortodocşi printre sărbătorile închinate Mântuitorului, căci El este Cel „întâmpinat“, fiind pe primul plan, pe când la catolici, pe primul plan stă Maica Domnului, care a venit la templu pentru „curăţire“, după Lege. De aceea ei numesc sărbătoarea „Curăţirea Sfintei Marii“. În Răsărit, sărbătoarea datează din sec. IV, iar în Apus, din sec. V, când Papa Gelasius (+494) a înlăturat o străveche sărbătoare păgână, numită „Lupercalia“, în cinstea zeului Pan, supranumit şi Lupercus (adică ucigătorul de lupi şi ocrotitorul turmelor). Era şi sărbătoarea fecundităţii şi sărbătoarea lui Februs (nume dat de romani zeului Saturn). Practica lustraţiilor păgâne se înlocuia cu aceea a curăţirii Sf. Fecioare (Purificatio Beatae Mariae Virginis sau Presentatio Domini). Începutul acestei sărbători datează din vremea lui Justinian. Se spune că izbucnind o epidemie, care a durat mai mult timp, s-au făcut atunci slujbe şi procesiuni religioase şi epidemia a încetat. Pentru comemorarea acestei minuni s-a stabilit la 2 februarie data sărbătorii întâmpinarea Domnului. Istoricii bisericeşti spun că în această lună se sărbătoreau la romani Lupercaliile, şi pentru a le înlătura, s-a stabilit în februarie celebrarea acestei sărbători creştine.

— formă bănăţeană pentru Stretenie (Gospodne) — întâmpinarea Domnului (cuvânt vechi, la Damaschin Udrea, Viaţa Sf Iosif cel Nou, 1701, ms. p. 19, cit. din rev. „Mitropolia Banatului“, 1956, 7-9, p. 115.)

(cuv. latin pentru „vrăjitor“; Stregoni-Strighe, zeiţă romană, ajunsă patroana „rozătoarelor“)
— a dat în lb. română cuvântul strigoi care denumeşte un fel de stafie a unui mort, care înspăimântă pe cei vii şi care, în mentalitatea poporului, iese din mormânt la miezul nopţii spre a le suge sângele. Strigoii pot fi oameni vii care trăiesc printre ceilalţi oameni. Ei se nasc cu „căiţă“ (un fel de tichie de piele). Când ajung maturi ei îşi pun căiţa pe cap şi devin invizibili. Strigoilor li se atribuie puteri supranaturale: pot intra în case prin porţi şi ferestre ferecate, se pot contopi cu fiarele sălbatice fără a fi sfâşiaţi şi pot face tot felul de răutăţi vrăjitoreşti: provoacă molime, sluţesc oamenii, aduc secetă „legând“ ploile, iau mana de la vaci, se pot transforma în diverse animale (câini, pisici, lupi, broaşte ş.a.). Se spune că strigoii ies mai ales în nopţile sărbătorilor Sfinţilor Gheorghe şi Andrei. Ca oameni, strigoii pot fi oameni obişnuiţi, comportându-se ca toţi ceilalţi, dar când vine noaptea ei se dedau la tot felul de acţiuni, iar în zori se întorc acasă extenuaţi şi după un somn adânc, se comportă normal fără a-şi mai aminti nimic din întâmplările nopţii (când se strâng pe câmpuri pustii şi se luptă între ei cu ciomege, cu topoare şi furci). Strigoii se mai numesc şi vampiri, moroi, stafii. Credinţa în vampiri era foarte răspândită la slavi. Dacă se bănuia că cineva ar fi fost vampir, i se dezgropa cadavrul spre a-l împiedica să mai facă cuiva rău; se întorcea cadavrul cu faţa în jos, i se tăia capul şi i se aşeza între fluierele picioarelor sau sub picioare; i se înfigeau ghimpi sub unghii, i se străpungea inima cu un ţăruş de plop şi craniul cu un cui lung. Aceste practici s-au dovedit reale, deoarece săpăturile arheologice au scos la iveală schelete care purtau asemenea urme.

Iosif Studitul şi Teodor Studitul
— doi ieromonahi de la mănăstirea Studion din Constantinopol (sec. VIII-IX), autori ai celor mai multe din Canoanele Triodului, socotiţi şi autorii Triodului pentru faptul că ei au adunat toate cântările din Marele Post, adică tot ce se cânta până atunci, le-au sistematizat şi au adăugat şi compoziţiile lor proprii: canoane, stihiri, tropare şi trei tripestniţe. Teodor Studitul (+826) este şi un mare apărător al icoanelor, scriind trei Antiretice împotriva iconomahilor.

— monumente funerare în India, în care au fost depuse urne cu părţi din cenuşa funerară a lui Buddha (decedat, aproximativ pe la 483).

— se numeau, în antichitatea creştină, cimitirele construite la suprafaţa pământului, spre deosebire de catacombe (hipogee), care erau cimitirele subterane, din epoca persecuţiilor împotriva creştinilor (sec. I-IV).

stihiră, stihiri— sunt forme ale poeziei imnografice întrebuinţate în cântările bisericeşti din cultul creştin ortodox. Stihira (τὰ στίχηρα — ta stihira, de la στίχος, ὁ — stihos = şir, linie, stih sau vers), numită şi tropar, este o compoziţie imnografică în formă de versuri sau strofe, grupate în serie (numite şi tropare în serie), care se cântă la Vecernie (la „Doamne strigat-am“ şi la Stihoavnă), sau în rânduiala unora dintre Sfintele Taine şi ierurgii. Se numesc stihiri, pentru că la origine sunt (ca structură externă) versuri sau strofe, cât şi pentru că ele sunt precedate de câte un stih sau verset din psalmi, care se cântă recitativ, şi care reprezintă, de fapt, resturi din psalmii ce se cântau odinioară în întregime şi care au fost înlocuiţi cu timpul de stihiri ale poeziei imnografice mai noi, intrate în cult. După conţinutul lor, aceste stihiri (tropare) în serie sunt foarte diverse; stihiri ale învierii, stihiri ale Crucii şi ale învierii, stihiri ale Născătoarei de Dumnezeu, stihiri ale Sfintei Treimi etc. Cele mai vechi stihiri (tropare) au intrat în uzul liturgic din sec. V (ca: stihirile anatoliceşti, aparţinând imnografului Anatolie, patriarh al Constantinopolului şi care se cântă la Vecernie şi laudele dumnezeieşti; ele preamăresc patimile, pogorârea la iad şi învierea Mântuitorului).

— forţă oarbă a naturii, irezistibilă, distrugătoare, duh rău, nălucă.

apostih
(τὰ ἀπόστιχα — ta apostiha)
— este o cântare în cadrul serviciului divin al Vecerniei care urmează după ectenia cererilor; stihoavnă este formată dintr-o serie de stihuri, strofe sau tropare (patru sau cinci), dintre care a doua şi a treia sunt întotdeauna precedate de câte un stih. Acest stih poate fi un verset din psalmii care se cântau odinioară în întregime în acest moment al Vecerniei. Cu timpul se intercalează strofe din noua poezie imnografică creştină, iar din vechii psalmi n-au mai rămas decât câte un stih sau două care preced stihirile a doua, a treia, a patra.

(lat. spiritualitas)
— viaţă spirituală, independentă de materie, care cultivă valorile spirituale; spiritualitatea creştină, adică ansamblul valorilor morale creştine care au influenţat viaţa societăţii umane, în apariţiile ei cele mai înalte, având ca bază doctrina creştină.

— Spovedanie.

— „mărturisirea păcatelor“ în faţa preotului; constituie partea principală a Tainei pocăinţei, prin care credinciosul dobândeşte iertarea păcatelor săvârşite după botez, şi prin care se împacă cu Dumnezeu şi cu Biserica. Spovedania a fost numită şi al doilea botez, pentru că lacrimile pocăinţei ţin locul apei botezului. Taina pocăinţei constă din: căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite; mărturisirea păcatelor, adică spovedania; îndeplinirea canonului de pocăinţă (numit epitimie sau certare) dat de preotul duhovnic (preotul care a primit mărturisirea); dezlegarea sau iertarea păcatelor, pe care o dă Sf. Duh prin duhovnic. Spovedania sau mărturisirea păcatelor se face ori de câte ori credinciosul creştin îşi simte sufletul împovărat de păcate; de datoria lui şi conform poruncii a patra a Bisericii, mărturisirea păcatelor trebuie să se facă de patru ori pe an, adică în cele patru posturi din cursul anului bisericesc (al Paştilor, al Crăciunului, al Sfintei Mării şi al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel). După fiecare mărturisire urmează şi împărtăşania (dacă preotul dă dezlegare). Rânduiala mărturisirii este cuprinsă în cartea de slujbă bisericească numită Molitfelnic. Orice credincios este obligat să se spovedească cel puţin o dată pe an (în postul Paştilor, numit şi Postul Păresimilor sau Patruzeci mii). Preotul duhovnic este obligat prin canoanele (legile, rânduielile) bisericeşti să păstreze secretul spovedaniei (Regulamentul de disciplină al Bisericii Ortodoxe Române prevede înlăturarea din preoţie a duhovnicului care a trădat secretul spovedaniei). Şi clericii (diaconi, preoţi şi arhierei) sunt obligaţi să se spovedească. Numai copiii până la şapte ani nu sunt supuşi la obligaţia mărturisirii, ci primesc Sf. Împărtăşanie fără spovedanie.

vezi {mănăstire}, {egumen}.

— purtător de cruce; rang onorific acordat unui preot.

chazingari
(σταυρός, ὁ — stavros = cruce şi cuv. armean chazus = cruce)
— iconoclaşti (duşmani ai icoanelor), dar adoratori ai crucii, al cărei cult l-au exagerat până la idolatrie. Sinodul VII de la Niceea (787) şi cel de la Constantinopol (869) formulează doctrina Bisericii privitoare la cultul Sfintei Cruci şi al sfintelor icoane, precizând că cinstirea lor trebuie să fie egală (ca şi aceea dată Sfintei Evanghelii).

vezi {mitropolit}, {samovlastie}.

— biserica de pe strada din spatele fostului palat al Poştelor (azi Muzeul de Istorie Naţională), din Calea Victoriei, a fost zidită în sec. XVIII (anul 1722) de arhiereul Ioanichie (pe ruinele unei biserici mai vechi, din sec. XVII); restaurată de arhitectul Mincu la începutul sec. XX (anul 1904), biserica şi-a păstrat stilul brâncovenesc care-i dă o mare frumuseţe.

— slujba religioasă care se face mortului acasă, înainte de înmormântare, sau pe drum, şi care constă în citirea unui mare număr de pericope evanghelice (11-15); vezi {pericope}.

sau steluţa
(ἀστήρ, o<, ἀστέρικος, ὁ — astir, astericos = stea; lat. stella; slv. sveazda, cum se mai numeşte în vechile cărţi de slujbă)
— este un obiect liturgic format din două arcuri în formă de semicerc, unite la mffjloc (sus) printr-un cui (şurub) surmontat de o mică cruce sau stea, în aşa fel încât steluţa să se poată închide şi deschide după voie. Steluţa se aşează ca o mică boltă peste Sf. Disc, după ce s-au aşezat pe el Darurile (Agneţul şi Miridele) pregătite la Proscomidie. Peste steluţă se pune acoperământul cu care se acoperă Sf. Disc, împiedicând astfel atingerea acoperământului de Sf. Daruri. Se crede că folosirea ei în cult datează de prin sec. al XII-lea (când pomeneşte de ea patriarhul Sofronie al Ierusalimului). Steluţa simbolizează la Proscomidie steaua care a călăuzit pe magi la Betleem, vestind Naşterea Domnului (de altfel această interpretare reiese şi din formula biblică rostită de preot, când aşează steaua peste disc: „steaua… a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul“ — Matei 2,9). După Vohodul Mare (Ieşirea cu Darurile), steaua are alt simbol: pecetea pusă pe mormântul Domnului.

(στοιχάριον, τό — stiharion; lat. talaris, alba, dalmatica)
— este un veşmânt liturgic în forma unei cămăşi de noapte, cu mâneci largi, acoperind corpul de la gât până la glezne, avându-şi originea în tunica lungă până la glezne pe care o purtau preoţii Vechiului Testament (Ieşire 39,27). Denumirea de stihar provine de la dungile sau şirurile de purpură (broderie) cu care era împodobit şi care se numeau stihuri (στίχοι — stihoi, lat. clavi). Deşi stiharul este un veşmânt liturgic comun tuturor treptelor clerului, el prezintă unele deosebiri după formă şi culoare: la diaconi stiharul este un veşmânt exterior, cu mâneci largi şi culoare — în general — albă; la preoţi şi arhierei, stiharul a devenit veşmânt interior, deoarece peste el se îmbracă: la preoţi, felonul (sfita), iar la arhierei sacosul şi mantia. Culoarea albă a stiharului simbolizează curăţia spirituală a persoanelor sfinţite care îl îmbracă aşa cum arată şi vedenia din Apocalipsa Sf. Ioan Evanghelistul (cap. 1, 13; 4, 4; 6, 11). Vedenia îl arată pe Dumnezeu-Tatăl, în slava cerească, înconjurat de 24 de bătrâni şi de sfinţi martiri îmbrăcaţi în haine albe şi lungi. Deoarece diaconii, în oficiul lor liturgic, închipuie pe îngeri, stiharul simbolizează strălucirea şi curăţia spirituală a îngerilor, care apar adesea, arătându-se oamenilor în veşminte albe şi strălucitoare (ex. îngerul ce s-a arătat femeilor mironosiţe la mormânt în ziua învierii). Stiharul este îmbrăcat în timpul slujirii Sf. Liturghii şi altor servicii divine în biserică, de către toţi sfinţiţii slujitori.

(sacerdotium = preoţie)
— slujire preoţească, sacramentală, sfântă (pe care o săvârşesc preoţii în cadrul cultului religios).

— băutură sfântă a vechilor indieni, considerată hrana zeilor, fapt pentru care era divinizată în vadism. Se prepara din planta „soma“ din care se storcea sucul şi se aducea ofrandă zeilor, fie simplu, fie amestecat cu lapte, miere, apă şi făină de orez. Era un fel de ambrozie care dădea nemurire zeilor. Soma devine cu vremea o zeitate care făcea minuni, dând vigoare zeilor şi oamenilor, potolind mânia şi prelungind viaţa oamenilor. Ca şi „haoma“ la perşii antici, soma era considerată leac împotriva morţii.

— denumire în Ardeal, pentru Epitaful sau Prohodul din Vinerea Mare (în lucrarea „Sonorul ce se cântă de bine-credincioşi în Sfânta şi Marea Vineri, la slujba înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos“, Braşov 1939, Bibliot. Academiei Române, 1,166.057).

(slv. suroku)
— termen pentru pomenirea individuală a morţilor; sunt slujbe cu rugăciuni, care se fac la următoarele termene: ziua a treia (care corespunde de obicei cu ziua înmormântării), ziua a noua şi ziua a patruzecea (la şase săptămâni după moarte), la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi douăsprezece luni (un an) după moarte; apoi în fiecare an, în ziua morţii, până la împlinirea a şapte ani de la moarte. În unele părţi (mai ales în Moldova) se obişnuieşte să se facă pomenirea şi la 20 sau 21 de zile (trei săptămâni) după moarte, obicei rămas probabil de la romani (pomenirile la trei şi nouă zile existau şi la grecii antici, iar romanii făceau pomenirea de nouă zile, numită nevemediale sacrificium). Despre cultul morţilor, adânc înrădăcinat în tradiţia poporului român drept credincios, ne vorbesc şi documentele istorice şi scriitorii clasici. Astfel, într-un hrisov din 1466 al lui Ştefan cel Mare către mănăstirea Zografu de la Athos, se apreciază că în schimbul daniei prevăzute, să i se facă Domnitorului „soroacele“ după moarte: de ziua a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, de o jumătate de an şi de un an (vezi: I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, p. 102). În nuvela „Sultănica“ de B. Delavrancea, citim: „Doamne fereşte,… biata Stanca n-a avut parte nici de parastasul de trei zile… Şi pe deasupra, mai va parastase la nouă zile, la trei şi şase săptămâni; la trei, la şase, la nouă luni; la anul, la anu şi jumătate, la doi ani, apoi la doi ani şi patru luni. Cine să i le facă? Astea-s capetele creştineşti pentru mântuirea sufletului, şi cine poate la şapte ani, scoate oasele din sânul pământului, pentru sfânta moliftă. După şapte ani, omul e curat, că e ţărână. Şi ţărâna cu oasele binecuvântate se vor întrupa în ziua d-apoi, mai curat ca lacrima, în faţa tronului de lumină veşnică“ (B. Delavrancea, Nuvele, Buc. 1967, Ed. pt. Lit., p. 27). După interpretarea teologică sau simbolică, se arată că pomenirea mortului la trei zile se face în cinstirea Sfintei Treimi, prin care ne mântuim şi în amintirea învierii Domnului, în a treia zi, ca o dovadă că cei morţi vor învia (I Corinteni 15, 20); la nouă zile se face pomenire pentru ca cel mort să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti sau cu cele nouă cete ale sfinţilor, şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul a murit pe cruce şi a făgăduit tâlharului raiul pentru care ne rugăm să aibă parte şi morţii pomeniţi. Pomenirea la patruzeci de zile (şase săptămâni) se face în amintirea înălţării la cer a Mântuitorului (care a avut loc la patruzeci de zile după învierea Sa), ca tot astfel să se înalţe la cer şi sufletele celor pomeniţi. Pomenirea la un an se face după obiceiul primilor creştini, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii martirilor; termenul de şapte ani e număr sfânt, amintind cele şapte zile ale creaţiei. Cărţile de slujbă ale Bisericii noastre Ortodoxe dau şi o explicaţie fiziologică sau naturală, bazată pe analogia cu fazele prin care trece descompunerea trupului omenesc, până la completa lui putrezire (Triodul, în Sinaxarul din sâmbăta lăsatului sec de carne).

(de la ὁ σωτήρ — o sotir = mântuitor)
— se numeşte învăţătura ortodoxă despre mântuire; vezi {mântuire}, {anamnetic}.

— mănăstirea Soveja (Dobromirna), construită cu cheltuiala lui Matei Basarab în 1645-1646, ca semn al împăcării cu rivalul său, Vasile Lupu, Domnul Moldovei. În textul pisaniei, Matei Basarab îl numeşte „prea iubite frate al nostru“; numele de Dobromirna (slavon) înseamnă „bună pace“, mănăstirea fiind menită să afirme relaţiile statornice între cei doi domni — de altfel pentru prea scurt timp. Mănăstirea se află în Vrancea, în muntele Soveja, pe râul Dobromir. În 1646, Matei Basarab o numeşte „mănăstirea Domniei mele, Dobromirna, de la Soveja“.

(slv. supasenije)
— termen folosit în vechile cărţi bisericeşti cu înţeles de „mântuire“ („Învăţătura preoţilor pe scurt de 7 taine a Bisericii“, Buzău, 1702, fila 25 r.). În înţeles curent este pocăinţă, smerenie, recunoaştere a greşelii.

— jurământ fals.

— biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti, frumoasă catedrală zidită de Domnitorul Ghica Vodă, în 1766, pe temeliile unei vechi biserici. La jumătatea sec. XIX, din cauza deteriorării, a fost rezidită de Domnitorul Barbu Ştirbei şi a fost pictată, în 1860, de Gh. Tattarescu. Primul ctitor a adus aici moaştele Sf. Spiridon din cetatea Trapezunt, din Corfu, unde acesta a fost episcop în sec. IV. El a participat la Sinodul I Ecumenic (anul 325) şi în disputele trinitare a demonstrat intuitiv dogma Sfintei Treimi, luând în mână o cărămidă pe care strângând-o au ieşit din ea elementele componente: focul, lutul şi apa; Sf. Spiridon le-a asemănat simbolic cu unitatea Sf. Treimi: focul este Tatăl, lutul este Fiul Care S-a întrupat, iar apa e Duhul Sfânt Care a plutit pe faţa apelor la creaţia lumii. Biserica Sf. Spiridon a fost restaurată după cutremurul din 1977, când a fost grav avariată.

— conştiinţă de comunitate în Biserica creştină. Spiritul eclesiastic a stat totdeauna în raport cu gradul de intensitate în care membrii comunităţii creştine s-au integrat în viaţa liturgică a Bisericii (frecventând biserica şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine). Sfântul Duh sau Sfântul Spirit, cum îl numesc catolicii (Spiritus Sanctus).

— practică ocultă de chemare a spiritelor morţilor, în scop chiromantic. Reminiscenţă păgână, vrăjitorie; reluată în sec. XIX şi răspândită în America şi în alte ţări; practicată şi în Vechiul Testament (Saul cheamă duhul lui Samuel, pentru care este aspru mustrat de acesta şi pedepsit). Biserica creştină condamnă spiritismul.

— ce ţine de suflet. Spiritualism — doctrină filosofică idealistă, contrară materialismului; spiritualismul admite existenţa lui Dumnezeu şi a supranaturalului în general, ca şi nemurirea sufletului şi imaterialitatea lui.

— Mănăstirea Snagov (în jud. Ilfov, între Bucureşti–Ploieşti), aşezată pe o insulă, în mijlocul lacului Snagov. Datează din secolul XIV. Prestigiul ei creşte în vremea lui Antim Ivireanul, mitropolitul-martir care este aici egumen şi întemeiază o tipografie din teascurile căreia ies primele cărţi de slujbă în limba română, precum şi în slavonă şi greacă (sec. XVII-XVIII).

(slv. suboru şi gr. σύναξις, ἡ — sinaxis = sobor, adunare)
— sinod; slujbă săvârşită de un număr mare de preoţi; sărbători care stau în legătură cu praznicele împărăteşti, pe care le urmează. Se numesc „soboare“ pentru că se referă la adunările liturgice ale credincioşilor, pentru sărbătorirea lor. Aceste sărbători, „soboare“, sunt: Soborul Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului, 9 sept. (a doua zi după praznicul Naşterii Maicii Domnului); Soborul Născătoarei de Dumnezeu, 26 dec. (a doua zi după praznicul Naşterii Domnului); Soborul Sf. Ioan Botezătorul, 7 ian. (a doua zi după praznicul Botezului Domnului); Soborul Dreptului Simeon şi al proorociţei Ana, 3 febr. (a doua zi după întâmpinarea Domnului); Soborul Sfinţilor Apostoli, 30 iunie (a doua zi după Sf. Apostoli Petru şi Pavel).

Sf. Sofia — basilică.

(în lat. „numai prin credinţă“)
— doctrină religioasă în protestantism, după care mântuirea omului se face numai prin credinţă. Doctrina Bisericii Ortodoxe respinge această concepţie şi învaţă că mântuirea omului se face prin credinţă, fapte bune şi ajutorul harului Sfântului Duh pe care omul îl primeşte prin Sfintele Taine şi ierurgii (în primul rând prin: Sf. Botez, Sf. Mir şi Sf. Euharistie, fără de care nu se poate numi creştin).

(σωλέα, σωλεάς, σωλείον — solea, soleas, soleion)
sau chor — este locul din faţa absidei altarului, mai înălţat decât restul pardoselii naosului. În dezvoltarea arhitecturii interioare a bisericii, la început, soleea avea o suprafaţă mai mare decât azi şi era astfel lărgită, încât să încapă pe ea toţi clericii inferiori (de obicei foarte numeroşi în epoca veche), şi tot aici erau scaune pentru laicii cărora li se acorda o cinste deosebită, împreună cu împăratul şi dregătorii împărăteşti, iar mai târziu s-a plasat aici chiar scaunul episcopului. Soleea era îngrădită cu un grilaj scund de metal. Astăzi soleea a rămas doar ca o prelungire de un metru sau doi a postamentului altarului (de care se desparte prin catapeteasmă), cu o înălţime de două, trei trepte faţă de naos. Pe solee se poate săvârşi o parte a Sfintei Liturghii: diaconul citeşte ecteniile (rugăciuni de cerere), preotul citeşte Evanghelia (când nu se duce pe amvon), arhiereul binecuvintează, aici vin credincioşii în faţa uşilor împărăteşti pentru a se împărtăşi, aici se rânduiesc preoţii la slujba înmormântării (când sunt mai mulţi). Soleea se mai numeşte chor deoarece în vechime aici stăteau cântăreţii care dădeau răspunsurile la sfintele slujbe.

— fiul lui David, este primul rege al Israelului care a primit coroana în mod ereditar, fiind încoronat de David însuşi înainte de moarte şi uns rege de preotul Şadoc. A moştenit de la tatăl său un stat puternic şi foarte întins şi a domnit 40 de ani (972-932 î.Hr.). Solomon a făcut din Ierusalim o strălucită capitală, împodobită cu construcţii şi palate şi mai ales cu templul măreţ şi bogat, închinat lui Iahve, devenit simbol al religiei poporului evreu. A reorganizat armata şi a construit oraşe fortificate. A dezvoltat meşteşugurile, comerţul, a reorganizat administraţia statului şi ierarhia funcţionărească, a înflorit agricultura. Flota maritimă aduce din ţări depărtate mărfuri exotice, aur şi cupru, pe care le prelucrau meşteri iscusiţi în cuptoarele de topire a minereurilor. Faima bogăţiilor lui Solomon, a somptuoaselor sale palate şi a marii lui înţelepciuni s-a răspândit în lumea întreagă, ceea ce atrăgea la Ierusalim soli din toate părţile, pentru încheierea de tratate comerciale şi de prietenie. Unul dintre aceşti oaspeţi a fost şi faimoasa regină din Saba (vezi {Saba}). După moartea lui Solomon, statul israelit s-a divizat, măcinat de conflicte sociale interne şi corupţie. Cele două state în care s-a împărţit, Israelul şi Iudeea, s-au măcinat în războaie fratricide, până în sec. VIII, când Israelul cade în robia asiro-babiloniană şi cele zece triburi sunt duse în exil; în sec. VI (anul 586) cade şi Iudeea sub caldeeni. De la Solomon (atribuite lui) se păstrează în Vechiul Testament trei cărţi canonice, care reflectă înţelepciunea şi dragostea lui de Dumnezeu: Cântarea Cântărilor (poem alegoric, reflectând legătura de credinţă şi dragoste faţă de Iahve), Eclesiastul şi Proverbele, cărţi filosofice pline de înţelepciune; vezi şi {Eclesiastul}, {Proverbele}.

— evlavie, cucernicie; a smeri = a înfrânge, a supune (Biblia de la Bucureşti 1688 ed. Bucureşti, 1988, p. 206.

(ebr.)
— certificat dat de unul sau de mai mulţi rabini care atestă celui ce doreşte să devină rabin, că respectivul şi-a însuşit suficientă învăţătură spre a învăţa pe alţii şi spre a judeca pe alţii.

(„tradiţia“)
— se numesc scrierile care formează tradiţia sfântă din literatura indiană. Dintre acestea fac parte cărţile: „Sutras“ (fir, fir conducător) — un fel de manuale scoţând în evidenţă învăţăminte tradiţionale, privitoare la cult şi viaţa morală. Locul lor îl vor lua codurile de morală şi politică, numite „Satras“ („reguli“, „cărţi“). Dintre acestea cel mai cunoscut este „Manava-Dharma-Sastra“ („Codul legilor lui Manu“).

— se numeşte actul prin care episcopul deleagă şi trimite în numele său pe preot ca să funcţioneze într-o anumită parohie. În Compendiu de drept canonic, Sibiu, 1868, Andrei Şaguna precizează: „prin singhelie se dă lui (preotului care a primit hirotonia) darul exercitării funcţiunilor sfinţite“.

(lat. concilium, sinodus; gr. σύνοδος, ἡ — sinodos = adunare)
— în cadrul instituţiei Bisericii, este adunarea episcopilor (ierarhilor) în scopul de a dezbate problemele ei specifice. Problemele de doctrină şi de disciplină (canonice), care stau la baza întregii Biserici creştine, s-au fixat în răstimpul primelor opt veacuri, în cadrul celor şapte Sinoade ecumenice, numite astfel pentru că episcopii participanţi reprezentau întreaga Biserică din imperiu (şi din Răsărit şi din Apus), Sinoade pe care Biserica Ortodoxă le recunoaşte şi le respectă hotărârile. După înfiinţarea Statelor naţionale, Biserica Ortodoxă s-a organizat de sine în fiecare Stat. Astfel s-a organizat şi Biserica Ortodoxă Română, având ca for suprem Sfântul Sinod (la care participă ierarhii din toate provinciile ţării), pentru rezolvarea problemelor ei generale, de ordin spiritual, disciplinar şi administrativ, cu atribuţia de a păstra unitatea dogmatică, canonică şi a cultului, atât în Biserica Ortodoxă Română, cât şi cu Biserica Ecumenică a Răsăritului şi cu celelalte Biserici Ortodoxe. În Biserica Ortodoxă, Sinodul este compus din: patriarh, mitropoliţi, arhiepiscopi, arhierei vicari, episcopi, episcopi vicari, vicari patriarhali. Preşedinte este patriarhul. Sinodul se întruneşte în două sesiuni anuale, iar la nevoie se convoacă în sesiune extraordinară. La consfătuirile Sf. Sinod pot fi chemaţi reprezentanţi ai clerului (de mir şi mănăstiresc) şi ai învăţământului teologic.

— colaborarea între clerici (o treime) şi mireni (două treimi) în toate cele trei sectoare ale administraţiei bisericeşti: parohia, protopopiatul, eparhia.

sinoditu— denumire pentru cartea (condica, registrul) în care este consemnată istoria unei mănăstiri: „Fiecare mănăstire va avea o condică legalizată de autoritatea eparhială, sub numele de «Sinodic al mănăstirii» sau «Carte de aur a mănăstirii». În Sinodic se vor trece numele ctitorilor şi ale tuturor binefăcătorilor mănăstirii, cu arătare de anul când s-a înfiinţat mănăstirea, de numele persoanelor ce au contribuit, şi cu ce anume au contribuit, precum şi anul când s-a făcut vreo binefacere mănăstirii şi de cine anume“ (Legiuirile B.O.R., Buc. 1953, p. 415). Sinodicul se păstrează la stăreţie.

(σύνοψις, ἡ — sinopsis = prescurtare, rezumat)
— carte de slujbă prescurtată; breviar, carte de rugăciuni la catolici.

— expunere asemănătoare a unor probleme, teme, fapte, istorii. Se numesc Evanghelii sinoptice primele trei, scrise de: Matei, Marcu şi Luca, pentru că ei, spre deosebire de evanghelistul Ioan, redau cu acelaşi mod de înţelegere viaţa, activitatea şi învăţătura Mântuitorului, toţi trei punând accent mai mult pe omenitatea Mântuitorului. Prin ei îl putem vedea şi auzi pe Mântuitorul stând, vorbind, rugându-Se şi pătimind. Evanghelistul Ioan scrie o Evanghelie pnevmatică (înduhovnicită), în care accentul se pune pe dumnezeirea lui Hristos, pe învăţătura Sa, încărcată de simboluri, din care reiese divinitatea, atotînţelepciunea şi sensul eshatologic.

— se numeşte dispoziţia morală din sufletul nostru; elementele fixe, stabile, înnăscute, ale conştiinţei morale, adică dispoziţia sufletului nostru de a cunoaşte ce e bine şi ce e rău.

(θρόνος, ὁ — thronos = tron) sau „scaunul cel înalt, de sus“
— se numeşte scaunul aşezat la mijlocul peretelui de răsărit, în altar, pe care stă episcopul în timpul liturghiei, când se citeşte Apostolul, închipuind pe Mântuitorul; în dreapta şi în stânga sintronului se află înşirate 12 scaune (şase de-o parte şi şase de alta) pe care se aşează preoţii (prezbiterii) coliturghisitori; ele închipuie pe cei doisprezece Sfinţi Apostoli.

— nume dat Ierusalimului de la „Muntele Sionului“, una din colinele vechiului oraş, la nord de „scăldătoarea Siloamului“.

— Mănăstirea Slatina din Moldova (jud. Suceava), ctitorie a lui Alexandru-Vodă Lăpuşneanu (a doua jumătate a sec. XVI) care (călugărit sub numele de Pahomie) este înmormântat aici în biserică, lângă fiica sa Teofana. Restaurată, mănăstirea Slatina este azi unul dintre marile ansamble monastice cu chilii întărite de ziduri şi turnuri şi toate anexele necesare.

slona, slonin— forme vechi pentru Pridvor, pentru Pronaosul bisericii; slon derivă de la soln, sol (soare), însemnând partea de apus a bisericii, care este expusă la soare.

(sincretism religios)— amestec de credinţe de provenienţe diferite, contopite într-o singură religie. Exemple de sincretism religios găsim în perioada elenistică (323-331 î.Hr.), când pătrund în Grecia cultele orientale, cum era cultul zeiţei Isis şi al zeului Serapis, vechiul rege egiptean Osiris, reprezentat în religia greacă de Asklepios. Sincretismul religios ajunge la apogeu în epoca romană (începând din anul 31 î.Hr.), pregătind sfârşitul religiei romane. Acum apare un amestec de credinţe şi ritualuri orientale cu credinţe şi rituri greco-romane în care predomină elemente astrale din religia siriană, încorporate în mithraism (de la zeul persan Mithra), cult predominant şi aproape unic spre sfârşitul religiei romane. Filosofia neoplatonică, în frunte cu Plotin, contribuie şi ea la constituirea acestui sincretism. Un exemplu de religie sincretistă azi este Islamismul, care şi-a constituit doctrina din Biblie şi Talmud, din creştinism, de la perşi şi din vechile credinţe ale arabilor. Alt exemplu de sincretism este Mişcarea ecumenistă, în care se vrea a se realiza un nou amestec de credinţe de provenienţe diferite, contopite într-o singură religie universală.