— în eshatologia iudaismului este numele locuinţei morţilor. În Cartea Iov (10, 22) este conceput ca „ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna“. Profetul Isaia consideră şeolul ca un fel de iad, unde arde un fel de „foc mistuitor“, „jarul cel de veci“, în meleagurile „cele mai de jos ale adâncului“ (Isaia 14, 15). După Cartea Iov (3, 19); în şeol se duc, după moarte, laolaltă, sufletele, fără alegere: împăraţii şi dregătorii lor, cei nelegiuiţi şi cei în lanţuri, „mic şi mare acolo sunt tot una“. Totuşi, pentru cei drepţi se află şi un loc de pace şi odihnă: „El intră în pace în groapă. Cel care umblă pe calea cea dreaptă se odihneşte în sălaşurile sale“, dar „Cei fără de lege n-au pace, zice Domnul“ (Isaia 57,2 şi 21). Răsplata celor drepţi va fi că ei se vor bucura de vederea lui Dumnezeu: „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi, nu ai altuia“ (Iov 19, 26-27). Păcatul poate fi iertat prin pocăinţă, mai ales la sărbătoarea Yom-Kypur şi în ceasul morţii. Pocăinţa va fi însoţită de mărturisirea păcatelor şi de fapte de milostenie. Va exista o judecată din urmă şi învierea de apoi: „împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică“ (II Macabei 7, 9). În Noul Testament, Mântuitorul prezintă, în parabola „Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr“, o concepţie deosebită despre lumea de dincolo, atribuind evreilor credinţa în rai şi iad, credinţă ilustrată prin cele două personaje din lumea iudaică: săracul Lazăr, care se află în fericirea raiului, numit metaforic „sânul lui Avraam“, şi bogatul nemilostiv, chinuit de sete, în focul iadului, îl roagă pe Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i umezească buzele cu un strop de apă. Şeolul apare aici ca un un loc diferenţiat, foarte asemănător concepţiei creştine (Luca 16, 19 ş.u.).

— curent religios în sânul islamismului, devenit religie de stat în Iran şi Yemen (vezi şi {islamismul}). Partizanii lui se numesc ştiţi.

(din cuvântul chinez şinto = „calea spiritelor“)
— este religia oficială a statului japonez. Cunoaşte trei etape de dezvoltare: prima, numită a „vechiului şintoism“, cu rădăcini străvechi, durează până în sec. VI după Hristos, şi are mai puţin un caracter religios, fiind un amestec de tradiţii diferite, aduse de grupurile etnice care au venit timp de 500 de ani şi au compus rasa japoneză. Erau venerate diferite divinităţi naturiste, spiritele strămoşilor casei imperiale şi însuşi împăratul, Mikado-ul, considerat ca fiu al zeiţei „Soarelui“; nu aveau temple, ci un modest sanctuar care consta dintr-o colibă acoperită cu paie. A doua perioadă începe în sec. VI d.Hr., când se introduce budismul în Japonia şi durează până în sec. XVII. Se formează acum în religia japoneză un sincretism religios numit Şinto, cuprinzând în afară de influenţe budiste şi influenţe ale confucianismului şi daoismului. A treia perioadă, după 1700 până azi, se caracterizează prin acţiunea de înlăturare din religia japoneză a elementelor budiste, confucianiste şi daoiste, în scopul de a se reveni la vechea religie populară japoneză. Deşi a trecut prin atâtea etape, şintoismul este astăzi aproape acelaşi, ca acum 2000 de ani. Primele scrieri şintoiste apar abia în sec. V d.Hr., când s-a introdus scrierea chineză în Japonia. Ele au caracter istoric, liturgic (ceremonii religioase) şi poetic (poezii religioase). Divinităţile cultului şintoist se numesc Kami („cei de sus“, „cei superiori“). Kami sunt personificări ale forţelor naturii, dar şi ale spiritelor strămoşilor şi eroilor morţi. Cărţile şintoiste conţin o cosmogonie (explicare a lumii) şi o teogonie (explicare a divinităţilor) originale, urmărind să demonstreze originea supranaturală a poporului japonez. Împăratul însuşi este considerat zeu, devenit om, „zeu vizibil“ (Ara-hito-Kami). La moarte, el trece în rândul spiritelor divine (Kami). Cultul şintoist este foarte simplu. Templele numite „mya“, construite din lemnul alb al unui arbore sfânt, sunt lipsite de podoabe. Cel mai celebru templu şintoist este Nai-Ku („templul intern“), consacrat zeiţei Amaterus şi aşezat într-o pădure. Datoria fiecărui şintoist este să-l viziteze cel puţin o dată în viaţă, el fiind tot atât de important pentru un şintoist, cum este Mecca pentru musulman. Preoţii şintoişti (Kannusi, „maestrul lui Kami“) sunt căsătoriţi, se rad pe cap ca „bonzii“ (preoţi budişti — chinezi şi japonezi); ei poartă un costum special numai în timpul serviciilor la templu, când aduc jertfe şi recită rugăciuni. La unele temple există şi „preotese“. Acestea sunt fiicele preoţilor, şi rămân la templu numai până la căsătorie; rolul lor este de a dansa, la sărbătorile templului, dansul numit Kagura. Marele preot al religiei naţionale este împăratul. Ofrandele aduse la templu pentru iertarea păcatelor sunt legumele şi fructele. Alături de ofrande, în cultul şintoist, au mare importanţă rugăciunile recitate de preoţi în faţa unei Kami-dana (o masă sanctuar) care se află nu numai în templu, dar şi în colţul sacru din locuinţe. Rugăciunea solemnă este Oharai (rugăciunea marii purificări). Şintoiştii practică magia şi mantica (ghicitul) prin diferite elemente şi semne (o carapace de broască, un os de cerb etc). Considerându-se popor de origine divină, şintoiştii japonezi socotesc inutile dogmele şi legea, considerând că acestea sunt sădite în suflet şi se înţeleg de la sine, de aceea un şintoist nu poate greşi, căci prin fiinţa sa ştie cum să se poarte. Normele lor de viaţă sunt: dragostea de patrie, cinstirea zeilor, sentimentul puternic al familiei, atitudine stoică în faţa suferinţelor, seninătate în faţa morţii, disciplină voluntară riguroasă, loialitate şi puternic simţ al onoarei. Când onoarea le este pătată îşi fac harakiri (se sinucid prin spintecarea pântecului). Cultul morţilor ocupă un loc important în şintoism. Deşi admit existenţa unui infern sau „o ţară a tenebrelor“, ei cred că sufletele celor morţi rămân în preajma mormântului şi a familiei, participând la întâmplările celor vii. De aceea fiecare familie are un sanctuar, o kami-dana, pe care stă o cutie de lemn („casa sufletului“), în care se păstrează o tăbliţă cu numele celui mort. Rugăciunea preotului face ca sufletul să intre în această „casă a sufletului“, de unde supraveghează întreaga desfăşurare a vieţii familiei în zilele de ceremonii închinate morţilor. La acest sanctuar se aduc atunci ofrande şi flori. În unele locuri se pun mici lampioane luminate, pe apă sau la fereastră, având o panglică pe care sunt scrise rugăciuni. Rolul lor este să ajute sufletele în drumul lor de întoarcere în lumea cealaltă. Dintre religiile care au pătruns în Japonia s-a impus mai pregnant şi a cuprins mase largi din toate straturile sociale budismul, fiind considerat religia Japoniei, deşi şintoismul fusese declarat religie de stat şi fiecare japonez îl cultivă prin tradiţie, împletindu-l cu sentimentul patriotic.

— al doilea mare zeu al hinduismului, alături de Brahma (Vişnu), provenit din vechiul zeu vedic, Rudra („Urlătorul“), zeu al furtunii. În fiinţa lui Siva se răsfrâng credinţe populare preariene, din India. Închipuit sub forme înspăimântătoare, înfăşurat în şerpi, are ca animal sfânt taurul. E zeul furtunii, dar şi al naşterii şi reînvierii. De cultul lui Siva e legat şi cultul zeiţei Parvati (zeiţa munţilor), numită şi Durga, Mahadevi etc. Ea e considerată ca energie activă a lui Şiva (şakti), cu ajutorul căreia acesta stăpâneşte pământul. Şiva, în lb. ebraică „doliul“, se ţine 7 zile de către rudele de gradul întâi la iudei. În cele şapte zile de şiva se fac rugăciuni în casa mortului, dimineaţa şi seara, cu un „minian“ (zece bărbaţi).

(lb. ebr. „cornul de berbec“)
— instrument de suflat folosit de evrei în timpul unor ceremonii religioase: în întâmpinarea Anului Nou (Roş-Haşana), cu scopul de a chema pe credincioşi să se trezească din amorţeală; se sună în ajunul Sabatului şi al zilelor de sărbători, în caz de excomunicare din cadrul comunităţii etc. Semnificaţiile religioase ale sunării din şofar sunt multe: celebrarea primei zile a creaţiei, avertismentul dat credincioşilor spre pocăinţă (mai ales de Roş-Haşana), reamintirea revelaţiei de pe muntele Sinai; distrugerea templului, credinţa puternică a lui Avraam, capabil să-I sacrifice lui Dumnezeu pe propriul său fiu, Isaac, pregătirea sufletească a credincioşilor pentru ziua Judecăţii, venirea lui Mesia ş.a.

(„revelaţie“)
— se numeşte literatura sfântă, de inspiraţie divină a indienilor (Brahmanele, Upanişadele, Vedele).

— masă de pomeni (parastase), la iudei.

— mare rabin, conducător al unei şcoli rabinice, vestite.

(de la cuvântul tungus şaman — vrăjitor)
— este denumirea generală dată acelor credinţe păstrate din religiile tradiţionale ale populaţiilor din centrul şi nordul Asiei, populaţii care, în timp, au îmbrăţişat diferite religii (creştinism, mahomedanism, budism etc). Deşi au primit noile religii, aceste populaţii nu s-au lepădat cu totul de credinţele străvechi, iar rămăşiţele acestor credinţe, altoite pe religia nouă, îmbrăţişată, dau acestor religii particularităţi specifice. Şamanismul, acest fenomen religios arhaic (atestat, se pare, chiar în paleolitic) şi universal, este răspândit nu numai în Asia centrală şi septentrională, ci şi în America de Sud şi de Nord (la popoarele arctice), în Australia şi chiar în Africa. Conducătorul spiritual în şamanism este şamanul. În limba tungusă, şaman înseamnă „vrăjitor“, în lb. turcă este numit kam, la mongoli beki, termen din care se crede că a rezultat turcescul beg („domn“, „şef) şi bey (beyul turcesc), paşă. Şamanul, „om învăţat“, este dotat cu autoritate şi sarcini multiple în sânul comunităţii, pe care o ocroteşte şi o îndrumează, atât pe planul vieţii spirituale, cât şi sociale. Puterea lui rezultă din experienţa sa iniţiatică. El cunoaşte sufletul omului şi toate suferinţele provocate de multiple cauze. La această cunoaştere ajunge mai ales prin trăirile lui extatice, prin care poate lua legătura cu viii şi morţii, cu duhurile care populează cosmosul (cu cele trei dimensiuni ale sale: cerul, pământul şi infernul). Treapta de şaman presupune: vocaţie („chemare“), trasmitere ereditară a profesiei şamanice, precum şi hotărâre personală. Important este ca şamanul să aibă o dublă instruire: de ordin extatic (viziuni, vise, transe etc.) şi de ordin tradiţional (tehnici şamanice, limbaj secret, mitologia clanului etc). Această dublă învăţătură pe care i-o dau spiritele şi bătrânii şamani constituie iniţierea. Şamanul este ales pe cale ereditară (de sufletele şamanilor strămoşi, care îl iniţiază în cunoştinţele şamanice, răpindu-i sufletul, în timpul stării de extaz a tânărului ce va deveni şaman). Iniţierea se face într-o stare de moarte aparentă, când tânărul primeşte, prin anumite tehnici, puterile viitorului şaman de a vindeca bolile, de a lupta cu duhurile rele şi a îndepărta orice rău ce ar ameninţa comunitatea. Iniţierea se face de un şaman consacrat — „un maestru“. În starea de extaz şamanii au capacitatea de a descoperi ceea ce este ascuns şi a vedea în viitor. Şamanii îşi pregătesc starea extatică prin muzică, cântând şi bătând din tobe. Şamanul este specialist al extazului; e vindecător, protector al comunităţii, al turmelor şi holdelor; „el este teolog şi demonolog şi uneori chiar poet şi erudit“ (Mircea Eliade, Istoria Religiilor şi Ideilor Religioase, Chişinău, 1992, vol. III, p. 17)).

— zeul soarelui, la asiro-babilonieni.

şeik,

— se numesc rugăciunile zilnice ale musulmanilor;