— cetate locuită de evrei, capitala provinciei romane din Asia Mică, este locul de naştere al Sf. Apostol Pavel (sec. I d.Hr.).

— denumire pentru turla bisericii.

targumev. {targume}, {iudaismul}.

— se numesc traducerile parafrazate (traduceri libere) ale cărţilor Vechiului Testament din limba ebraică în limba aramaică. Limba aramaică este un dialect al limbii semitice care înlocuieşte limba ebraică, începând din timpul robiei babiloniene (sec. VI î.Hr.), proces ce se va desăvârşi după întoarcerea evreilor din această robie. Aceasta o demonstrează şi cărţile profetului Daniel, cărţi ce vor fi scrise atât în limba aramaizată (ebraică şi aramaică), cât şi în limba integral aramaică (Daniel fusese luat în robie în vremea lui Nabucodonosor şi, ca fiu de nobil, a fost educat şi instruit la curtea regelui în Babilon, unde limba de stat era limba aramaică). Semiţii (popoare din Asia Mică: asirobabilonieni, evrei, sirieni, arabi, libanezi ş.a.) se numeau aşa fiind descendenţi din Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe (Sem, Ham şi Iafet, din care s-au înmulţit după potop, din nou, oamenii pe pământ). Avraam, strămoşul poporului evreu se trăgea şi el din seminţia lui Sem, de la care neamul său păstrase credinţa monoteistă, în care s-a născut poporul evreu. Targumele încep să circule din sec. I d. Hr., deoarece, în vremea Mântuitorului, evreii nu mai vorbeau vechea limbă ebraică, ci acest dialect al ei, cel aramaic. Pentru ca poporul să înţeleagă textele Sfintei Scripturi, la slujbele divine de la templu şi sinagogi s-a simţit nevoia citirii şi tâlcuirii lor în limba vorbită şi înţeleasă de popor, adică limba aramaică.

şi tifilen— sunt „stiharul“ şi „cornul“ cu care evreii îşi fac rugăciunile.

(gr. τέλεσμα, τό — telesma = rit, din arab. tylsamin = figură magică)
— obiect căruia i se atribuie o putere supranaturală, care fereşte de rele, aducând noroc celui ce-l poartă şi crede în el.

— haină de rugăciune la evrei.

doxologie— este o slujbă religioasă de mulţumire şi de laudă adusă lui Dumnezeu în anumite ocazii festive din viaţa personală sau din viaţa socială a credincioşilor. Este o ierurgie, o slujbă de sfinţire, de origine mai nouă decât celelalte ierurgii săvârşite de Biserică. Se numeşte Tedeum de la un vechi imn latin, care intră în cuprinsul acestei slujbe: Te Deum laudamus… („Pe Tine Dumnezeule, Te lăudăm…“). Tedeumul sau Doxologia se săvârşeşte la anumite date fixe din timpul anului bisericesc: la 1 septembrie, începutul anului bisericesc, la 1 ianuarie, începutul anului civil, la sărbători naţionale, la anumite momente de seamă din viaţa Bisericii (deschiderea şedinţelor Sf. Sinod), a anului şcolar în instituţiile de învăţământ religios şi civil, la inaugurarea unui monument comemorativ, la sfinţirea unui aşezământ de cultură etc. Tedeumul se săvârşeşte în biserică, dar şi în afara ei, la locul cerut de împrejurarea respectivă. Rânduiala slujbei se găseşte într-o carte separată, intitulată Tedeum sau Doxologie. Înainte de partea finală a slujbei se ţine o cuvântare ocazională (comemorativă, festivă sau omagială). Partea finală a slujbei se numeşte Polihroniu (de la gr. πολυ — poly = mult şi gr. χρὸνος — hronos = timp, adică mulţi ani sau îndelungată trăire), format din trei formule de urare (felicitare): întâi pentru conducerea de stat, apoi pentru conducătorii Bisericii şi a treia pentru „tot poporul“. După fiecare formulă, preotul ridică Sf. Cruce şi rosteşte: „Mulţi ani trăiască“ iar cântăreţii (corul, credincioşii) cântă de trei ori „Mulţi ani trăiască!“. Polihroniul este această urare sau felicitare care se adaugă la sfârşitul Liturghiei, constituind o prescurtare a Tedeumului, când acesta se face în biserică, după Liturghie. La originea Tedeumului stă vechea doxologie, care este imnul de laudă al îngerilor la Naşterea Domnului („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…“) (Luca 2,14), imn ce a intrat în rânduiala serviciilor divine zilnice (mai ales la Vecernie şi Utrenie). Slujba Tedeumului se află în Cartea de Tedeum, care a apărut prima dată în Biserica Ortodoxă Română în secolul trecut, redactată de arhiereul Ghenadie Enăceanu, cu titlul: „Sbornic, Istoria Te-Deumurilor în Biserica creştină şi specialminte în cea română“, în rev. B.O.R., an. VIII (1864). De atunci până azi are numeroase reeditări.

— denumire pentru diavol, Satan, Scaraoschi, Drac.

— a merge cu tasul.

(de la gr. θεός, ὁ — Theos = Dumnezeu)
— filozofie religioasă care concepe un Dumnezeu absolut, transcendent, creatorul lumii şi proniatorul ei; spre deosebire de teism, deismul nu admite pronia divină, iar panteismul nu admite transcendenţa, considerând-o o forţă difuză, pretutindeni în natură.

— ştiinţa despre sfârşitul omului.

(reg. din maghiară, temeto)
— cimitir.

vezi şi {cădire}, {cădelniţă}.

(regionalism moldovenesc)
— se numeşte prosopul, batista sau o simplă fâşie de pânză, care se dă preotului la anumite slujbe religioase (botez, nuntă, înmormântare).

— catapeteasma care desparte altarul bisericii de naos, în bisericile ortodoxe;.

târnoseală
(din slv. tronosati)
— sfinţirea de la inaugurarea unei biserici; se face de către ierarh, cu aromate (aloe, smirnă, tămâie ş.a.) fierte în ceară, preparate după un anumit ritual; vezi şi {Mir}, {Sf. Mir}.

teandrie— înomenirea lui Dumnezeu, spre a fi perceptibil; teandria Logosului — Dumnezeu S-a făcut om pentru noi: „Şi Cuvântul S-a făcut trup“ (Ioan 1, 14). Teandrie înseamnă dubla natură a lui Iisus Hristos: Om adevărat şi Dumnezeu adevărat; fiecare dintre cele două firi îşi păstrează însuşirile sale proprii, deşi unite în persoana lui Hristos; ele lucrează în El, nu separat, ci cu participarea uneia şi a celeilalte.

— formă de guvernare în statul antic, în care puterea politică şi religioasă se exercita de aceeaşi persoană; preoţii aveau deopotrivă şi puterea religioasă şi pe cea politică. În Egiptul antic, preoţii zeului Amon-Ra (zeul soarelui) ajunseseră la o putere politică şi economică atât de mare (sec. XIV î.Hr.), încât marele preot a preluat tronul, devenind şi faraon. Pentru a stăvili această tendinţă de supremaţie a sacerdoţiului (clerului), faraonul Amenofis al IV-lea mută capitala de la Teba la Akhutaton („orizontul discului solar“), impunând supremaţia zeului Aton (zeul „discului solar“). Urmaşul său, faraonul Tutankhamon („Imagine vie a lui Amon“) reînvie cultul lui Amon-Ra şi îl impune.

(lat. templum)
— locaş de închinare pentru popoarele necreştine: în antichitate, la greci şi romani, la egipteni etc, iar azi la marile religii extrem-orientale — budism, hinduism, brahmanism etc. În religia iudaică monoteistă, a fost ridicat un templu măreţ în sec. X î.Hr., de vestitul rege Solomon, fiul lui David, pe muntele Moria din Ierusalim. Acest templu a fost dărâmat de regele babilonian Nabucodonosor în anul 587 î.Hr., când a cucerit Iudeea şi a luat pe evrei în robie. Eliberaţi din robie de Cirus, regele perşilor, evreii au rezidit templul (539 î.Hr.). În sec. I î.Hr. romanii au ocupat Iudeea, numind rege pe Irod, fiul lui Antipater. Acesta a început restaurarea templului din Ierusalim, care s-a continuat şi sub urmaşii săi, până la jumătatea sec. I d.Hr. Din cauza unor revolte populare provocate de zeloţi (patrioţi evrei) împotriva stăpânirii romane, generalul Titus, fiul împăratului roman Vespasian, i-a înfrânt pe răsculaţi, a dat foc Ierusalimului şi a dărâmat templul până-n temelii. Astăzi, ruinele lui sunt loc de pelerinaj nu numai pentru evrei, dar şi pentru creştinii din toată lumea, Ierusalimul devenind, prin Iisus Hristos, leagănul creştinismului.

— a fost numit şi Cortul Sfânt care a constituit prima formă a lăcaşului de cult în religia mozaică (iudaică); el a fost construit de Moise după indicaţiile primite de la Dumnezeu, aşa cum se arată în Biblie (în Vechiul Testament — Ieşire 25,8 ş.u.); în locul vechiului tabernacol, regele Solomon a zidit măreţul templu din Ierusalim (sec. IX î.Hr.). Dărâmat în vremea robiei babiloniene (sec. VI î.Hr.) el a fost refăcut după întoarcerea din robie (sec. VI-V î.Hr.) şi restaurat de regele Irod cel Mare, în anul 18 î.Hr. Templul înfrumuseţat de Irod a fost dărâmat de romani la anul 70 d.Hr., când a fost distrus Ierusalimul.

(gr. θεολογούμενον, τό — theologoumenon)
— se numesc acele învăţături creştine care se bazează pe revelaţia divină, dar nu au consensul unanim al Bisericii (ex.: despre vremea creării îngerilor, crearea sufletului copiilor din sufletul părinţilor etc). Acestea sunt păreri particulare şi sunt admise în Teologia Dogmatică numai în măsura în care nu contrazic dogmele Bisericii.

(gr. θεοτόκος, ἡ — Theotokos = Născătoare de Dumnezeu)
— Maica Domnului; Fecioara Teotoha — mozaic din catedrala Santa Maria Assunta, întemeiată de împăratul Bizanţului Heraclie, la Veneţia (sec. VII).

(gr. θεός + λόγος, ὁ — Theos logos)
— specialist care se ocupă de Teologie, de studiul cuvântului lui Dumnezeu.

a teologhisi— înseamnă formarea teologului prin disciplinele de învăţământ teologic, atât pe plan teoretic cât şi practic. Liturghia şi predica sunt obligatorii atât pentru preot, cât şi pentru credincios. Pastorala cuprinde sfaturi pentru preotul care păstoreşte. Catehetica învaţă cum se face o lecţie de religie. Omiletica cuprinde regulile după care se face o predică. Predica face parte din cult şi trebuie să fie la înălţimea Sf. Liturghii.

(gr. θεογονία, ἡ — theogonia = theos + gonos = Dumnezeu / zeu + generaţie)
— explicare a divinităţii; teogonii — informaţii despre toţi zeii pe care îi adoră popoarele politeiste (ex. teogonie greacă, romană, feniciană, egipteană). Hesiod (poet grec, sec. VIII î.Hr.) scrie „Teogonia“, în care expune genealogia şi filiaţia zeilor. Hesiod, contemporanul lui Homer, face o teogonie şi o cosmogonie, explicând naşterea zeilor unii din alţii şi crearea lumii. La început a fost Haosul şi Geea (pământul), Tartarul şi Eros (dragostea). Geea naşte pe Uranus (cerul) şi din acesta se nasc titanii. Din titanul Cronos şi soţia sa Rhea s-au născut zeii. Zeus, cel mai tânăr dintre zei, uzurpă tronul lui Cronos. Din Zeus se vor naşte toate generaţiile de zei şi zeiţe.

teofanii— se numesc, în general, arătările lui Dumnezeu către oameni (ex. rugul arzând al lui Moise); vezi şi {Epifanie} sau {Botezul Domnului}.

(gr. θεόφορος — theoforos = purtător de Dumnezeu)
— inspirat de Dumnezeu; iubitor de Dumnezeu; Sf. Ignatie Teoforul, episcop în Antiohia (+107), martirizat la Roma, în vremea împăratului Traian, imnograf creştin, compune cântări şi imne de preamărire a lui Hristos, introduce cîntarea antifonică, ceea ce presupune o formă de organizare a desfăşurării cultului creştin. El precizează structura ierarhică a Bisericii (episcopi, diaconi) şi argumentează întruparea Mântuitorului, care a suferit real, ca Om adevărat, Patimile şi Răstignirea. Au rămas de la el mai multe Epistole duhovniceşti, adresate comunităţilor creştine (din Efes, Smirna, Roma, Troia ş.a.), scrieri în care se remarcă preciziunea unor termeni teologici de fond, ca: creştin, Biserica sobornicească (universală), Dumnezeu-Hristos, Dumnezeu întrupat.

Sfânta Teodora de la Sihla
(sec. XVII-XVIII)
— originară din satul Vânători-Neamţ, face parte din şirul acelor cuvioşi sihastri, practicanţi ai rugăciunii lui Iisus, care au ajuns la cea mai înaltă treaptă de sfinţenie, dobândind harul vizionar şi al săvârşirii minunilor. Hotărâtă să fie „mireasa lui Hristos“, Teodora se călugăreşte, trăind un timp la schitul Bărzăreşti din jud. Râmnicu Sărat. Schitul fiind cotropit de turci, ea se retrage la alt schit din jud. Bacău, de unde se retrage la schitul Sihla din jud. Neamţ, trăind izolată într-o chilie zidită în munte. În această chilie s-a nevoit cuvioasa Teodora aproape 30 de ani, slăvind pe Dumnezeu şi biruind prin răbdare şi smerenie toate cursele vrăjmaşului. Fiind întărită cu putere de sus, n-a mai coborât din munte, unde numai fericitul Pavel, duhovnicul ei, urca din timp în timp la chilia ei, cu Preacuratele Taine şi cele de nevoie vieţii pământeşti. În această îngerească nevoinţă atât de mult a sporit cuvioasa, că făcea priveghere de toată noaptea, cu mâinile înălţate la cer, până se revărsau zorile şi se lumina la faţă, apoi se odihnea două ore şi iar începea. Hrană primea, cât a trăit bătrânul duhovnic, pesmeţi uscaţi cu ierburi de pădure, „măcrişul sfintei Teodora“, şi după moartea lui, a rămas în grija lui Dumnezeu. Apă avea din scobitura unei stânci, în care se aduna din ploi, şi care n-a secat niciodată, rămânând până azi cu numele de „Fântâna Sfintei Teodora“. În vremea unei năvăliri turceşti, când oamenii au fugit în munţi de frica lor, nişte călugăriţe au ajuns până la chilia ei. Teodora le-a lăsat pe ele acolo, iar ea s-a retras într-o peşteră unde a trăit singură şi neştiută de nimeni, „ca un înger în trup“. Noaptea se odihnea puţin pe o lespede de piatră, iar apoi „se ruga neîncetat lui Dumnezeu, cu mâinile înălţate la cer, până se răpea cu mintea la cele cereşti, iar cu trupul se ridica deasupra pământului, şi din gura ei se înălţa în sus ca o văpaie de foc, asemenea marilor sfinţi“, că ajunsese fericita Teodora la rugăciunea cea mai înaltă, în extaz. Odată a observat stareţul de la mănăstirea Sihăstria un stol de păsări care duceau în cioc fărămituri şi coji de pâine şi urmărindu-le, călugării au aflat-o pe sfânta, căreia păsările îi aduceau hrana. Primind de la aceştia Sfânta împărtăşanie, sfânta Teodora şi-a dat sufletul lui Hristos şi trupul ei a fost înmormântat în peştera aceea, unde a rămas o sută de ani, când, între anii 1828-1834, nefiind supus putrezirii, moaştele ei, făcătoare de minuni, au fost duse de ruşi la Kiev şi aşezate în catacombele de moaşte de la mănăstirea Pecerska; aici se află şi azi sub numele de „Cuvioasa Teodora din Carpaţi“. Amintirea sfintei Teodora era vie în toate mănăstirile şi satele din Moldova, „căci trupul ei proslăvit cu neputrezirea era izvor de bună mireasmă şi făcea minuni. De aceea alergau la moaştele ei din peşteră credincioşi de prin sate şi mai ales cei bolnavi şi se vindecau de suferinţă. Unii sărutau sfintele ei moaşte, alţii îşi atingeau bolnavii de sicriu, iar alţii se spălau cu apă din fântâna ei şi primeau ajutor şi mângâiere“ (Ioanichie Bălan, Patericul Românec, Bucureşti, 1980, p. 173-174.). Fericita Teodora a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Română şi trecută în rândul sfinţilor în 1992, de când se pomeneşte în calendar la 7 august.

— operă filozofică, aparţinând filozofului german Gottfried Wilhelm Leibniz, care încearcă să demonstreze, prin teoria „monadelor“ (entităţi spirituale indivizibile), că existenţa răului în lume nu poate contrazice bunătatea lui Dumnezeu, lumea aceasta fiind totuşi „cea mai bună dintre lumi“, concepţie ce stă la baza metafizicii sale.

(„Casa lui Dumnezeu“)
— se numeau templele vechilor mexicani (azteci). Asemenea templelor babiloniene, teocali aveau forme de piramidă, cu multe etaje.

— caracteristică a cultului Bisericii creştine, al cărui obiectiv principal şi esenţial este Dumnezeu.

— carte de slujbă din Canoanele Născătoarei de Dumnezeu (Tipicul bisericesc, ed. a II-a, 1907, p. 312).

(gr. θεός, ό — Theos = Dumnezeu + σοφία, ἡ — Sofia = înţelepciune)
— doctrină filosofico-religioasă care susţine posibilitatea cunoaşterii nemijlocite a lui Dumnezeu prin „iluminare“ interioară, prin extaz mistic. Reprezentanţi: Paracelsus, Bohme, Sweden-borg, R. Steiner etc.

(teologie)— este ştiinţa de comunicare şi interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu, ştiinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu şi a formelor de comunicare a Lui cu lumea.

Grigorie— este numit Sf. Grigorie de Nazianz, pe care Biserica îl sărbătoreşte la 25 ianuarie şi la 30 ianuarie, împreună cu Sf. Vasile şi Ioan Gură de Aur. Este unul dintre marii Părinţi bisericeşti, care, prin activitatea şi scrisul său, a contribuit la fixarea şi precizarea dogmei Bisericii creştine.

(gr. θεολογούμενον, τό — Theologoumena, θεός + λογούμενα — Theos + logoumena = Dumnezeu + legătură)
— discuţii libere, exprimând păreri personale în legătură sau pe marginea unei dogme a Bisericii.

— sectanţi neoprotestanţi (anabaptişti, studenţi în Biblie), care învaţă că sufletul moare odată cu trupul, cu care va veni la învierea generală.

Troeşnic— Canonul Sfintei Treimi, din Octoih; este un imn în cinstea Sfintei Treimi (gr. ὕμνος τριαδικός — imnos triadikos). El face parte din rânduiala slujbei Miezonopticii de Duminică, în care se mai află şi alte rugăciuni şi imne închinate Sf. Treimi, ca „Troparele Sfintei Treimi“ (Triadicale) şi „Rugăciunea către Prea Sfânta Treime, a lui Marcu“.

(slv. trica = treime)
— se numeşte sărbătoarea Sf. Treimi; icoană a Sfintei Treimi sau o cruce memorială, aşezată la răspântii de drumuri pentru a aminti drumeţilor de rugăciune şi de Dumnezeu. Crucile memoriale votive sunt ridicate în amintirea unor evenimente istorice (ex. Crucea de la Călugăreni, în amintirea victoriei lui Mihai Viteazul împotriva turcilor, ridicată de voievodul Şerban Cantacuzino). În Ardeal, troiţa se numeşte şi Rugă. Troiţa, cruce de lemn şi de piatră, este acoperită cu un acoperiş în formă de streaşină (în două ape). Ea poate fi făcută şi din trei cruci, unite prin acelaşi suport şi aceeaşi streaşină. Sărbătoarea Sfintei Treimi, numită de popor Troiţă, se ţine în lunea Rusaliilor.

sau filoponism— erezie (formulată în sec. VI de Ioan Filopon, din Alexandria Egiptului), care susţinea existenţa a trei Dumnezei în Sfânta Treime. Fiinţa divină, susţin ereticii, se repetă în cele trei Persoane, contrar simbolului de credinţă, care susţine unitatea Fiinţei dumnezeieşti („Unul ca fiinţă şi întreit ca persoană“).

— idol (I Regi 15, 23), termen vechi în Biblia de la Bucureşti, ediţia 1988, p. 206.

— în Vechiul Testament, strănepot al lui Noe şi tatăl patriarhului Avraam, din care se trage poporul evreu.

(gr. τερέτισμα, τό — teretisma, gr. τερετίζο — teretizo = îngânare, fredonare, a îngâna o melodie, a fredona)
— cântare psaltică, ornamentală, în care se folosesc frecvent silabele to-te-to şi te-ri-rem, de unde terirem; repetarea, lungirea cântării prin repetarea silabelor variate din to, te, re, rem, folosite ca ornament muzical (în cântări ca: polielee, heruvice etc). Se mai numesc şi cratime.

— erou din mitologia greacă, fiu al regelui Aegeu, al cetăţii Atena, vestit pentru uciderea Minotaurului, un monstru jumătate om, jumătate taur, căruia Aegeu, spre a se salva de ameninţările lui, îi sacrifica anual câte şapte tineri şi şapte tinere fecioare. Acest monstru era fiul regelui Minos, care-l închisese în palatul său din Knosos (Creta), vestitul Labirint, din care, fără călăuză, nimeni nu mai putea ieşi. Ariadna, fiica regelui Minos, îl ajută pe Teseu, dându-i un fir, care să-i traseze drumul spre a se putea întoarce afară. Teseu este socotit şi primul organizator al legislaţiei ateniene. Mitul lui Teseu, cel mai mare erou al Atenei, reprezintă documentar lupta grecilor împotriva stăpânirii cretane.

— serbări în cinstea zeiţei Demetra (Demeter, zeiţa roadelor pământului), în Grecia antică.

(lat. testamentum)
— este, în înţeles curent, un act juridic, prin care cineva poate dispune de averea sa (cui să fie lăsată după moarte); în înţeles biblic, testament se numesc cele două părţi ale Bibliei: Vechiul Testament şi Noul Testament.

— carte de slujbă care cuprinde cele patru Evanghelii (scrise de Matei, Marcu, Luca şi Ioan); Evangheliar (tetravanghel). Tetravanghelul românesc este titlul primului text tipărit în limba română, al celor patru Evanghelii (1561) de către „diaconul Coresi ot Târgovişte şi Tudor diacul“, spre a fi de folos preoţilor şi credincioşilor creştini ortodocşi români, ca „să înţeleagă, să-nveţe rumânii cine-s creştini“.

tetramorfii— categorie de îngeri, aşa cum apar în viziunea profetului Iezechiel, din Vechiul Testament: îngeri cu patru feţe (una de om, alta de leu, alta de bou şi alta de vultur), cu patru aripi, pentru fiecare faţă, picioare drepte, cu copite de viţel, scânteietoare, cu mâini de om sub aripi, de fiecare parte a corpului. Feţele şi aripile erau despărţite în partea de sus, şi, la fiecare, două din aripi erau întinse, iar două le acopereau trupul; înfăţişarea lor era scânteietoare, semănând cu cărbunii aprinşi, cu făclii aprinse, iar printre ele curgea foc din care ţâşneau raze şi fulgere.

(gr. τετράποδος, ὁ — tetrapodos = cu patru picioare), numit şi proschinitariu (gr. προσκηνητάριον, τό — proschinitarion = în faţa scenei), numit uneori şi iconostas
— este un fel de analog sau pupitru stabil, fix, pe care se aşează icoana sărbătorii (a sfântului zilei, a hramului bisericii) ori Sf. Cruce pe care le sărută credincioşii la intrarea în biserică şi când trec să se miruiască; este aşezat în faţa icoanei împărăteşti a Mântuitorului.

Cavalerii teutoni— Ordinul cavalerilor teutoni, numit şi Ordinul Ospitalierilor Germani, a fost întemeiat în Palestina, în vremea Cruciadelor (1190), având, ca şi Templierii, acelaşi caracter monaho-militar şi acelaşi scop umanitar, de ajutorare şi apărare a pelerinilor creştini, care veneau la Locurile Sfinte. La sfârşitul cruciadelor ei se stabilesc în Europa, întâi în Transilvania (în Şara Bârsei) spre a lupta împotriva cumanilor. Chemaţi la începutul sec. XIII de regele Prusiei, ei se stabilesc în Prusia de Răsărit, unde convertesc populaţiile păgâne de aici la creştinism, colonizează regiunea cu germani, iar la începutul sec. XIV, îşi mută aici centrul principal, la Marienburg şi supun Lituania. În 1410, ei suferă o grea înfrângere din partea regelui polon, ajutat de Domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, la Tannenberg, după care puterea lor scade şi ei cad sub suzeranitatea Poloniei care le ia o parte din teritorii. La începutul sec. XVI, cei rămaşi în Prusia trec la luteranism.

— colecţie de tropare, care apar începând cu sec. V-VI.

(lat. tumulus = movilă)
— o movilă de pământ ridicată deasupra unui mormânt, în scopul de a-l proteja. Asemenea tumuli au fost descoperiţi pe aproape tot teritoriul ţării noastre, datând din epoci foarte vechi, începând din neolitic, epoca bronzului, a fierului şi unii datând din epoca migraţiilor (feudalismului timpuriu). Potrivit fiecărei epoci, şi specificul acestor tumuli este diferit, ca şi dimensiunile lor, începând de la diametru de 8-10 m şi înălţime de 0,50 m, până la 1 m şi ajungând la 8-10 m diametru şi 4-5 m înălţime. Movilele (tumuli) din neolitic (jud. Buzău) conţin morminte de inhumaţie; tumulii mai târzii, din epoca greco-romană şi a migraţiilor, conţin şi morminte de înhumare, dar mai ales de incinerare. În aceşti tumuli, obiectele funerare şi urnele sunt aşezate, uneori, direct pe pământ sau în construcţii funerare de piatră cioplită sau lemn (jud. Tulcea, Teleorman, Vâlcea, Mangalia). Unii tumuli erau înălţaţi din straturi alternative de piatră şi pământ (ca în Vrancea, la Bârseşti) sau din unul ori mai multe straturi de bolovani, peste care se punea un strat subţire de pământ (în Vâlcea la Râureni, în Mehedinţi la Işalniţa). În unele din aceste movile funerare (tumuli) se afla un mormânt principal şi altele secundare, introduse mai târziu, în epoci ulterioare. În alţi tumuli nu s-au aflat morminte, ci numai ofrande de arme ale luptătorilor căzuţi în războaie, departe de unităţile lor, şi numai spre comemorare.

(gr. τὸ τροπάριον — to troparion, de la gr. ὁ τρόπος — o tropos = mod, fel, chip, pentru că preaslăveşte felul vieţii unui sfânt, sau de la gr. τὸ τρόπαιον — to tropaion = trofeu, biruinţă, pentru că preaslăveşte biruinţa sfinţilor asupra diavolului sau a patimilor) sau stihiră
— este forma cea mai veche şi fundamentală a poeziei imnografice liturgice. În limba greacă, troparul respectă, ca formă, legile compoziţiei poetice (ritm, rimă, număr de silabe); prin traducerea în limba română, este redat în proză, respectându-se fondul, în dauna formei. Denumirea de tropar se dă azi unor compoziţii imnografice izolate, care prezintă pe scurt şi cântă chipul sau icoana vieţii unui sfânt (unor sfinţi), ori descriu sensul şi importanţa unui eveniment din viaţa Mântuitorului sau din istoria sfântă a mântuirii, care se comemorează în principalele sărbători din cursul anului bisericesc. Aceste tropare se cântă la sfârşitul Utreniei, Vecerniei, la Liturghie, la vohodul mic, la slujba Ceasurilor. În cărţile de slujbă de azi, aceste tropare se numesc gr. τὰ ἀρολυτίκια — apolitikia, adică tropare finale (de încheiere), pentru că se cântă, de regulă, înainte de apolisul (gr. ἀρόλυσις, ἡ — apolisis = sfârşit) slujbei Vecerniei şi Utreniei. Tot tropare, în sens mai larg, sunt numite acele compoziţii (care în lb. greacă au formă de strofe în versuri fie izolate, fie grupate în serie) care se cântă sau se citesc în rânduiala unor slujbe (la începutul Aghiazmei mici: „Ceea ce ai primit bucurie prin înger…“). Tropare sunt şi acele compoziţii imonografice în formă de strofe, grupate în serie şi numite în cărţile de ritual stihiri, care se cântă la Vecernie (la „Doamne, strigat-am…“) şi la Utrenie (la „Toată suflarea…“), la Liturghie (la „Fericiri“) sau în rânduiala unora dintre Sfintele Taine şi ierurgii. Cele mai vechi tropare (stihiri) intrate în uzul liturgic sunt din sec. V: stihirile (troparele) numite anatoliceşti (atribuite imnografului Anatolie, patriarh al Constantinopolului), care se cântă la Vecernie şi Laude, care preamăresc patimile, pogorârea la iad şi învierea Mântuitorului, urmărind combaterea ereticilor nestorieni şi eutihieni; troparul „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…“ (glas V), care se cântă la Litie, şi e atribuit Sfântului Chiril al Alexandriei; troparele Născătoarei de Dumnezeu, ale celor opt glasuri. Tot tropare sau stihiri izolate sunt şi acele scurte unităţi imnografice (din Minee) numite idiomele, automele, podobii, ipacoi, sedelne, antifoanele, treptele antifoanelor, svetilnele sau luminândele, numite şi voscresne sau mânecânde.

— lacul sau marea Tiberiadei, numită şi lacul Ghenizaret (din cauza câmpiei Ghenizar, aşezată în partea de apus a Iordanului, vestită pentru fertilitatea ei) sau marea Galileii (după numele provinciei Galileea, în care se află); s-a numit Tiberiada după numele oraşului Tiberiada, clădit în partea de apus a lacului, de regele Irod Antipa (4-39 d.Hr.), tetrarhul Galileii, care-i dă acest nume în onoarea împăratului roman Tiberiu (14-37 d.Hr.). Pe malurile acestui lac se aflau, în vremea Mântuitorului, alte multe oraşe, printre care Capernaum, Betsaida, Magdala etc, care-şi trăgeau bogăţia mai ales din apele pline de peşti ale lacului, precum şi din cultura măslinilor şi a viţei de vie. Aici şi-a desfăşurat Mântuitorul mare parte din activitatea Sa şi Şi-a ales dintre pescarii locului pe primii săi apostoli, ca să facă din ei „pescari de oameni“ (Matei 4, 18-21); aici a potolit furtuna, certând vânturile (Matei 8,23-27); aici a făcut minunea saturării celor cinci mii de oameni, înmulţind cinci pâini şi doi peşti; pe apele acestui lac a mers Iisus trecându-l cu piciorul, spre uimirea şi spaima ucenicilor Săi (Matei 14,15-34), care au recunoscut încă o dată dumnezeirea Lui. Lacul Tiberiada este străbătut de la nord la sud de râul Iordan. Din vechile cetăţi de pe malurile lui au rămas azi doar ruinele.

(lat. tiaras şi tiara; gr. διάρα — diara)
— pălărie fără margini (dreaptă sau ascuţită), coroană (cilindrică) purtată de regi; este în formă conică la regii perşi; tiara papală sau mitra papală formată din trei coroane suprapuse, în formă de cilindru, decorate cu flori de crin stilizate.

— ideea îndumnezeirii omului, care stă în centrul doctrinei ortodoxe, fundamentată pe texte biblice şi mai ales pe scrierile Sf. Apostol Pavel şi Evanghelia Sf. Ioan. Întruparea Logosului a făcut posibilă îndumnezeirea omului (theosis), săvârşită însă de graţia divină, îndumnezeirea este însoţită de experienţa luminii mistice, pe baza căreia Grigore Palama (sec. XIV) elaborează o teologie mistică a luminii taborice.

— episcop al Tomisului şi Sciţiei (392-402 d.Hr.). A predicat printre goţii şi hunii năvălitori, care-l numeau „zeul romanilor“; a fost prieten al Sf. Ioan Hrisostom. Un alt Theotimos e, în a doua jumătate a sec. V, apărător al credinţei ortodoxe, aşa cum s-a stabilit învăţătura ei la Sinodul de la Calcedon (451) şi pe care Theotimos o înfăţişează, într-o scrisoare apologetică, împăratului Leon (Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976.).

(lat. Dei genitrix), Născătoare de Dumnezeu
— dogmă mariologică ortodoxă, împotriva căreia s-au ridicat nestorienii care susţineau că Maria nu L-a născut pe Iisus-Dumnezeu, ci numai pe Iisus-Omul. Nestorie, ajuns patriarh al Constantinopolului (428), susţine separarea totală a celor două naturi ale lui Hristos, cea divină şi cea umană. El a fost condamnat la Sinodul ecumenic din Efes (431).

— formă populară în Ardeal, pentru „ctitor“ (vezi inscripţiile bisericii din Sibiel, lângă Sibiu).

— ucenic al Sfântului Apostol Pavel, căruia acesta îi trimite două Epistole (I şi II), după ce îl hirotonise episcop la Efes. Eusebiu al Cezareei (+340) spune că acest Timotei a fost primul episcop al Efesului şi a murit martir. Biserica îi face pomenire la 25 ianuarie. Conţinutul celor două epistole este important pentru valoarea lor pastorală, cuprinzând sfaturi permanent valabile pentru slujitorii Bisericii şi pentru credincioşii creştini. Este importantă, ca valoare documentară, referirea ce se face cu privire la cult şi la ierarhia bisericească.

(tempus, temporis = timp, vreme)
— este, ca şi spaţiul, o dimensiune a existenţei cosmice, a lumii. În concepţia creştină, timpul a fost creat o dată cu lumea: „Mundus non factus est in tempore, sed cum tempore“ („Lumea n-a fost făcută în timp, ci o dată cu timpul“) zice Fericitul Augustin. Hristos-Mântuitorul este nu numai întemeietorul Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii, înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era aşteptarea mesianică, după întruparea Lui, a început „plinirea vremii“ (Galateni 4,4). Deşi invizibil, timpul a fost măsurat, concretizat, împărţit de om după măsura fixată de Dumnezeu la Facerea lumii (Facerea 1, 14, 5-31; 2,2), în diviziuni şi subdiviziuni succesive, în care să se încadreze atât viaţa sa gospodărească, materială, cât şi cea religioasă (spirituală). Această măsurare şi divizare a timpului este cuprinsă în Calendar (vezi {calendar}). Sistemul de împărţire a timpului din calendarul civil (ani, luni, săptămâni, zile) a fost adoptat de Biserică în calendarul ei liturgic sau bisericesc. Dar, spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi, care era şi începutul anului civil la evrei, a început creaţia lumii şi tot în această zi şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele profetului Isaia (cap. 61, 1-2), care profeţea despre Iisus: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor… să vestesc anul plăcut Domnului“ (Luca 4, 18-19). La romano-catolici, anul bisericesc începe cu prima duminică din Advent (Adventus), adică cea mai apropiată de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru săptămâni înainte de Crăciun. Prin întocmirea anului bisericesc, Biserica a fost preocupată să asigure şi să perpetueze prezenţa spirituală, nevăzută, dar reală, a Mântuitorului în mijlocul credincioşilor, după cum El a făgăduit înainte de a Se înălţa la cer: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 20). Această realitate e vie în tot anul liturgic prin sărbătorile, posturile, pomenirile morţilor şi diferitele orânduieli şi aşezăminte de cult ale Bisericii şi prin toate slujbele bisericeşti care se succed şi revin într-o anumită ordine, în fiecare an, lună, săptămână şi zi, în cadrul cărora se scurge viaţa oamenilor, în aceste patru cercuri concentricele timpului, Biserica încadrează în suflul harului divin şi sfinţeşte, prin rugăciune continuă, întreaga viaţă a credinciosului, în împrejurările ei cele mai importante. Ca mijloc de comemorare a vieţii şi activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc, ortodox a pus în centrul său sărbătoarea Sfintelor Paşti, în jurul căreia gravitează cele trei mari perioade sau timpuri liturgice care grupează sfintele slujbe ale întregului an, şi anume: perioada Triodului, perioada Penticostarului, perioada Octoihului (prepas-cală, pascală şi postpascală). Fiecare din acestea cuprinde un anumit număr de săptămâni. Timpul sau perioada Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul postului) până la Duminica Paştilor. Primele trei săptămâni sunt pregătitoare pentru Postul Paştilor, care ţine şapte săptămâni. Perioada Triodului este o comemorare şi o reprezentare a activităţii arhiereşti a Mântuitorului. Ca Mare Preot, El aduce jertfă, dându-Se jertfă pe El însuşi prin Patimile şi Moartea Sa pe Cruce. Timpul Penticostarului este intervalul dintre Duminica Paştilor şi Duminica întâi după Rusalii, numită şi Duminica tuturor sfinţilor (opt săptămâni). Această perioadă celebrează timpul dintre învierea şi înălţarea lui Iisus la cer, urmată de Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), ziua întemeierii Bisericii creştine. Timpul Octoihului ţine tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei Penticostarului, până la începutul Triodului. Este perioada cea mai lungă, care durează 40-46 de săptămâni, în funcţie de data Paştilor. În centrul acestei perioade stă Naşterea Domnului, urmată de Bobotează. La început, aceste două sărbători se ţineau în aceeaşi zi. Perioada Octoihului celebrează evenimente dinainte de venirea Mântuitorului, precum şi activitatea profetică sau învăţătorească a Mântuitorului, până în ajunul Patimilor Sale. Cea mai importantă dintre cele trei misiuni (de profet sau învăţător, de arhiereu sau Mare Preot şi cea de împărat sau de biruitor al păcatului şi al morţii) este activitatea Sa de Arhiereu; de aceea, celebrarea liturgică a Patimilor şi învierii Domnului rămâne centrul vieţii lui Hristos în Biserică şi inima întregului an bisericesc. Astfel, întregul cult al Bisericii, în diferitele lui manifestări, are un caracter pascal. Anul bisericesc ortodox reînnoieşte în cadrele timpului istoric şi ale experienţei umane, viaţa cu Hristos şi în Hristos; prin el se realizează un fel de prelungire a întrupării şi vieţii istorice a Mântuitorului, prin mijlocirea căreia Acesta continuă să trăiască în Biserică de-a pururea, în viaţa credincioşilor, aşa cum trăia odinioară pe pământ. Pe lângă marile sărbători închinate Mântuitorului, în cursul anului bisericesc există şi ciclul sărbătorilor mineale (ciclul sanctoral sau mineal), cuprinse în Sinaxar sau Minologhiu, care comemorează şirul sfinţilor pomeniţi în fiecare zi, din cele douăsprezece luni ale anului calendaristic, începând cu septembrie şi terminând cu august. Fiecare an nou din viaţa Bisericii este, astfel, o istorie a iconomiei mântuirii în rezumat, reînnoită prin rânduiala liturgică, iar fiecare zi liturgică este o feria (sărbătoare) deschisă spre eshatologie. Acestea caracterizează timpul eshatologic sau eclesial, timpul sfinţit, timpul liturgic, spre deosebire de timpul istoric (vezi şi {ziua liturgică}, {săptămâna liturgică}). Formula „În vremea aceea“ (in Mo tempore), de la începutul fiecărei pericope evanghelice, care se citeşte la Liturghie, reprezintă timpul sfinţit, veşnicul prezent (acum) din dimensiunea liturgică a timpului.

— mănăstire în jud. Gorj, datând din sec. XIV, întemeiată de călugărul Nicodim (venit la noi din Prilep-Serbia), în vremea lui Vladislav-Vodă Basarab (1364-1372). După cum arată inscripţia, mănăstirea a fost construită întâi în lemn; zidirea s-a făcut de Radu-Negru Basarab (1373-1384), iar acoperişul de plumb a fost pus de Neagoe-Vodă Basarab (1512-1521). Fiind distrusă de turci, a fost refăcută de Matei Basarab (sec. XVII), care „a înzestrat-o cu clopote, sfeşnice şi altele“ drept mulţumire că aici s-a adăpostit contra trupelor trimise de Leon-Vodă (1633-1654). La sfârşitul sec. XVIII, turcii au distrus-o complet, dar a fost refăcută la 1798; a mai fost restaurată în sec. XIX, de vreo două ori, fiind distrusă de un incendiu; ceea ce este azi mănăstirea Tismana se deosebesşte mult de ceea ce a fost forma ei iniţială; în pictura votivă sunt redate însă portretele tuturor domnilor care au contribuit la continua ei renaştere. Astăzi Tismana este mănăstire de maici.

psalmii tipici
(Ps. 102, 145)
— se cântau odinioară, ca şi cei antifonici, în întregime la Liturghie; azi se mai cântă întregi numai la Obedniţă (Prânzânda), în mănăstiri. Din ei au mai rămas azi doar câte un verset (primul verset din Ps. 102); vezi şi {obedniţa}.

(„adăugare“)
— colecţie de tradiţii ale religiei iudaice care n-au fost cuprinse în Mishna (comentarii făcute de rabini la textele Sfintei Scripturi).

— erau, în vechile religii mexicane, zeităţile protectoare ale casei (ca „manii“ şi „larii“ la romani).

— este „apa cea caldă ce se toarnă în potir“ (învăţătura bisericească, pe scurt de 7 taine, Râmnic, 1746, f. 21), de la slavul topli = cald; „teplotă“ sau „tiplotă“ se numeşte şi vasul (ibricul) în care se încălzeşte apa binecuvântată („căldura“), care se toarnă în potir înainte de împărtăşirea preotului;.

(gr. τυρικόν, τό — tipicon, de la gr. τύρος, ὁ — tipos = formă, chip, formular, normă; slv. tipiku)
— adică rânduieli, forme şi formule verbale fixe şi stabile, consfinţite de Biserică, după care se săvârşeşte cultul divin public. Cartea care cuprinde regulile stabilite pentru săvârşirea serviciului divin în biserică se numeşte Tipic. Tipicul cuprinde două părţi: partea întâi prezintă rânduiala serviciului divin al celor 7 Laude şi al Sfintei Liturghii pe întreg anul bisericesc, iar partea a doua cuprinde rânduielile de slujbă ale Sfintelor Taine şi ale ierurgiilor principale, mai frecvente în activitatea sacramentală a slujitorilor bisericeşti din enorii, precum şi indicaţii asupra unor practici mai mărunte din domeniul cultului (aprinderea luminilor în biserică, tragerea clopotelor şi toaca, rânduiala cădirilor etc), precum şi practici rituale (ca scoaterea Sfintei Cruci din altar în mijlocul bisericii, la Denia celor 12 Evanghelii din Săptămâna Patimilor ş.a.); pe lângă regula săvârşirii slujbei religioase a unei sărbători din cursul anului, Tipicul arată şi modul cum se poate săvârşi ea, când coincid două sau mai multe sărbători într-o zi; de asemenea arată şi cum se pot combina slujbele divine din alte cărţi bisericeşti: Octoih, Minei, Triod. Izvoarele Tipicului sunt Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie. Întocmirea Tipicului, aşa cum se află azi în Biserica Ortodoxă, a început din epoca Bisericii primare, fiind orânduit în linii mari de Sfinţii Apostoli, în sec. I. Dezvoltându-se în timp ritualul serviciilor divine, s-a simţit nevoia stabilirii unor reguli pentru săvârşirea uniformă a cultului divin. Această lucrare de întocmire a Tipicului a început de prin sec. III, când cuviosul Hariton Mărturisitorul a stabilit un Tipic (270), continuat în sec. IV de Eftimie cel Mare şi Teoctist. În sec. V-VI este completat de Sf. Sava, egumenul unei mănăstiri din Palestina. În veacurile următoare, Tipicul a fost revăzut şi îmbunătăţit, la început de către Sofronie, patriarhul Ierusalimului (sec. VII), iar în sec. VIII contribuie la completarea lui Cosma Melodul, episcop de Maiuma (+743) şi Ioan Damaschin (+749); în sec. IX, ieromonahul Marcu, stareţul mănăstirii Sf. Sava din Ierusalim, a adăugat câteva capitole cu rânduieli privitoare la pomenirea mai multor sfinţi în aceeaşi zi (rânduieli numite „Capetele lui Marcu“). Tot în acest secol, Teodor Studitul (de la mănăstirea Studion din Constantinopol) l-a îmbogăţit şi l-a introdus în mănăstirile din jurul Constantinopolului. Lucrarea de întocmire a Tipicului s-a încheiat abia în sec. XVI, când ieromonahul Ioasafat din Nauplia tipăreşte primul Tipic (1556) în limba greacă, cu titlul: „Tipiconul Sfântului Sava, precum era cunoscut şi mai înainte“. La români, primul Tipic a fost tipărit la Iaşi, în 1816, cu titlul: „Tipicul cel mare sau mănăstiresc“. În 1976, când s-a tipărit prima ediţie a Tipicului, după 50 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, s-a avut în vedere ca această ediţie, redactată de o comisie de specialişti, să dea Bisericii un Tipic uniform, „un îndreptar pentru săvârşirea acţiunii de uniformizare a săvârşirii sfintelor slujbe, în toate ţinuturile locuite de dreptcredincioşii ortodocşi români“.

(gr. σήμαντρον, τό — simantron; lat. signum, signaculum = instrument cu care se dă semnalul)
— instrument sonor, folosit în bisericile ortodoxe, şi mai ales în mănăstiri, pentru a anunţa începerea slujbelor religioase, începând din sec. IV, după ce creştinismul a devenit o religie liberă, slujbele religioase se anunţau prin clopoţei sau trâmbiţă (ca în Vechiul Testament) şi direct prin bătăi în uşă, cu un ciocan de lemn. În locul acestora a rămas toaca, de lemn sau fier. Toaca este de trei feluri: toaca mică, toaca mare şi tochiţa. Toaca de lemn este formată dintr-un ciocan de lemn şi o scândură, pe care se bate cu ciocanul, după o anumită cadenţă. Toaca mică de lemn este portabilă, spre deosebire de toaca mare şi de tochiţa de fier, care sunt fixate de clopotniţă, ca şi clopotele. Toaca mică de lemn şi tochiţa sunt folosite la bisericile mănăstireşti şi la catedrale. Ea se bate la începutul fiecărei slujbe, într-o singură stare, ocolindu-se biserica seara şi dimineaţa, cu opririle şi închinăciunile cuvenite, în cele patru laturi ale bisericii: întâi se bate în faţa bisericii, apoi în latura de miazăzi, de răsărit, de miazănoapte şi din nou în faţa bisericii (la sărbători, sâmbătă seara şi duminică dimineaţa, la praznice împărăteşti şi la sfinţi cu Polieleu). În noaptea învierii toaca se bate împreună cu clopotele.

— denumire pentru acele case ale creştinilor bogaţi din epoca romană, case spaţioase cuprinzând o sală vastă, dreptunghiulară, în care se strângeau creştinii pentru săvârşirea cultului, în primele veacuri, până în sec. IV, când, dându-se libertate creştinismului (Edictul de la Milan, 313), au început a se construi primele basilici creştine, ca locaşuri proprii pentru cult.

semne tipiconale

— mic vas de metal, ce stă la proscomidiar şi în care se încălzeşte apa, care, după săvârşirea Sfintei Jertfe, se toarnă în potir, înainte de împărtăşirea preotului. Această apă caldă se numeşte „căldură“; ea simbolizează căldura sângelui care a curs pe cruce din Trupul Domnului, şi apa amestecată cu sânge când a fost împuns cu suliţa; simbolizează şi credinţa caldă cu care trebuie să ne împărtăşim, dar şi căldura Sf. Duh, aşa cum se spune în formula de binecuvântare a apei calde care se toarnă în potir: „Căldura credinţei Sfântului Duh…“.

— raderea părului din creştetul capului, caracteristică clericilor catolici.

legea— cartea sfântă de bază a religiei mozaice în care este cuprins Pentateuhul (cele cinci cărţi ale lui Moise: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul), cât şi cărţile profetice şi hagiografice. Tora scrisă cuprinde cele 39 de cărţi sacre, canonice, fixate de canonul biblic iudaic, la care fariseii au adăugat şi Tora orală (Mişna şi Talmudul), care e tot de inspiraţie divină, dar a fost fixată în scris mai târziu. Saducheii nu au acceptat Tora orală, ci numai pe cea scrisă de Moise (Pentateuhul), cărţile profetice şi hagiografice. Rabinii iudei considerau Tora nu numai o carte sfântă, ci un fel de fiinţă divină, care a fost creată de Dumnezeu cu două mii de ani înainte de creaţiune. Rolul acestei cărţi a fost de sfătuitor al lui Dumnezeu însuşi. Aşa gândeau şi musulmanii despre Coran.

— unul dintre cei 12 Apostoli, galileean, chemat de Iisus; Toma este acela care, în ziua învierii Domnului, fiindcă nu L-a văzut când Acesta S-a arătat Apostolilor, s-a îndoit de învierea Lui; el a crezut numai când a văzut şi a pipăit cu mâinile lui, urmele cuielor. Lui Toma i-a zis Iisus: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“ (Ioan 20,29).

— doctrină formulată de Lev Tolstoi, mare prozator rus (sec. XIX), care, pornind de la doctrina creştină, predică un moralism abstract. Argumentând cu fapte, el critică creştinismul istoric (cu toate luptele lui sângeroase). Creştinismul lui Tolstoi se bazează numai pe învăţătura morală a Mântuitorului; Tolstoi nu recunoaşte şi nu admite doctrina Lui tainică, mistică. Tolstoi nu admitea libertatea omului şi nu vedea rădăcina răului în natura umană, în voinţa lui, ci în conştiinţă. Pentru a birui răul nu e nevoie de ajutorul divin, de harul divin, ci doar de o schimbare a conştiinţei. Pentru Tolstoi, Iisus Hristos nu era Răscumpărătorul şi Mântuitorul, El era doar Marele Învăţător şi Îndrumător al vieţii omului, cel care i-a dat legile şi poruncile morale. Tolstoi considera că astfel era uşor de realizat creştinismul în viaţă, pentru că e mai la îndemână şi mai înţelept să trăieşti potrivit legii morale a dragostei, decât a urii. Creştinismul, zicea Tolstoi, nu s-a realizat în practică din cauza teoretizărilor şi comentariilor teologice, care au căutat să concentreze toată atenţia asupra lui Iisus însuşi, bazând totul pe puterea Lui şi a graţiei divine. Concepând astfel creştinismul, Tolstoi zdruncină toate temeliile Bisericii creştine. El avea dreptate când cerea împlinirea în viaţă, trăirea poruncilor lui Hristos, dar greşea când credea că era uşor de îndeplinit aceasta numai cu ajutorul unei conştiinţe luminate, dar fără ajutorul Mântuitorului şi harul Sf. Duh. Cerând omului acest efort, Tolstoi a lunecat în „maximalismul moral“ (susţinut de secta montanistă care existase în Frigia, în sec. II), pe care n-a avut însă puterea să-1 realizeze el însuşi. Tolstoi acuza de imoralitate societatea pentru că nu renunţa la proprietate, pentru că folosea tehnica modernă, pentru că oamenii mâncau carne, fumau etc. De altfel, aceste principii critice prin care denunţa păcatele şi înfiera caracterul necreştin al societăţii şi al culturii timpului său, le-a predicat Tolstoi la vârsta bătrâneţii, când s-a retras din viaţa socială, aristocratică, în care trăise şi căreia îi aparţinea prin naştere, trăindu-şi ultimii ani în austeritate şi simplitate, alături de ţăranii de pe moşia sa de la Iasnaia Poliana.

Sfânta tradiţie— este alături de Sfânta Scriptură al doilea izvor de învăţătură al Bisericii. Sfânta Tradiţie sau Predania este mai veche decât învăţătura scrisă, adică Vechiul şi Noul Testament. Sfânta Scriptură a luat din Sfânta Tradiţie esenţialul şi l-a fixat în scris, dar aceasta a continuat să se amplifice prin interpretări la textele sfinte şi să se transmită oral mai departe. Tradiţia, predania sau învăţământul oral exista în vremea Sfinţilor Apostoli, alături de Sfânta Scriptură, aşa cum menţionează şi Sf. Apostol Pavel: „… fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră“ (II Tesaloniceni 2, 15). Această „predanie“, numită „Tradiţie apostolică“, este învăţătura pe care apostolii au primit-o chiar de la Iisus Hristos, direct, şi au transmis-o, la rândul lor, ucenicilor, preoţi şi episcopi, pe care i-au rânduit, întemeind biserici. Sfintele Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistolele care formează Noul Testament au fixat în scris parte din această Tradiţie. După epoca apostolică, Tradiţia apostolică s-a amplificat, luând numele de Tradiţia bisericească. Această tradiţie, fixată în scris, cuprinde scrierile Sfinţilor Părinţi, dogmele şi canoanele formulate de Sinoadele ecumenice, cultul bisericesc. Orice învăţătură dogmatică trebuie să-şi aibă temeiul atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie.

— zeitate reprezentată printr-o plantă sau animal, în care popoarele primitive credeau că e întrupat sufletul unui strămoş al tribului respectiv şi de aceea îl adorau, i se închinau.

— credinţă în totem (strămoş), este o formă inferioară de religiozitate. Ea constă în credinţa unor popoare primitive că sufletele strămoşilor erau întrupate în plante sau animale şi de aceea, între un grup de oameni şi unele specii de animale, păsări sau reptile, considerate ca totem, există o legătură de rudenie. Această legătură dă naştere la anumite interdicţii cu caracter alimentar şi matrimonial. Una dintre aceste interdicţii, numită exogamă, prevede obligaţia pe care o au membrii unui clan de a se căsători numai cu membrii altui clan. Căsătoria între membrii aceluiaşi clan este interzisă, deoarece sunt socotiţi rude între ei, fiind descendenţii unui totem (strămoş) comun. Totemismul a fost considerat o formă particulară a cultului strămoşilor. Eliberate de trup, sufletele strămoşilor rămân în legătură cu cei vii. Uneori se întrupează într-un descendent sau se instalează în câte un obiect din casa în care a locuit. Ca şi spiritele naturii, spiritele morţilor nu au nici o legătură cu fiinţa supremă, „Zeul suprem“ care rămâne inaccesibil atât spiritelor celor morţi, cât şi celor vii.

ordinul templierilor— este unul dintre Ordinele monahale militare, înfiinţate în Palestina, în sec. XI-XII (Ordinul Ioaniţilor, Ordinul Teutonilor, cu ramificaţiile sale: Ordinul Spadei, Ordinul Calatrava şi Alcantara), al căror scop era de a apăra împotriva mahomedanilor, pelerinii creştini care veneau să se închine la Locurile Sfinte (în 1078 turcii seleucizi cuceriseră Siria şi Palestina). Ordinul Templierilor a fost întemeiat în 1119 de Hugo Payens, unul dintre comandanţii cavalerilor francezi în Cruciade. În timpul Cruciadei I, aceştia cuceresc Ierusalimul (1099) şi înfiinţează aici un regat creştin condus de cavalerul Godefroy de Bouillon, al cărui succesor va fi fratele său Baldouin de Bouillon, care organizează regatul Ierusalimului după modelul regatului francez. Numele de „Templieri“ l-au primit de la reşedinţa lor din Ierusalim, un palat zidit de regele Baldouin II pe locul fostului templu al lui Solomon. Templierii aveau ca principii practicarea virtuţilor cavalereşti şi religioase, fiind călugări şi militari. Expansiunea turcească a pus capăt oricăror cuceriri ale cruciaţilor siliţi să abandoneze definitiv Răsăritul după cruciada a VII-a (1270-1289). Cavalerii Templieri au fost siliţi şi ei să părăsească Palestina (1291); aceştia se stabilesc în Franţa, aducând cu ei bogăţii mari, acumulate în condiţiile vieţii din Orient, în acea epocă. Regele Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos (1265-1314) le-a confiscat toate averile, acuzându-i că au încălcat legile moral-religioase şi s-au lepădat de Hristos. Acuzaţiile au dus chiar la desfiinţarea Ordinului Templierilor (prin Sinodul de la Vienne din 1311, condus de papa Clement al V-lea, în timpul captivităţii de la Avignon). Marele maestru al Ordinului, Jacques Molay a fost ars pe rug împreună cu 100 de cavaleri, iar mulţi alţi templieri au fost torturaţi şi închişi, spre a recunoaşte acuzaţiile aduse Ordinului. Ordinul desfiinţat, reapare în Portugalia în sec. al XIV-lea (1317), sub denumirea de „Ordinul lui Hristos“ şi, din nou în Franţa, în sec. al XVIII-lea, unde va fi desfiinţat în 1837, ca să se pulverizeze în zeci de subramuri şi organizaţii (v. Enciclopedia Universalis). Recent, o asemenea subramură apare în România, desprinsă din ramura „Ordinului Montesa“, care activează în Portugalia (şi calificată drept „singura ramură veritabilă, succesoare a Templierilor“). În luna septembrie 1993, a fost înfiinţată şi în România, sub denumirea de „Prioratul Naţional al Ordinului de la Bucureşti“, în prezenţa „ambasadorului extraordinar al Ordinului Cavalerilor Templieri pentru Estul Europei“, contele Franz Iosef von Batskinski. Prior (şef, mare maestru) pentru România, a fost investit Teoharie Leonida, cetăţean şi om de afaceri canadian, de origine română, împreună cu alţi 44 de „cavaleri“ şi „surori“ (membrii Ordinului se numesc, între ei, „fraţi şi surori“) cu un ceremonial special, care a avut loc în biserica Sf. Gheorghe (ctitoria lui Brâncoveanu) şi la Muzeul Militar Central din Bucureşti. Scopurile declarate ale Ordinului sunt „acţiunile umanitare“ de tip „Crucea Roşie“; membrii investiţi primesc, de altfel, şi o costumaţie specială: o mantie albă cu o cruce roşie (crucea malteză) cusută pe partea stângă sus, în dreptul inimii, şi pe mijlocul spatelui, un lanţ la gât, de asemenea cu o cruce de aceeaşi formă, insigne etc. Acest Ordin este contestat ca neavând nici un temei azi (vezi declaraţiile făcute la Radioteleviziunea Română de Dan Lăzărescu — şeful lojei masonice din Bucureşti — în ziua de 28 mai 1995).

Legea talionului
(lat. talio,-ionis = tocmai pe tocmai, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte)
— străveche formă de justiţie, care prevede normele de pedepsire a oricui s-ar fi făcut vinovat de vreo formă de vătămare sau frustrare a semenilor săi; aceste norme sunt intransigente: „măsură pentru măsură“. Ele sunt amănunţit expuse în Vechiul Testament: „De va pricinui cineva vătămare aproapelui său, aceluia să i se facă ceea ce a făcut el altuia…“ (Levitic 24, 19); „…suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură…“ (Ieşire 21, 23-25; Numeri 35, 16-21). Legea talionului va fi înlocuită în creştinism prin legea iertării şi a iubirii de aproapele, pe care Iisus Hristos o aduce oamenilor prin Evanghelia Sa: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul“ (Ioan 13,34). Iisus se referă expres la vechea lege pe care o înlătură spre a o înlocui cu Legea nouă, a dragostei faţă de fiecare om: „Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt… Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Iar eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc“ (Matei 5,38,39,43 şi 44).

(lat. talentum,-i; gr. τάλαντον, τό — talanton, to = drug, greutate de metal preţios)
— talantul cu subdiviziunile sale: mina (60 de mine = 1 talant) şi drahma (6000 de drahme = 1 talant) erau, în antichitatea greco-romană, înainte şi după Hristos, monede de diferite mărimi şi greutăţi, a căror valoare varia după metalul din care erau făcute şi după greutatea pe care o aveau, ceea ce făcea ca ele să fie folosite şi ca unităţi de măsură. Ex.: drahme de argint cu o greutate între 4-8 g, datând din sec. V-IV î.Hr., au fost descoperite la Callatis şi Histria (Dobrogea) (DIV, p. 244). Greutatea unui talant echivala cu 25-26 kg (aur sau argint). În Sf. Scriptură, în Noul Testament, întâlnim denumirea de talant în parabola talanţilor, spusă de Iisus, care precizează că stăpânul, plecat într-o călătorie lungă, a dat slugilor sale diferite sume de bani: unuia i-a dat 5 talanţi, altuia 2 şi altuia 1 talant; la întoarcerea din călătorie a cerut socoteala fiecărei slugi despre felul cum au folosit banii primiţi. Sluga cea cu 5 talanţi şi cea cu 2 talanţi, au făcut negoţ şi şi-au dublat suma; sluga cu un talant, invidioasă şi leneşă, a îngropat talantul în pământ şi n-a adus nici un câştig (Matei 25, 14-30).