— fostă mănăstire, în partea de sud-est a oraşului Bucureşti, demolată în 1986 de regimul comunist. Ctitorie domnească (zidită de Nicolae Mavrocordat, 1716-1722), mănăstirea era reprezentativă pentru stilul arhitectonic românesc al sec. XVIII. Între zidurile ei a fost adăpostită o vreme Şcoala domnească de la Sf. Sava, dar după revoluţia din 1848 ea a fost transformată în închisoare, şi aşa a rămas până în 1973, când s-a început restaurarea ei, pentru a i se da utilitatea iniţială pentru care a fost construită. Fiind însă puternic avariată de cutremurul din 1977, lucrările de restaurare au fost abandonate, şi apoi demolată cu totul.

— mănăstire de maici, situată la aproximativ 5 km de mănăstirea Agapia (în apropiere de Tg. Neamţ); a fost zidită spre sfârşitul secolului XVIII de o călugăriţă, Nazaria, sprijinită de Paisie, stareţul mănăstirii Neamţului.

— în terminologia liturgică se numeşte „aerul“, adică acoperământul cel mare al sfintelor vase (potirul şi discul).

— tărie sufletească; termen folosit în Molitfelnicele mai vechi (vezi cântarea: „Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea…“) la molifta a doua, pentru lăuze (în Molitfelnic, ed. 1937, p.4).

Vozneşenie (Gospodnu)— înălţarea Domnului.

vecie, veşnicie
(lat. aevum, saeculum)
— secol; durată de timp limitată la o sută de ani, dar în cântările Bisericii formula „în veacul veacului“ sau „în vecii vecilor“ are înţeles de timp nemăsurat, de veşnicie; în Sf. Scriptură are acelaşi înţeles când se face deosebirea între „veacul acesta“ şi „veacul de acum“ (Romani 12,2) şi „veacul ce va să fie“ (Matei 12, 32), adică viaţa aceasta de pe pământ, trecătoare, şi viaţa veşnică, ce va urma: „veacul ce va să vină“ (Marcu 10, 30). Cuvintele Mântuitorului din convorbirea cu femeia samarineancă spun clar acest lucru: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu… se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“ (In. 4, 14). Vecia, veşnicia (eternitatea) este timpul nelimitat, fără început şi fără sfârşit; Dumnezeu este veşnic, veşnicia este atributul dumnezeirii.

(de la slv. veceru = seară; gr. ἐσπερινός — esperinos = vecernie, de la gr. ἑσπέρα, ἡ — espera = seară; echivalentul latin este vespera sau vesperina collecta = rugăciune de seară, de unde şi termenul românesc vesperina)
— slujbă de seară; este prima dintre cele şapte Laude bisericeşti, cu care se începe serviciul divin public al fiecărei zile liturgice. În unele regiuni se spune şi Serare. După rânduiala din Tipic, timpul săvârşirii Vecerniei este ceasul al zecelea din zi, adică aproximativ ora patru (după amiaza) înainte de lăsarea serii, iarna, iar vara, pe la orele 17-18. În mănăstiri, la sărbătorile cu Priveghere (în ajunul praznicelor împărăteşti şi a sfinţilor mai importanţi) şi sâmbăta seara, Vecernia se face după apusul soarelui, fiind urmată de Litie şi Utrenie. În mod excepţional, Vecernia se face şi dimineaţa, în următoarele zile: în Duminica Rusaliilor îndată după Liturghie, pentru luni (Vecernia pentru lunea Rusaliilor), în Vinerea Patimilor, şi de câte ori se uneşte cu una din cele trei Liturghii: a Sf. Grigorie Dialogul (în toate miercurile şi vinerile din Păresimi — Postul Paştilor), a Sf. Vasile cel Mare (în ajunul Crăciunului, al Bobotezei, în Joia şi Sâmbăta Patimilor) şi a Sf. Ioan Gură de Aur (la Bunavestire, când sărbătoarea respectivă cade într-o zi a săptămânii şi nu duminica). Scopul Vecerniei este de a se aduce lui Dumnezeu mulţumire pentru ziua care a trecut, cerând şi ajutorul pentru pacea nopţii ce vine, după cum scrie Sf. Simeon al Tesalonicului: „Cântarea Vecerniei înseamnă că lăudăm pe Făcătorul nostru, că am ajuns la sfârşitul zilei. De aceea mulţumim pentru viaţa noastră, pentru hrană, pentru cugetele, cuvintele şi faptele noastre. Ne rugăm să petrecem noaptea în pace, căci noaptea este ca un simbol al sfârşitului vieţii noastre“.

„Cel vechi de zile“— este numit Dumnezeu-Tatăl (în viziunea proorocului Daniel — cap. 7,9), care e reprezentat în iconografie în tema Sfintei Treimi: Dumnezeu este înfăţişat sub chipul unui bătrân cu părul şi barba albă, alături de Mântuitorul, care are chipul unui bărbat tânăr; între ei se înalţă Sf. Cruce, peste care pluteşte Sf. Duh în formă de porumbel.

— este un sistem filozofic panteist, sistematizat în sec. IX d.Hr. de filozoful indian Samkara. El consideră că singura realitate a lumii este absolutul, Brahma. Lumea e o iluzie, un reflex al adevăratei realităţi. Orice ştiinţă care încearcă să cerceteze şi să cunoască lumea este o eroare, căci lumea fiind o iluzie, nu poate fi cercetată. La cunoaşterea realităţii se ajunge atunci când individul înţelege că sufletul său este una cu absolutul, cu Brahma, singura realitate spre care trebuie să tindă, ca să se contopească cu ea, eliberându-se de Karman. Acestui sistem idealist, Vedanta, i se opune alt sistem, realist, dezvoltat paralel în Upanişade, numit Samkhya. Este un sistem dualist, socotind lumea alcătuită din 25 de elemente, dintre care numai primul şi ultimul sunt fundamentale: pakrity, natura materială şi puruşa, natura spirituală. Astfel există două lumi deosebite, lumea materiei şi lumea spiritului, ambele reale şi veşnice, având fiecare existenţa sa separată, fără ca totuşi să poată exista una fără alta, trupul fiind necesar sufletului, pentru că altfel sufletul ar rămâne inactiv, după cum şi trupul nu s-ar putea conduce fără suflet (idee cuprinsă şi în creştinism). Totuşi legătura cu trupul constituie o suferinţă pentru suflet. Mântuirea sufletului înseamnă întoarcerea în sine, prin cunoaştere, ca şi în Vedanta. Când sufletul ajunge la stadiul de cunoaştere a naturii sale spirituale, atunci se rupe de lanţurile materiei şi intra intr-un somn veşnic, fără vise, într-o stare de impasibilitate absolută, numită Nirvana. Sistemul Samkya este considerat ateist, deoarece el nu pune creaţia şi evoluţia lumii pe seama unei fiinţe supranaturale. Pe acest sistem se bazează Yoga, alt sistem filozofic, care nu e însă ateist, considerat o practică ascetică şi mistică. Ca practică, Yoga îşi are rădăcinile în Rig-Veda şi în vechile procedee magice ale arienilor şi băştinaşilor indieni. Scopul acestui sistem este mântuirea, care se realizează prin asceză. Ascetul numit yoghin trebuie să ajungă la stăpânirea completă a trupului, prin diferite procedee: post, mortificări, controlul respiraţiei, suprimarea activităţii simţurilor pentru lumea exterioară, concentrarea atenţiei asupra unui obiect exterior apoi asupra unei idei, meditaţie etc. Când ajunge la cel mai înalt grad de concentrare, yoghinul capătă puteri neobişnuite (poate merge pe cuie, pe cărbuni aprinşi, poate susţine greutăţi enorme etc). Adevărata Yoga interzice yoghinului să speculeze aceste însuşiri. Ele trebuie să-1 ajute la mântuire. Mântuirea înseamnă pierderea conştiinţei personale şi cufundarea în Dumnezeu. Sistemul Yoga admite un dumnezeu numit Işvara, conceput ca un spirit superior.

— numele statului papal şi reşedinţa papilor, la Roma; şi-a luat numele de la „Vaticanus mons“, o colină din vestul Romei, pe malul drept al Tibrului, dar care nu făcea parte din numărul celor şapte coline, pe care este construit oraşul. Pe această colină, se crede că au fost palatele şi grădinile lui Nero, împărat roman (sec. I d.Hr.), mare persecutor al creştinilor, despre care se spunea că-şi lumina noaptea grădinile cu trupurile creştinilor, arşi de vii şi folosiţi în loc de torţe. Pe locul ruinelor, în amintirea creştinilor ucişi de persecutori, împăratul Constantin cel Mare a zidit o biserică (sec. IV d.Hr.); în jurul ei s-au făcut cu timpul, spitale, cimitire ş.a. Toate acestea s-au numit Vaticanus, de la numele colinei. În sec. XIV (1377), papii şi-au mutat aici reşedinţa din Lateran. Tot aici au revenit după captivitatea de la Avignon. În sec. XV a început construirea basilicii Sf. Petru, pe locul bisericii lui Constantin cel Mare, şi unde, după tradiţie, a fost înmormântat Sf. Apostol Petru. Aici a început şi construirea palatului papal, care, de-a lungul timpului, a devenit o adevărată cetate (Citta del Vaticano), în ansamblul căreia intră: biserica Sf. Petru, palatul (construit după planurile marelui arhitect Bramante), muzeul, foarte diversificat, cuprinzând secţii de artă antică (sculptură, pictură, tapiţerie, hărţi), fiecare realizată, în timp, prin ambiţia, cheltuiala şi stăruinţa unui papă remarcabil. De o mare bogăţie şi valoare este Biblioteca Vaticanului, datând din sec. XV (papa Nicolaeal V-lea i-a pus bazele). În incinta palatului se află faimoasa Capelă Sixtină, o strălucită pinacotecă, datorată celor mai mari pictori italieni culminând cu picturile lui Rafael, Leonardo da Vinci şi Michelangelo (care a pictat bolta). Tratatul din 1929 (Lateran) a recunoscut existenţa statului papal, numit Vatican (Statto della Citta del Vaticano), centru universal al vieţii religioase catolice, având ca şef suprem pe Papa.

— călugăr brahman, cu viaţă de eremit, adică retras de lume, în post şi rugăciune.

— mândrie, îngâmfare, ambiţie inutilă, deşertăciune, zădărnicie. Pe plan moral-religios este un păcat de moarte.

Baraba— vestitul tâlhar eliberat de la moarte de Pilat, iar în locul lui, la cererea iudeilor, a fost dus la moarte Hristos.

— Mitropolit al Moldovei la jumătatea sec. XVII, contemporan cu marele domn Vasile Lupu. Contribuie, prin scrierile sale (Cazania lui Varlaam, Răspuns la Catehismul calvinesc ş.a.), la întărirea credinţei ortodoxe a românilor de pretutindeni şi la dezvoltarea limbii literare româneşti.

Barnaba— ucenic al Sf. Apostol Pavel, pe care l-a însoţit în prima sa călătorie misionară. Varnava a murit ca martir în Cipru, la Salamina, unde a ajuns misionar după Sinodul ţinut de Sfinţii Apostoli la Ierusalim (anul 50). Biserica îl pomeneşte la 11 iunie.

Sfântul

— balaur, animal din basme, un fel de şarpe uriaş care imobilizează şi ucide victimele numai cu privirea.

— în religia celţilor, se numeau ghicitorii care sondau voinţa zeilor. În religia geto-dacă erau un fel de profeţi (vates), care prin anumite calcule şi numere prevedeau întâmplări viitoare.

„ascet“, în religia brahmană; stadiul cel mai înalt de purificare la care ajunge un brahman, când, eliberat de toate legăturile pământeşti, meditează asupra adevărului suprem, aşteptând clipa intrării în Brahma, în acest stadiu în care se lasă să moară de foame, de osteneală; astfel el şi-a îndeplinit complet datoria faţă de legea brahmană.

vameşi— erau, în Sfânta Scriptură, categoria cea mai dispreţuită de poporul evreu, deoarece, ca slujbaşi ai Imperiului roman, ei aveau sarcina de a strânge birurile de la popor, dar nu respectau legea şi, din lăcomie şi sete de îmbogăţire, storceau poporul, îndoind şi întreind dările; pentru necinstea lor erau urâţi şi dispreţuiţi, fiind socotiţi cei mai mari păcătoşi. Totuşi Noul Testament ne vorbeşte despre Zaheu, vameş pocăit, în casa căruia Mântuitorul a poposit, spre a-l cinsti pe Zaheu şi a arăta celor de faţă că Dumnezeu iartă şi pe cei păcătoşi, dacă se pocăiesc şi se îndreaptă pe calea Domnului cu credinţă şi hotărârea de a nu mai greşi. În acest sens a spus Iisus şi parabola „Vameşului şi Fariseului“ (Luca 18, 10-14), care se citeşte în biserică la începutul Triodului, cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Mare, al Sfintelor Paşti.

(lat. vigilia,-ae = slujbe de noapte, veghere) sau priveghere, priveghiare, priveghiu — slujbe de noapte (gr. ἀγρυπνίαε — agripniae)
care, în primele veacuri creştine, se ţineau de toţi credincioşii. Azi, la catolici, se ţin spre seară (şi sunt în tot anul numai patru „vigiliae“ numite „maiores“). În Biserica Ortodoxă, aceste „vigiliae“ se ţin în toate mănăstirile şi, la unele biserici, în ajunul sărbătorilor sau zilelor sfinţilor cu priveghere. Ele încep seara şi ţin până în zori când se cântă: „Mărire Şie, Celui ce ne-ai dat nouă lumina“. În bisericile de mir, aceste privegheri se ţin rar şi nu durează toată noaptea. Ele se numesc obişnuit „privigheri“ (de la lat. pervigilare) care are înţeles mai larg decât vigiliae, înţelegând „veghere de toată noaptea“. În sec. IV, asemenea „privegheri“ se făceau la Ierusalim, aşa cum ne relatează peregrina Egeria („Itinerarum Egeriae“) unde, la Biserica învierii, pelerinii şi călugării stăteau la priveghere până se făcea ziuă „zicând cântări şi antifoane, până dimineaţa“. Din cuvântul pervigilium provine în româneşte „priveghere“ care a dat „priveghiu“, acesta cu înţeles laic, şi care înseamnă „a sta toată noaptea lângă cel răposat“ (a veghea, a păzi mortul). Cuvântul „veghere“, din sec. IV, cu înţelesul bisericesc de „priveghere noaptea la rugăciune, în biserică“ (vigiliae), s-a pierdut în lb. română, fiind înlocuit în unele texte vechi cu „pază“ (în Psaltirea Şcheiană) sau „evlavie“ (la Dosoftei). Cuvântul „priveghere“ are înţeles de: slujbă bisericească de noapte; „veghere“ de noapte, pază. Forma „priveghiu“ înseamnă „vegherea“, „paza mortului“ în casă. Sensul de „priveghere“, ca slujbă bisericească, a fost înlocuit, prin influenţă slavonă, de cuvântul „denie“ (în textele maramureşene şi la Coresi), care a rămas însă cu acelaşi înţeles de slujbă bisericească de noapte, potrivit textului de la Matei (26,41): „privegheaţi şi vă rugaţi“, ca şi în tot Noul Testament, unde se vorbeşte de petrecerea nopţii în rugăciune; cu acelaşi sens e folosit în vechile cărţi de slujbă: „Sfinţii cei cu bdenie“ (Octoihul românesc, Râmnic, 1742); „topindu-şi trupul cu truda şi ruga şi în bdenie“ (Dosoftei, Vieţile Sfinţilor), fenomen observat în toate cărţile de slujbă din sec. XVIII (Antologhion, Râmnic, 1737; Antologhion, Iaşi, 1753; Antologhion, Bucureşti, 1766 şi Râmnic, 1786 ş.a.). Începând din sec. XIX, cuvântul „bdenie“ (denie) este treptat înlăturat şi înlocuit cu vechiul „priveghere“ (Octoih, Buda, 1811; în Octoih, Râmnic, f. 415 r. se explică termenul: „când este a se face «bdenie», adecă priveghere de toată noaptea, spre ziua Duminicii“). În Tipicul cel Mare (Iaşi, 1816), tradus din lb. rusă, nu se mai întâlneşte „bdenie“, ci numai „priveghiere“: „pentru sfântul ce are priveghiere“; în cărţile de Tipic din sec. XIX, prohodul Domnului care se cântă seara, în Vinerea Mare, la priveghere, apare cu acest termen şi nu „denie“. Credincioşii care cer preoţilor să le citească rugăciunile de seară, le cer „priveghiere“ şi nu admit, pentru aceste slujbe, denumirea de litie şi acatist. Cărţile de Tipic de azi şi Calendarele bisericeşti folosesc cuvântul „denie“ în loc de „priveghere“ pentru slujbele din Săptămâna Mare, a Postului Paştelui. În multe părţi ale ţării, poporul a păstrat termenul de „priveghere“ (pentru denie) şi mergând la slujba de seară duc în mână lumânări, care în multe părţi se numesc „priveghetoare“. Forma acestor lumânări este adesea ca o turtă, ca un colac de lumânare răsucită. Pe măsură ce arde ea se desface ca aţa de pe un mosor. Această „priveghietoare“ (lumânare de „priveghere“) se aprinde la prohod, în noaptea de Paşti, şi a doua zi de Paşti, la Sf. Gheorghe şi la alte zile mari, precum şi când fulgeră şi trăzneşte (numele de „priveghetoare“ s-a dat păsării care cântă numai noaptea). În literatura patristică, scriitorul creştin Niceta de Remesiana (episcop în a doua jumătate a sec. IV în cetatea Remesiana din provincia Dacia Mediteraneea, cu capitala la Sardica (Sofia de azi), autorul imnului „Te Deum laudamus“ şi a altor numeroase imne, a scris şi lucrarea „De vigiliis“ (Despre priveghieri), în care vorbeşte despre anumite slujbe liturgice introduse în cult şi care se ţineau noaptea, mai ales sâmbăta şi duminica, numite de el „Sanctis vigiliis“, şi care constau în „psalmi, paremii, rugăciuni, cântări şi citiri din Sf. Scriptură“. El argumentează necesitatea „vegherilor“ cu citate din Sf. Scriptură (Isaia 26, 9; „La miezul nopţii m-am sculat ca să Te laud pe Tine pentru judecăţile dreptăţii Tale“ — Ps. 119,62). Iisus îndeamnă la „priveghere“ (Parabola celor 10 fecioare): „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită“; Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel vorbesc şi practică aceste rugăciuni de noapte (cum aflăm din Fapte despre Eutihie, care a căzut de pe o fereastră, în miezul nopţii, în timpul unor asemenea „privegheri“). Aceste „privegheri“ să se facă, zice Niceta, şi cu inima, şi pregătirea să se facă prin post şi rugăciune, căci ele sunt „o slujbă divină“, „pieptul veghetorilor să fie deschis lui Hristos şi închis diavolului“. În cuvântarea sa „De psalmodiae bono“ (Despre folosul cântării) care este urmarea cuvântării „De vigiliis“, Niceta arată tipicul (rânduiala) privegherilor: citire, cântare din psalmi, paremii (proverbele lui Solomon) şi rugăciuni (aşa cum se fac privigherile şi azi) (N. Popescu — „De la priveghi la privighetoare“).

sau vedele

— este cea mai veche formă de religie a Indiei; numită şi religia vedică, îşi ia numele de la cărţile ei sfinte. Vedele (vedae). Şirul religiilor care au apărut în această ţară cu străveche civilizaţie, sunt în ordine cronologică următoarele: vedismul, brahmanismul, jainismul, budismul şi hinduismul. Toate religiile Indiei au la bază vechea religie vedică, din care au evoluat, împrumutând una din alta idei doctrinale şi morale, pe care le-au adaptat principiile noii religii în dezvoltare. Astfel brahmanismul este opera brahmanilor (categorie de preoţi vedici), care au căutat să sistematizeze vechea religie vedică, ajunsă la concepţii religioase noi şi deosebite de cele din vedism. Din sânul brahmanismului au apărut în acelaşi timp jainismul şi budismul, prin sec. VI î.Hr., şi considerate mai puţin religii, cât şi două mari secte brahmane. Hinduismul este vechea religie vedică, sistematizată în perioada brahmană şi adaptată la situaţiile noi, create de apariţia jainismului şi budismului. Această continuitate vedică şi marile tangente ale acestor religii, rezultă din ideile de bază care le sunt comune: aspiraţia la fericirea absolută, la care omul poate ajunge prin împlinirea a diferite practici şi ritualuri, rezumate în esenţă la lepădarea de sine, renunţarea la toate plăcerile materiale, pasivitate în faţa durerilor şi bucuriilor vieţii, contopirea cu rugăciunea, până la realizarea înţelegerii spiritului absolut, în care trebuie să se scufunde. Acest spirit universal este numit: Marele Tot, Brahma, Nirvana. Spre a ajunge la acest spirit, omul trebuie să suporte mai multe reîncarnări până la purificarea absolută, care să-l facă vrednic de moarte, de întoarcerea veşnică în Spiritul absolut, universal. Aceste religii au aceeaşi trăsătură sceptică, afirmând că viaţa e un nonsens, fiind doar un lanţ neîntrerupt de suferinţe. Cu cât se respectă legile morale de renunţare la tot, cu atât se scurtează numărul reîncarnărilor şi, deci, suferinţa şi drumul care duce la nonexistenţă, adică la fericirea supremă. Cărţile sfinte, de la care şi-a luat numele vedismul, străvechea religie a Indiei, sunt numite într-un singur cuvânt Veda. Veda înseamnă „ştiinţă“, „cunoaştere“ şi cuprinde o vastă literatură în versuri şi în proză, împărţită în trei mari categorii de scrieri: Vedele propriu-zise în număr de patru, Brahmanele, care sunt comentarii ale Vedelor şi Sutras, culegeri de învăţături morale şi reguli privitoare la ritualul cultului public şi particular. Această literatură, veche de milenii, a circulat pe cale orală şi a fost fixată în scris, în limba sanscrită, se crede, începând din mileniul II î.Hr., între anii 1800-800 î.Hr. Prin această literatură poate fi cunoscut vedismul. Vedele propriu zise sunt în număr de patru: Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur-Veda şi Atharva-Veda.

• RIG-VEDA (Veda imnelor de laudă) este o colecţie de imne şi rugăciuni, care se rostesc la sacrificiile aduse zeilor. Rig-Veda cuprinde 10 cărţi cu 1020 de imne, cu o vechime de câteva milenii. Dintre aceste imne sunt celebre Imnul creaţiei şi Poemul filozofic, care cuprind idei despre originea lucrurilor. Unele imne au caracter filozofic, altele teologic, acestea din urmă fiind de mare valoare pentru cunoaşterea religiei vedice (zei, ritualuri cultice ş.a.).
• SAMA-VEDA (Veda cântecelor) cuprinde imnele ce se cântau în timpul ritualului sacrificiilor, imne ce au fost puse pe note foarte târziu.
• YAJUR-VEDA („Veda formulelor sacrificiale“) este un manual de formule şi îndrumări pentru aducerea sacrificiilor.
• ATHARVA-VEDA („Veda Atharvanilor“), adică Veda preoţilor legendari ai focului, care ar fi compus conţinutul cărţii, cuprinde: formule magice, descântece, exorcisme pentru diferitele necesităţi ale credincioşilor — la naştere, moarte, momente din viaţă etc. — , prin intermediul cărora se pot cunoaşte diferitele aspecte de viaţă ale vechilor indieni.
• BRAHMANELE, care sunt comentarii la Veda şi sunt scrise mai târziu, precum şi cartea Sutras ajută, de asemenea, la cunoaşterea şi înţelegerea religiei vedice

.

Ovedenia— nume folosit în popor pentru sărbătoarea „Intrarea Maicii Domnului în biserică“.

(lat. votum = făgăduinţa; voveo,-ere = a sfinţi, a făgădui) sau Făgăduinţa
— se face în monahism de către viitorii călugări care îşi închină viaţa lui Dumnezeu, retrăgându-se în mănăstire. Cel care face votul călugăriei trebuie să-1 şi respecte, trăind conform canoanelor vieţii mănăstireşti. Temeiul acestui vot îl găsim şi în Vechiul Testament, în cuvintele Eclesiastului: „Dacă ai făcut un jurământ lui Dumnezeu, nu pierde din vedere să-l împlineşti, că nebunii nu au nici o trecere; tu însă împlineşti ce ai făgăduit“ (Ecles. 5, 3). Jurământul monahal constă în împlinirea celor trei voturi: al sărăciei, al castităţii şi al ascultării (supunerii), adică a renunţa la voia satanei, la plăcerile şi faptele lui.

(văsglau sau vozglasu)
— ecfonis, adică formula de încheiere a unei rugăciuni, încheiere pe care preotul o accentuează, rostind-o cu voce mai puternică.

(lat. votivus = făgăduit zeilor, făcut pentru că s-a făgăduit), tablou votiv
— se numeşte (în pictura bisericească ortodoxă) tabloul zugrăvit în partea dreaptă, pe peretele interior al zidului dinspre apus al bisericii, şi care reprezintă pe ctitorul bisericii respective şi în miniatură imaginea bisericii, pe care ctitorul o ţine pe palmele sale şi o închină (o dăruieşte) Mântuitorului sau Maicii Domnului sau sfântului al cărui hram îl are (adică sfântului pe care îl are ca patron); hram se numeşte şi ziua când se serbează patronul bisericii, ziua sfântului respectiv (ex. biserica cu hramul Sf. Gheorghe sau hramul Bunavestire). În ctitoriile brâncoveneşti se vede tabloul votiv al lui Constantin Brâncoveanu, aşa cum e zugrăvit la principala sa ctitorie de la Hurez, cu întreaga familie. La bisericile moldoveneşti din sec. XV-XVI, se păstrează, alături de portretele ctitorilor domni, şi portretele de boieri şi mitropoliţi, ctitori de biserici. În pictura murală din biserici, chipurile ctitorilor sunt zugrăvite pe peretele de vest al pronaosului, pe suprafaţa lui interioară, la dreapta şi la stânga intrării în naos; mai rar le găsim şi pe pereţii de sud şi de nord ai pronaosului (ca la Hurez şi la Snagov), ori pe suprafaţa de răsărit a peretelui despărţitor, între naos şi pronaos (ca la Voroneţ).

— una din vestitele mănăstiri ale Moldovei (jud. Suceava, lângă oraşul Gura Humorului), a fost zidită de Ştefan cel Mare în 1488 şi pictată la jumătatea sec. al XVI-lea, de către mitropolitul de atunci al Moldovei, Grigorie Roşca, al cărui portret este zugrăvit pe faţada de miazăzi, lângă intrare în pridvorul închis al bisericii. Pe peretele de apus se mai păstrează o minunată pictură a Judecăţii de apoi. Ceea ce face faima picturii de la Voroneţ este culoarea unică de aici, a „albastrului de Voroneţ“. Mănăstirea restaurată azi posedă un bogat muzeu de artă bisericească; la Voroneţ se află şi mormântul lui Daniil Sihastrul, un sfânt pustnic care şi-a trăit zilele într-o peşteră din apropiere şi la care Ştefan a găsit, în vremuri de restrişte, un sfat înţelept şi îndemnuri pline de har. Poetul muntean Dimitrie Bolintineanu (sec. XIX), în volumul intitulat Legende istorice, îi închină poezia „Daniil Sihastrul“.

(de la slv. „cescresnie“ = înviere, duminică) sau stihiri ale Învierii (gr. τὰ ἀναστασίματα — ta anastasimata, ἀνάστασις, ἡ — anastasis = înviere) şi Eotinale (gr. ἐωθινὸς — eotinos = matinale, de dimineaţă) sau Mânecânde
— cântări matinale, pentru că în toate este vorba de „mânecarea“, adică mergerea la mormântul Domnului, dis-de-dimineaţă, în ziua învierii, a femeilor mironosiţe; aceste 11 stihuri (tropare) ale învierii stau în strânsă legătură cu cele 11 Evanghelii ale învierii (care se citesc duminica dimineaţa, la Utrenie), pe care le parafrazează (comentează) şi se cântă la Slava Laudelor, în rânduiala Utreniei duminicilor (se află în Octoihul mare şi în Catavasier). Au fost compuse în sec. IX-X, de împăratul bizantin Leon Filozoful.

(slv. vladiku)
— episcop. Termen folosit pentru ierarhii din toate treptele, în B.O.R.

— mănăstire din Oltenia (com. Vârciorova-Mehedinţi), ctitorie a călugărului Nicodim, venit din sudul Dunării, care întemeiază şi mănăstirea Tismana în acelaşi timp (sec. XIV, în vremea lui Vladislav-Vlaicu Vodă). Se simţea în epocă nevoia întemeierii de mănăstiri ortodoxe spre a ţine stavilă expansiunii catolicismului.

(slv. „ieşire“)
— cuvânt ce denumeşte două momente importante din cadrul slujbei Sfintei Liturghii în Biserica Ortodoxă: Vohodul mic şi Vohodul mare. Vohodul mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie (lat. introitus = purtarea solemnă a Sf. Evanghelii) se face după ce se cântă Fericirile; preotul face trei închinăciuni în faţa Sf. Mese, cu multă evlavie ia Sfânta Evanghelie şi pune în locul ei, pe antimis, Sf. Cruce; ţinând Sf. Evanghelie în dreptul frunţii, ocoleşte cu ea Sf. Masă şi iese pe uşa de nord a altarului până în mijlocul naosului, precedat de un purtător de lumină (cu lumânare sau sfeşnic), rosteşte o rugăciune, apoi se îndreaptă spre altar printre sfeşnicele împărăteşti, se opreşte în faţa uşilor împărăteşti şi, când la strană s-a terminat de cântat Antifonul III (Fericirile ori troparul), preotul înalţă Sf. Evanghelie şi zice „înţelepciune drepţi!“, apoi intră în altar, ridică crucea de pe antimis şi pune în locul ei Sf. Evanghelie. Semnificaţia acestui ritual solemn, care se săvârşeşte în timpul Liturghiei catehumenilor, este simbolică. Ea înseamnă epifania Domnului (arătarea Sa către oameni, la Botezul de la râul Iordanului, când a fost mărturist ca Fiul lui Dumnezeu de însuşi Tatăl, iar apoi începerea activităţii publice, prin propovăduirea Evangheliei). În Sf. Evanghelie, la Vohodul mic, credincioşii văd pe Hristos însuşi: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos…. Aliluia!“. Vohodul mare sau ieşirea cu Sfintele Daruri (gr. ἡ μεγάλη εἴσοδος; ἡ τῶν δῶρων εἴσοδος — i megali eisodos; i ton doron eisodos) înseamnă luarea cinstitelor Daruri de la proscomidiar, unde au fost pregătite (vezi şi {miridele, {proscomidia}), purtarea lor solemnă în mijlocul naosului, unde preotul, ţinând în mâini Sf. Potir şi Sf. Disc, precedat de un purtător de lumină, iese pe uşa de miazănoapte şi se opreşte în mijlocul naosului, cu faţa spre apus; aici continuă să facă pomenirile, cuprinse în Liturghier, binecuvintează spre răsărit şi intrând pe uşile împărăteşti în altar, depune Darurile pe Sf. Masă, în timp ce corul continuă să cânte partea a doua a Heruvicului („Ca pe împăratul…“). Vohodul mare simbolizează ultimul drum făcut de Domnul Hristos în Ierusalim, înainte de Patima Sa, jertfindu-Se pentru mântuirea neamului omenesc.

— traducerea Bibliei în latină de către Ieronim; vezi şi {Septuaginta}, {Exapla}.

(„veghetori“, „supraveghetori“)
— se numeau preoţii vechilor religii păgâne ale popoarelor baltice. Zeul lor suprem se numea Perkunas, căruia i se aducea cultul sub cerul liber, pe un loc înalt, înconjurat de arbori, unde, în cinstea lui, se întreţinea un foc nestins, el fiind zeul fulgerului şi al furtunii.

(ebr.)
— denumire pentru versetele din Ieşire (cap. 32), care se citesc în zi de post, în religia iudaică, conţinând ruga de iertare pentru păcatul de a se fi închinat „viţelului de aur“.

Vifleim sau Irozii— este numele unei drame folclorice (nume popular pentru Betleem, unde S-a născut Iisus), care face parte din colindele de Crăciun, la românii ortodocşi; colindul evocă uciderea celor 14.000 de prunci, din porunca regelui iudeu Irod, în vremea căruia S-a născut Iisus Hristos şi pe care Irod voia să-L ucidă, temându-se că Acesta îi va lua tronul (faptele sunt relatate în Evanghelia de la Matei, cap. 2). Acest colind românesc este de origine creştină, ca şi „Steaua“ ş.a. (vezi şi {colind}). Istoricul Virgil Cândea vorbeşte despre un Vicleim românesc, „martor şi povăţuitoral Naşterii Domnului cu puterea lui de mister, nevinovăţie şi curăţenie, de lumină şi autenticitate“, combătând teoriile care susţineau, ca Moses Gaster în Chrestomaţia română (Leipzig, 1831), că Vicleimul este „o urmă a Misterelor din Occident“; Acad. Virgil Cândea caută să demonstreze că nu există similitudini convingătoare între „misterul Naşterii“ la români şi la saşii ardeleni, care ni l-ar fi transmis din literatura germană medievală. Mai mult, un vrednic cărturar de sat ardelean, Picu Pătruţ, autorul unei versiuni de peste munţi a Vicleimului, se inspirănu de la saşii de lângă el, ci din Anton Pann, din Şara Românească. Vicleimul este de secole atestat la noi. Era reprezentat de Crăciun la curtea lui Vasile Lupu, ne spune cronicarul Miron Costin, dar nu avem dovezi că ar fi fost atunci o inovaţie, aşa încât putem socoti obiceiul mult mai vechi. Acum un secol, Mihail Kogălniceanu îl consemnează cu observaţia că „irozii erau ţinuţi în onoare mai mare“ într-un trecut nu prea îndepărtat şi că ei erau interpretaţi de „dascăli şi oieri“, apoi de „fii de boieri îmbrăcaţi în haină de stofă aurită, la curtea domnească şi la casele boiereşti“ (cit. din articolul „Un Vicleim puţin cunoscut“, semnat de Acad. Virgil Cândea, în ziarul „România liberă“ din 23 decembrie 1995). În acest articol se laudă iniţiativa d-lui Răzvan Ionescu de a adapta pentru teatru radiofonic un text vechi de Vicleim din Moldova, text publicat în 1885 de marele folclorist G. Dem. Teodorescu, text care fusese cenzurat în „Poezii populare“ culese de G. Dem. Teodorescu, publicat în ediţia din 1985, a colecţiei „Biblioteca pentru toţi“.

— era numele zeului suprem al popoarelor germanice (păgâne); cei din nord îl numeau Odin. Wodan a devenit zeu ceresc, stăpân al vieţii spirituale şi al civilizaţiei. Fiind şi zeu al morţii, el aduce, cu concursul Walkiriilor, în împărăţia sa, sufletele războinicilor „cei aleşi“, morţi în lupte. Fiind el însuşi un zeu mândru şi războinic, se credea că alerga călare pe calul său cu opt picioare, în fruntea sufletelor morţilor, care urlau înfiorător împreună cu rafalele vântului de noapte.

Wotan

Ulfilas (311-384)— got de origine, ajunge episcop al goţilor de la Nord de Dunăre (341). Goţii păgâni, care invadează teritoriul de la nordul Dunării, persecută pe goţii creştini de aici; aceştia se vor refugia împreună cu episcopul lor în sudul Dunării, în regiunea Nicopole, unde Wulfila va rămâne până la sfârşitul vieţii ca episcop al comunităţii creştine din Balcani. Înainte de a intra în cler, Wulfila, fiind un om cult şi cunoscând limbile greacă şi latină, fusese lector şi tălmaci al unei solii a goţilor la Constantinopol (335-337) şi apoi, la vârsta de 30 de ani, pe când se afla într-o solie la Antiohia, a fost hirotonit episcop. El a tradus Biblia în limba gotă, traducere din care au rămas fragmente până azi (Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976.).

(gr. ξιροφαγία, ἡ — xirofaghia = hrană compusă din alimente uscate)
— post aspru, fără mâncare gătită, constând numai din vegetale, pâine şi apă; practicat de marii asceţi, acest post a fost ţinut şi de Sf. Ioan Botezătorul, în pustia Iordanului (Matei 3,4), când se pregătea pentru activitatea de Înaintemergător al Domnului Iisus Hristos. Xirofagia a fost modul de viaţă al marilor pustnici şi asceţi creştini din epoca de strălucire a monahismului, în primele veacuri creştine; vezi şi {post}, {monahismul}.

— zeul judecător al sufletelor celor morţi, în religia hinduistă.

sau cultul diavolului— este o religie de sine stătătoare, care-şi are originea în Irak (Kurdistanul irakian) în centrele Mosul şi Sinjab; azi, în afară de Irak (Kurdistan), yazidiţii mai trăiesc în Turcia, nordul Siriei, Armenia, Iran, Afganistan şi India (şiiţii). Cărţile lor sfinte sunt: Cartea Neagră şi Cartea Dezvăluirilor, cărţi , se pare, scrise în limba kurdă, acum vreo 200 de ani, mai mult spre a avea şi ei o „Scriptură“ şi a nu mai fi dispreţuiţi de islamiştii care se lăudau cu Coranul. Yazidismul continuă o religie veche, Mazdeismul, la baza căruia stă dualismul Bine-Rău; în Yazidism acest dualism este înlocuit cu Binele = Dumnezeu, iar Răul = diavolul. Aceştia au fost multiplicaţi în ipostaze, şi fiecărei ipostaze îi este asimilată o divinitate luată din diverse religii: asiro-babiloniană, creştină (din creştinism au luat diferiţi sfinţi), iudaică şi islamică (din care au luat şeici). În dualismul yazidit, Dumnezeu este identificat cu zeul Ormuzd (Binele), iar diavolul e asimilat cu Ahriman (zeul răului) aşa cum erau ei veneraţi în mazdeism. Yazidiţii îl văd pe diavol ca un înger căzut care a fost repus în drepturi; ca izvor al răului, el este cauza tuturor nenorociri lor. De aceea se evită rostirea numelui său, pentru a nu-i atrage furia. Slujirea diavolului este deosebită de cea a lui Dumnezeu, căci se face cu teamă, implorare, umilinţă, pe când slujirea lui Dumnezeu e făcută cu recunoştinţă şi mulţumire. Teama de diavol a devenit însă atât de puternică, încât yazidiţii au ajuns să i se închine numai lui, abandonându-1 pe Dumnezeu (pe motivul că Dumnezeu e bun şi nu le poate face vreun rău, pe când diavolul, pus numai să facă rău, trebuie slujit, pentru a-i implora mila şi iertarea, astfel ca răul pe care-l poate face el să se îndepărteze). Yazidiţii cred în reîncarnare, ţin postul la fel ca mahomedanii (nu mănâncă, nu fumează, nu se distrează), dar numai 3 zile, nu 30, ca la Ramadan. Miercuri şi vineri sunt zile de post, ca şi la creştini. Se roagă la răsăritul şi apusul soarelui, dar numai individual, ei nepracticând rugăciunea în comun. Rugăciunea se face în trei limbi: kurdă, arabă şi persană. Pentru ocazii (nunţi, înmormântări, nou-născuţi) au rugăciuni speciale. Au o rugăciune de implorare care cuprinde un final de blestem: „O! Saraf Ad-Din, cel cu pletele tăiate, adu-ne bunăvestirea ta în Kurdistan, răspândeşte credinţa, ca să te urmeze întregul Kurdistan, şi îndreaptă ghiulele tunurilor către Turkestan (zone locuite de turci, turkmeni) să se înalţe Tronul în Kurdistan şi să cadă năpasta peste Arabistan (ţările arabe)“. Yazidiţii au multe obiceiuri legate de diferite ceremonii. De Anul Nou, vopsesc şi încondeiază ouă şi îşi împodobesc casele cu coroniţe de flori sau spice de grâu. Căsătoriile nu se fac decât între tinerii de aceeaşi condiţie socială şi sunt interzise în luna aprilie (fiind luna florilor şi fiindcă în această lună s-au căsătorit profeţii); condiţia femeii este foarte umilitoare: soţul poate s-o piardă la jocul de cărţi, şi astfel trecând la alt bărbat, ea poate fi vândută pentru o anume sumă altuia care se va căsători cu ea, sau poate rămâne slugă sau soţie în casa celui care a câştigat-o la jocul de cărţi. Când cineva se află pe patul de moarte este chemat Şeicul; acesta pune pe limba muribundului câteva fire de ţărână de la mormântul sfânt al Şeicului Uday şi câteva picături de apă de la izvorul Zenisem (din Kurdistan). Aceasta e un fel de împărtăşanie. Trupul mortului se stropeşte de asemenea cu această apă (după ce a fost spălat). După împlinirea unui întreg ritual funebru, mortul este îngropat, în timp ce i se cântă din fluier, iar din când în când, se bate şi din tobă. Din punct de vedere culinar, yazidiţii nu mănâncă anumite alimente, ca peştele (din respect pentru profetul Iona, cel înghiţit de chit), carnea de porc, de cocoş, lăptuca, varza, conopida, dar din nici o casă nu trebuie să lipsească brânza şi ceapa, făina de orz şi curmalele. Comunitatea Yazidită este condusă de un emir, atât pe plan religios, cât şi social; mai presus de emir se află Tata Şeicul (care pe plan religios este echivalent în rang cu un patriarh creştin sau cu un muftiu musulman). Emirul şi Tata Şeicul îşi au rezidenţa la Mosul. În subordinea lor se află şeicii (şefi religioşi din fiecare sat şi oraş), care sunt ajutaţi şi ei de şeici drumeţi (care strâng dările şi împart ajutoarele) şi de cântăreţi, care, la diverse ocazii (nunţi, înmormântări), cântă, acompaniază din fluier, recită, practică dansuri rituale, asemenea dervişilor, pentru a cădea în transă şi a lua legătura cu sufletele morţilor. Acest lucru îl fac şi hogii (un fel de călugări yazidiţi), care trăiesc în preajma mormântului şeicului Uday şi-l îngrijesc; aceştia execută şi cântecele funerare şi ritualurile de înmormântare. Altă categorie de slujitori yazidiţi sunt aşa-numiţii sărmani, nişte călugări sihastri care trăiesc din mila publică şi al căror rol este de a purifica, prin asceză, zona locuită de comunitate. Yazidiţii trăiesc în general izolaţi, în zone greu accesibile şi, datorită faptului că au fost oprimaţi mereu de-a lungul istoriei, sunt luptători neînfricaţi, dârji şi puţin iubitori faţă de cei ce nu aparţin comunităţii lor. De asemenea, religia le interzice să practice comerţul sau vreun meşteşug, deoarece aceste lucruri duc la înşelătorie şi minciună şi de aici la ceartă, la înjurături, în care numele diavolului este imposibil să nu fie prezent, iar pentru un yazidit nu există păcat mai mare decât să audă numele diavolului. Cel ce îl rosteşte în faţa sa trebuie omorât, după cum arată religia lor. De aceea, yazidiţii se ocupă în exclusivitate cu păstoritul: creşterea oilor, caprelor şi măgarilor şi cu cultivarea unor plante cum ar fi: lintea, năutul, grâul, porumbul etc. Prin întreg modul lor de viaţă, yazidiţii vor să rămână departe de lume, în legea lor. De asemenea, le este interzis să vorbească străinilor despre credinţa lor, după cum le este interzis să-i asculte pe străini vorbind despre credinţele lor.

— metodă de meditaţie în Brahmanism prin care, printr-un ansamblu de practici, se crede că se poate ajunge la cunoaşterea lui Atman, marele Adevăr, esenţă ultimă a întregii existenţe. Aceasta înseamnă suprema fericire, dincolo de care totul în lume este aparenţă înşelătoare; mântuirea, în brahmanism, nu se realizează nici prin împlinirea faptelor legii, nici a sacrificiilor, ci numai prin această cunoaştere, prin această odihnă în Atma-Brahma, care este suprema fericire; vezi şi {brahmanismul}, {vedanta}.

— erau zeităţi ale soartei în credinţa vechilor popoare nordice (germane); walkiriile hotărau viaţa şi moartea celor de pe câmpurile de luptă. Germanii le închipuiau ca pe nişte frumoase războinice, care alergau pe cai iuţi, dând ajutor eroilor împotriva duşmanilor, iar după luptă, sufletele eroilor erau duse în Walhalla, locuinţa zeilor, spre a se bucura acolo de toate bunătăţile.

— zeiţă romană, care împreună cu Ianus, a stat alături de prima grupare de zei a poporului roman, triada: Jupiter, Quirinus, Marte. Ea era protectoarea oraşului Roma. O dovadă a originii străvechi a acestei zeităţi este că ea nu a avut altă reprezentare decât a unui foc arzând, „ignis Vestae“ (statuile zeilor apar mai târziu); numele Vesta derivă dintr-o rădăcină indo-europeană, însemnând „a arde“. Sanctuarul Vestei nu era pătrat ca al celorlalţi zei, ci rotund, simbolizând, conform doctrinei indiene, pământul şi cerul. Tinerele care întreţineau focul sacru al Vestei, erau fecioare şi purtau numele de „vestale“. Vestalele erau în număr de şase şi aparţineau Colegiului pontifical (vezi şi {Pontif}). Ele erau alese de Marele Pontif (Pontifex) când aveau vârsta între şase şi zece ani, şi erau consacrate pentru o durată de treizeci de ani. Ele întreţineau focul cetăţii, pe care nu-l lăsau să se stingă niciodată. Puterea religioasă a vestalelor depindea de virginitatea lor: dacă o vestală încălca regula castităţii, ea era închisă de vie într-un mormânt subteran şi partenerul ei era ucis în chinuri.

— vechi oraş în nordul Dobrogei, identificat cu Isaccea (după domnul arheolog Petre Diaconul, cetatea Vicina ar fi cetatea numită astăzi Păcuiul lui Soare, asezată pe insula Dunării cu acelaşi nume, chiar în dreptul mănăstirii Dervent), unde în sec. XIII-XIV se afla reşedinţa unei arhiepiscopii (mitropolii ortodoxe) cu ierarhi trimişi de la Constantinopol, de care depindea. În 1359, ultimul ierarh de la Vicina a fost adus în Ţara Românească, unde a întemeiat prima mitropolie a ţării, la Curtea de Argeş (Iachint de la Vicina).

(lat. vicarius = locţiitor)
— ajutor în activitatea eparhială; vicar se numeşte preotul, arhimandritul, arhiereul care primeşte într-o eparhie slujba de a-l ajuta pe ierarhul locului, în activitatea sa administrativă şi canonică; papa de la Roma se mai numeşte şi „Vicarul lui Hristos“.

— zeu principal în hinduism. În perioada vedică era un zeu solar, care devine apoi un zeu bun şi îndurător faţă de om şi de toate fiinţele. El apare oamenilor sub diferite chipuri, numite „avataras“ (scoborâtori) şi face tot felul de fapte bune, în folosul oamenilor. Dintre întrupările lui cele mai importante sunt: eroul Krişna şi eroul Rama, despre care povestesc epopeile sanscrite Bhagavat-Gita şi Ramayana.

(ebr. Bethezda = scăldătoarea oilor)
— lac în nordul templului din Ierusalim, lângă poarta oraşului numită „Poarta oilor“, unde în al doilea an al activităţii Sale, Mântuitorul a făcut minunea vindecării slăbănogului care zăcea bolnav de 38 de ani (Ioan 5, 1-9).

(lat. vigilis = veghere, vigil = grijuliu, băgător de seamă)
— se numeşte la catolici ziua dinaintea unei mari sărbători; ex. Ajunul Crăciunului, al Bobotezei etc.

(lat. virtus, virtutis = putere, curaj, bărbăţie, bunătate, cinste)
— este acea putere a sufletului de a înfrunta forţa răului sub toate aspectele lui. Morala filozofică clasifică patru virtuţi numite „virtuţi cardinale“: înţelepciunea, cinstea, cumpătarea, curajul; morala religioasă, morala creştină se bazează pe trei „virtuţi teologice“: credinţa, nădejdea (speranţa) şi dragostea (iubirea creştină); „Şi acum — zice Sfântul Apostol Pavel — rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“ (I Corinteni 13,13). Sf. Pavel consideră virtutea dragostei mai mare decât toate şi-i închină un adevărat imn în Epistola I către Corinteni: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă, încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt… Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul… Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată“ (I Corinteni 13, 1. 2.4. 5. 7. 8). Iubirea creştină este învăţătura cea nouă pe care Iisus o aduce oamenilor: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ (Ioan 13, 34-35). Este virtutea fundamentală, prin care adevăratul creştin se deosebeşte de ceilalţi oameni.

(slv. vrăjitoare)
— denumire pentru „moarte“, în povestea „Ivan Turbincă“ de Ion Creangă.

— mănăstire de maici (la 3 km nord de Târgovişte), datează din sec. XVI (1530); restaurată de mai multe ori, ea şi-a pierdut aspectul original. Azi are şi funcţie socială, servind ca loc de adăpost (azil-spital) pentru călugăriţele şi preotesele în vârstă şi singure.

(Venera)— zeiţă romană a vegetaţiei, a primăverii, a devenit mai târziu zeiţă a dragostei, asemenea cu Afrodita, zeiţa dragostei, în mitologia greacă. Din Eneida lui Virgiliu, aflăm că, după războiul troian, Enea debarcă în peninsula italică şi întemeiază statul roman, ajutat de această zeiţă, care era mama lui; ea devine strămoaşa poporului roman,care a numit-o Venus Genetrix („mamă“).

— întâi stătător, în ierarhia bisericească.

— ceea ce aparţine Vechiului Testament (ex. profeţii veterotestamentari).

— Omenirea a avut întotdeauna conştiinţa unei vieţi viitoare, conştiinţa că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea, că omul trăieşte şi după dispariţia trupului. Raţionaliştii explică aceasta ca o păstrare în memoria urmaşilor a celor repauzaţi, dar aceasta nu e nemurirea în înţelesul ei propriu şi aşa cum o concepe creştinismul. Sufletul este nemuritor şi el este al Domnului, spune Sf. Apostol Pavel (Romani 14,8), iar după moarte el îşi păstrează memoria, dar nu mai poate acţiona pentru mântuirea sa: „că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze“ (Ioan 9, 4). Bogatul din parabola „bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr“, pe care Mântuitorul o spune în acest scop (Luca 16, 19-31), înţelege şi-şi aduce aminte de fraţii săi de pe pământ, pe care ar vrea să-i prevină, să nu mai ducă viaţa de răutate şi necredinţă pe care a dus-o el, şi pentru care, în lumea de dincolo, suferă atât de cumplit. El îl recunoaşte pe săracul Lazăr care se află în „sânul lui Avraam“, adică în rai, în locul celor drepţi. Raiul este locul în care se află sufletele drepţilor de la judecata particulară până la judecata universală, judecata de apoi. Raiul e numit, în Sf. Scriptură, şi „Împărăţia cerurilor“ (Mt. 5, 3 şi 10); „Împărăţia lui Dumnezeu“ (Lc. 13, 29; I Corint. 15, 50); „Casa Tatălui“ (Ioan 14, 2) etc. Biserica îl numeşte „loc luminat, loc cu verdeaţă, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea“ (Ectenia morţilor). Raiul apare astfel şi ca un loc, dar şi ca o stare, o stare de fericire şi de răsplată, în care se află drepţii după moarte. Textul de la Ioan: „În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt“ (Ioan 14, 2) arată ideea de loc în lumea de dincolo, dar mai ales ideea de stare, ideea existenţei diferitelor grade de fericire în care se află cei drepţi: „fiecare îşi va lua plata după osteneala sa“ (I Corinteni 3, 8). Cu cât cineva e mai curat, cu atât este mai aproape de Dumnezeu, fiindcă sufletele se mută din această lume, însă nu cu aceeaşi măsură a Harului: „Atunci vor fi îndumnezeiţi după har, adică vor cunoaşte fericirea, strălucirea şi toată lucrarea şi viaţa pe care o are Dumnezeu în Sine, după fiinţă, şi se vor împărtăşi de razele soarelui dumnezeiesc“ (Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. 1952, p. 169). Fericirea celor drepţi în viaţa viitoare, spune Sf. Apostol Pavel, nu se poate descrie: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EI“ (I Corinteni 2, 9). Această fericire este vederea lui Dumnezeu. În „Predica de pe munte“, Mântuitorul spune: „… cei curaţi cu inima, aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Mt. 5, 8). Drepţii din rai stau în comuniune cu Dumnezeu prin har şi îl pot cunoaşte după gradul de sfinţenie în care se află fiecare. Sufletele celor drepţi trăiesc acolo laolaltă cu sfinţii şi îngerii (Evrei 12, 22; Mt. 8, 11) şi participă la slava lui Hristos (II Tim. 2, 12). Toţi sunt acolo uniţi prin legătura dragostei, ca fii ai aceluiaşi Părinte, a cărui binecuvântare o simt ca o nesfârşită fericire. Fiindcă au învins răul şi au triumfat asupra păcatului, cei din rai formează Biserica trimfătoare. Sufletele celor păcătoşi ajung, după judecata particulară, în iad, unde se află şi duhurile necurate (II Petru 2, 4). În Sf. Scriptură, iadul este numit „gheena focului“ (Mt. 5, 22; 29, 30), „foc nestins“ (Mt. 3, 12) „întunericul cel mai din afară“ (Mt. 8, 12), depărtare de la faţa lui Dumnezeu (Mt. 7, 23) etc; toate aceste denumiri arată starea de suferinţă, locul de pedeapsă veşnică. Această pedeapsă are forme diferite. Prima şi cea mai grea este îndepărtarea de la faţa lui Dumnezeu, care înseamnă pierderea tuturor bunurilor care vin de la el. Pierderea lui Dumnezeu e dureroasă şi în lumea aceasta, dar cu atât mai mult în lumea de dincolo; altă pedeapsă este lipsa comuniunii cu sfinţii, izolarea, însingurarea, îndepărtarea de prietenia sfinţilor care ajută sufletele să progreseze în virtute şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Imposibilitatea acestei comuniuni îi face pe cei din iad să se simtă nenorociţi. În iad stau în compania spiritelor rele, care se bucură de chinurile celor păcătoşi, pedepsiţi de Dumnezeu, ca şi duhurile rele. O altă formă a chinului păcătoşilor în iad sunt mustrările de conştiinţă, asemenea cu un vierme neadormit, care nu moare niciodată (Marcu 9, 44). Mustrarea de conştiinţă, continuă şi veşnică, înseamnă desnădejdea şi părerea de rău de a nu se fi supus voii Domnului în viaţa trăită aici, pe pământ. În iad este „plângerea şi scrâşnirea dinţilor“ (Mt. 22, 13) provocată de focul iadului, care arde veşnic fiinţa păcătoşilor, fără a o nimici (Lc. 16,24).

veniceanii, venicearii— cântări bisericeşti numite Mărimuri.

(lat. veneror — a cinsti, a venera, a se închina la)
— este cultul adus sfinţilor; vezi şi {dulie}, {latrie}.

— cel mai mic dintre cei 12 fii ai lui Iacob-Israel, din care se trag cele 12 seminţii care au format poporul israelitean sau evreu. Din seminţia Iui Veniamin se trăgea Saul, primul rege al acestui popor, precum şi Saul din Tars, care avea să devină Sf. Pavel, „Apostolul neamurilor“.