— numele grec al bisericuţei Sf. Mormânt al Domnul Hristos de la Ierusalim (Pr. T. Negoiţă — Cunoşti tu Şara Sfântă?, Bucureşti, 1944, p. 29).

— împărtăşirea, primirea tainei Sfintei Euharistii.

(slv. Kumotru, kumotra)
— grad de rudenie care se stabileşte între cel care botează un copil şi părinţii copilului botezat de acesta; pentru copilul botezat el devine naşul copilului, iar cu părinţii este cumătru.

sau slujba nunţii— este Sfânta Taină prin care Biserica consfinţeşte căsătoria, adică legătura dintre bărbat şi femeie şi pune baza familiei creştine. Săvârşitorul cununiei este arhiererul sau preotul. În zilele noastre şi călugării pot săvârşi slujba cununiei, ceea ce era interzis în trecut.

cununile— sunt obiecte de cult, din metal, în formă de diademă (coroană) împărătească. Preotul încununează cu ele pe miri, la slujba cununiei.

— concret, este arcul de cerc ce apare pe cer, vara după ploaie anunţând încetarea ploii; simbolic este semnul iertării pe care Dumnezeu l-a arătat lui Noe, după încetarea potopului şi ca legământ că „nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul… Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ“ (Facere 9, 11 şi 13).

— se numeşte, în Biserica romano-catolică, administraţia papală, ministerul Papii, Curia romană sau papală; la romani, curia se numea una din cele zece ginţi în care era împărţit poporul roman; curia se numea şi locul unde se aduna senatul (de obicei era un templu); termenul se folosea şi pentru a denumi senatul roman.

— curat; însuşire pe care trebuie s-o aibă mâncarea permisă, după prescripţiile religioase, evreilor (ex. carnea de porc era interzisă în legea mozaică, deci fiind interzisă, nu era cuşer).

— mănăstire la Muntele Athos, numită şi „Marea lavră“ a Ţării Româneşti. A fost refăcută în sec. XIV de Domnitorul Vlaicu Vodă şi ajutată în secolele următoare de domnii munteni: Radu cel Mare (sec. XV), Neagoe Basarab ş.a.

cuvioasă— smerit, pios, formulă de adresare către un călugăr: „cuvioase părinte“, „prea-cuvioase“.

— smerenie, pietate; mod de adresare către un monah, un arhimandrit: „cuvioşia ta“, „prea cuvioşia ta“.

(gr. λόγος, ὁ — o logos; lat. verbum,-i = cuvânt)
— cu înţeles propriu de vorbire; cu înţeles biblic de „învăţătură“: „Ascultaţi cuvântul Domnului… luaţi aminte la învăţătura Domnului…“ (Isaia 1, 10). Cuvântul — Logosul — Dumnezeu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan 1, 1). Cuvântul, ca început al lumii şi al timpului — „La început…“ — mai înainte de care nu era lumea, nici timpul, ci numai veşnicia; Cuvântul lui Dumnezeu în ipostaza Fiului, Cuvântul ipostatic ia formă vizibilă, se dezvăluie: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1, 14). Cuvântul-Logos are în lb. greacă şi înţeles de raţiune şi de „predică“; cu acest sens cuvântul devine în cadrul cultului cel mai important mijloc de redare a ideilor şi sentimentelor religioase. Prin cuvânt, preotul face cunoscut oamenilor învăţătura divină a Bisericii, în mod direct: prin predică şi lecturile religioase. Căci zice Sf. Apostol Pavel: „Credinţa este din auzire… prin cuvântul lui Hristos… «În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor»“ (Romani 10, 17-18). Prin cuvânt se exprimă credinţa şi evlavia, sub forma rugăciunii şi a cântării religioase.

(gr. κτίτωρ, ὁ, κτίζω — ctitor, ctizo = a construi, a întemeia)
— cel care a zidit, a pictat sau a restaurat din temelii o biserică, un edificiu religios. Biserica acordă ctitorului dreptul de a fi pomenit la diferite slujbe în biserica ctitorită de el (drept prevăzut în Novela 123 din Codul lui Iustinian) şi dreptul de a se zugrăvi chipul lui şi al membrilor familiei sale în interiorul bisericii, în semn de dragoste şi recunoştinţă pentru el. Biserica Ortodoxă Română, prin hotărârea Sf. Sinod din 28 febr. 1950 (în rev. B.O.R., 1950, nr. 3-6) stabileşte: „Numai portretele ctitorilor şi cel al ierarhului, sub păstorirea căruia s-a sfinţit biserica, vor putea fi zugrăvite în interiorul bisericilor“. Cei care au făcut numai o donaţie bisericii, fie în natură, fie în bani, nu pot fi socotiţi ctitori, ci numai ajutători ai sfântului locaş.

vezi {rasofor}, {condacul}.

(lat. colo-colere-cultum = a cultiva, a respecta, a adora)
— înseamnă, în general, orice formă sau act religios al cărui scop este stabilirea unei legături între om şi divinitate. Cultul, ca expresie a sentimentului religios, a existat întotdeauna, în toate religiile, el fiind o parte a religiei. În antichitatea păgână, cultul religios însemna cinstirea zeilor (deos-colere) manifestată prin ceremonii religioase al căror scop era de a pune omul în legătură cu divinităţile respective. În creştinism, cultul înseamnă orice act religios prin care se caută stabilirea unei legături cu Dumnezeu şi mijlocirea sfinţirii omului prin împărtăşirea harului dumnezeiesc. Între simţirea religioasă care stă la baza cultului şi între riturile sau actele religioase prin care se exprimă sentimentul religios există o strânsă legătură, deoarece, fără credinţă, riturile devin forme goale, dar şi fără exteriorizarea prin acte religioase, credinţa, sentimentul religios se atrofiază, se stinge. De aceea cultul, în accepţiunea lui, nu poate fi decât integral, adică intern şi extern, sentiment religios (evlavie, virtuţi morale) şi exprimare în forme externe (acte: închinare, rugăciune, post, spovedanie, împărtăşire ş.a.). Actele de cult se pot manifesta individual (acasă: rugăciuni, mătănii, candelă etc.) şi colectiv (prin participare la biserică la slujbele săvârşite de cler, care e investit cu putere harică, sfinţitoare) — vezi {tipic}. Cultul creştin diferă de la o confesiune creştină la alta (Ortodox, Catolic, Protestant), evoluând în timp. Cultul Bisericii Ortodoxe îşi încheie evoluţia în formele lui esenţiale şi fundamentale, o dată cu perioada patristică (ultimul sinod ecumenic de laNiceea, 787). Ceea ce a mai intervenit în timp a fost în legătură cu calendarul şi îmbogăţirea lui cu noi sărbători de sfinţi, precum şi precizarea cărţilor bisericeşti pentru folosinţa cântăreţilor: Ceaslov, Octoih, Triod, Penticostar şi Minee. Rădăcinile cultului ortodox sunt vechi ca şi creştinismul, unele forme fundamentale provenind chiar din cultul Legii Vechi, altele din Noul Testament. Trăsăturile caracteristice ale cultului ortodox sunt: 1. Caracterul sacrificial şi ierarhic ce rezultă din faptul că în Biserica Ortodoxă cultul se întemeiază pe jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului, actualizată sub forma nesângeroasă a sacrificiului euharistic din Sf. Liturghie, săvârşită de ierarhia bisericească (episcopi, preoţi şi diaconi); 2. Se distinge prin uniformitate şi stabilitate. El se desfăşoară după reguli precise şi fixe şi se exprimă în forme definitiv stabilite (aceleaşi pentru toţi credincioşii ortodocşi, din orice parte a lumii), ceea ce duce la păstrarea unităţii de credinţă între diferitele Biserici Ortodoxe naţionale şi autocefale; 3. Altă caracteristică a cultului ortodox o constituie bogăţia, varietatea şi frumuseţea elementelor de artă puse în serviciul său, prin solemnitatea, fastul şi strălucirea formelor sale externe, a riturilor şi ceremoniilor din rânduiala sfintelor slujbe (specifice şi cultului catolic, în mare măsură); 4. Are caracter eclesiologic sau comunitar, deoarece promovează rugăciunea cu caracter colectiv, social, prin care comunitatea credincioşilor se uneşte în duhul păcii, al iubirii frăţeşti, mai presus de vârstă, de cultură, de stare socială, naţionalitate, limbă sau rasă (toţi „Domnului să ne rugăm…“) după cuvintele Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20); 5. Altă caracteristică este simbolismul sau caracterul său epifanic şi eshatologic, care rezultă din profunzimea şi frumuseţea ideilor doctrinare, formulate în textele liturgice şi care se desprind din formele externe. ; 6. Pancosmismul sau universalismul este o altă trăsătură a cultului ortodox, prin faptul că rugăciunea ortodoxă îmbrăţişează în sfera ei întreaga lume şi întreaga natură, cerând lui Dumnezeu s-o sfinţească şi să o pună în slujba Sa şi a omului. Esenţa Ortodoxiei se trăieşte prin participare la formele tradiţionale şi instituţiile ei de cult (botezul copiilor, taina căsătoriei, spovedirea, împărtăşirea, cultul morţilor, cinstirea marilor sărbători) — vezi {hristocentric}. Cult, în înţeles laic: om învăţat.

— expediţii armate, creştine, în Evul Mediu, care au plecat din ţările Apusului, conduse de principi şi regi, spre a elibera Ierusalimul de sub dominaţia otomană şi de eretici.

— crucea cu chipul Domnului răstignit; crucifixul devine frecvent, începând din sec. VI mai ales în Apus.

şi poliştii— se numeau preoţii în religia geto-dacilor.

— religie universalistă, al cărei izvor se află în Sf. Scriptură, cartea sacră, inspirată de Dumnezeu. Creştinismul este religia mântuirii omului. Istoria acestei religii începe, în Vechiul Testament, cu Cartea Facerii şi se încheie, în Noul Testament, cu venirea Mântuitorului, care S-a jertfit pentru mântuirea omului din robia păcatului. Numele de creştin vine de la Hristos. Vechii scriitori latini Suetoniu, Pliniu cel Tânăr, Iosif Flavius, precum şi Evangheliile apocrife, Acta Pilati şi mărturiile din Talmud, atestă originea creştinismului, realitatea lui istorică, precum şi a întemeietorului, Iisus Hristos. Existenţa istorică a lui Iisus o atestă, în primul rând, scrierile Noului Testament şi apoi nenumărate documente oficiale istorice şi literare ale vremii când a trăit El şi după ce creştinismul a început a se răspândi în imperiul roman. Creştinismul are o dogmă fundamentală, dogma hristologică, Dumnezeul-Om, Iisus Hristos. Credinţa în divinitatea lui Iisus Hristos constituie temelia Bisericii. Sfinţii Apostoli întăresc în scrierile lor această dogmă: „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?“ (I Ioan 5, 4-5); „Cine mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu“ (I Ioan 4, 15). Concepţia despre Dumnezeu diferă în creştinism de celelalte religii monoteiste. El este Dumnezeul iubirii: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el“ (I Ioan 4, 16). Dumnezeu a creat lumea din nimic şi în afară de Sine. A creat-o din iubire şi prin aceasta cosmogonia creştină se deosebeşte de celelalte cosmogonii ale altor religii. În creştinism, scopul şi centrul creaţiei este omul: Dumnezeu l-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Sufletul omului este o substanţă distinctă de lumea materială şi care, prin virtute şi harul divin, se poate ridica până la asemănarea cu Dumnezeu. Păcatul originar a avut ca urmare căderea omului din starea de har, izolarea de Dumnezeu şi căderea întregii creaţii în această izolare. Creştinismul este religia ridicării omului din această izolare şi a reabilitării lui; este religia mântuirii prin Hristos, Dumnezeu devenit om. Mântuirea este lucrarea iubirii lui Dumnezeu faţă de om dar şi a omului faţă de Dumnezeu: „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi“ (Ioan, 4, 19). Problema morţii şi a destinului ultim al omului diferă şi ea, în eshatologia creştină, faţă de celelalte religii. Prin jertfa lui Hristos, prin moartea şi Învierea Sa a devenit posibilă învierea omului, transfigurarea Lui şi a întregii lumi; Liturghia ortodoxă are caracter eshatologic, căci în timpul săvârşirii acestei slujbe religioase, fundamentală în creştinism, credincioşii trăiesc prefigurat viaţa veşnică şi comuniunea cu Dumnezeu. Concepţia despre rai şi iad, în creştinism, are o înaltă spiritualitate. Iadul înseamnă suferinţa mare a îndepărtării sufletului de Dumnezeu, a izolării, a înstrăinării de iubirea Lui, iar raiul este tocmai această apropiere de Dumnezeu, este viaţa în Dumnezeu împreună cu toţi ceilalţi. Idealul eshatologiei creştine este această fericire supremă, veşnică. Ea a fost făgăduită de Mântuitorul tuturor acelora care vor crede în El şi-I vor urmaînvăţătura. Spre deosebire de alte religii, ca de ex. budismul sau brahmanismul, la care idealul eshatologic înseamnă inactivitate, contemplare pasivă, izolare, în creştinism, dimpotrivă, se cere activitate, trăire a învăţăturii creştine în mijlocul oamenilor spre a-i lumina şi a-i ajuta pe toţi să se ridice al vrednicia mântuirii şi a dobândirii vieţii veşnice. Fiecare om trebuie să ducă mai întâi cu sine însuşi această luptă, spre a se ridica pe culmile desăvârşirii şi sfinţeniei. Şi pe plan moral, creştinismul este superior, punând accent deosebit pe virtuţile evanghelice: credinţa, nădejdea şi dragostea, şi mai presus de toate dragostea, puterea prin care omul poate rezolva orice problemă a vieţii. Dumnezeu a dat omului propriul său exemplu de iubire, căci chiar după căderea în păcat, nu l-a lăsat pierdut, ci i-a făgăduit un Mântuitor, spre a-l salva din robia păcatului şi a-i deschide drumul spre viaţa veşnică. Morala creştină îndeamnă pe om atât la dobândirea fericirii veşnice, dar şi a celei de pe pământ, învăţându-l să trăiască această viaţă potrivit poruncilor lui Dumnezeu, pe care Biserica le propovăduieşte oamenilor. La temelia moralei creştine stă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor“ (Matei 7, 12), poruncă divină, normativă, implicând în ea toate relaţiile dintre oameni: muncă, cinste, dreptate, bunăvoire şi mai ales milă şi dragoste faţă de toţi cei în suferinţă: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine… Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25,34-40). În capitolul 25 al Evangheliei lui Matei este rezumată eshatologia şi morala creştină, formulată de Mântuitorul însuşi. Elementele cultului creştin (rugăciunea, jertfa, purificarea) nu sunt izolate faţă de celelalte religii, dar se deosebesc de acestea. Rugăciunea, ca centru al cultului divin creştin, se face atât colectiv, cât şi individual. Jertfa a fost făcută o singură dată şi pentru totdeauna, de Mântuitorul care S-a întrupat, a suferit şi a murit vârsându-Şi sângele pe cruce, pentru mântuirea noastră, S-a îngropat şi a înviat, prefigurând viaţa veşnică dată omului, dar purificarea de păcate este o datorie, o obligaţie a fiecărui creştin care crede în Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi care vrea să facă voia Sa. Cultul Bisericii creştine are în centrul ei jertfa pe care o săvârşeşte în Sfânta Liturghie, în cadrul slujbelor din sărbători. Această jertfă mistică este Sf. Euharistie, pe care o primesc creştinii. Sărbătorile închinate Sfintei Treimi, Mântuitorului, Sfintei Fecioare şi tuturor celor drepţi intraţi în ceata sfinţilor sunt pentru creştini prilejuri de purificare, de înălţare sufletească, prin participarea la săvârşirea Sfintei Jertfe, pe care o săvârşesc preoţii lui Hristos, în Sfântă Biserica Sa. Creştinul se roagă implorând mila lui Dumnezeu, dar şi mulţumindu-I pentru toate îndurările Lui. Rugăciunea model pe care Iisus însuşi a dat-o ucenicilor este rugăciunea „Tatăl nostru“. Creştinismul este religia păcii, a dragostei şi iertării. Răspândirea lui la toţi oamenii, dar mai ales trăirea lui adevărată înseamnă împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

— biserica (din Calea Victoriei — Bucureşti) zidită de Banul Iordache Creţulescu a suferit mai multe restaurări; a fost pictată de Gh. Tătărescu la 1860. Tencuită în cărămidă aparentă, se înalţă în apropierea fostului palat regal (azi Muzeul Naţional de artă).

Simbolul credinţei
(Mărturisirea de credinţă)
— este o sinteză a doctrinei Bisericii creştine, care l-a integrat în cultul ei. Adevărurile de credinţă cuprinse în Crez au fost formulate de Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine în primele două sinoade ecumenice: la Niceea (325) şi Constantinopol (381). Conţinutul şi explicarea Crezului se află în cartea: Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti 1952, şi ediţii mai noi. Crezul formulat în primele două sinoade ecumenice cuprinde învăţătura Bisericii despre Sfânta Treime (Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Sfântul Duh), despre Biserică, Botez, Judecata din urmă, cu învierea morţilor şi viaţa veşnică. Biserica Ortodoxă este singura care a păstrat nealterat textul Crezului aşa cum a fost el formulat în primele două sinoade, spre deosebire de Bisericile eterodoxe (siriană, armeană, abisiniană, coptă din Egipt) care s-au abătut de la dogma ortodoxă, primind monofizitismul; erezia monofizită a susţinut că Mântuitorul n-a avut decât o singură fire, firea dumnezeiască (afirmând că trupul Domnului a fost numai unul, dumnezeiesc, nu şi omenesc) modificând astfel dogma ortodoxă despre întruparea Fiului lui Dumnezeu: „… şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii… Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire… S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om“. Biserica romano-catolică a modificat şi ea textul originar al Crezului, prin adaosul Filioque (vezi {filioque}), afirmând că Sf. Duh purcede şi de la Fiul, nu numai de la Tatăl. Locul rostirii Crezului în cadrul slujbei Sfintei Liturghii este după Vohodul mare şi rugăciunile: „Să plinim rugăciunile noastre Domnului“ (de la ectenie) şi rugăciunea dragostei: „Să ne iubim unii pe alţii…“, ceea ce arată că în afară de iubire, ni se cere şi credinţă dreaptă (ortodoxă), spre a putea participa cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe. De aceea se cuvine ca fiecare credincios să rostească în gând sau cu glas tare Crezul, când se spune în biserică.

(formă veche slavă de la gr. χρίσμα, τό — hrisma = ungere sau sfinţire — numire veche a tainei Sf. Mir; gr. ἀναβόλιον, τό — anavolion, ἐμφότιον, τό — emfotion = veşmânt luminat)
— aşa se numea cămaşa cu care se îmbrăcau îndată după botez neofiţii (catehumenii botezaţi) în primele veacuri creştine când se botezau adulţi proveniţi dintre păgâni. Generalizându-se pedobaptismul (botezul din rândurile copiilor), în locul vechii cămăşi a neofiţilor s-a folosit o fâţie de pânză pe care naşul o ţine pe braţe şi primeşte copilul din mâinile preotului îndată ce copilul e scos din cristelniţă, din apa botezului. Pânza aceasta a păstrat (în unele părţi din Moldova, Bucovina, Banat, Dobrogea) vechea denumire slavă de crijmă.

(gr. κρύπτη, ἡ — cripti; lat. crypta,-ae = loc întunecos, boltă mortuară)
— locul ascuns în peretele galeriilor din catacombe, în primele veacuri creştine, unde erau înmormântaţi creştinii, în ascuns, departe de vigilenţa autorităţilor păgâne ale imperiului roman. Astăzi se numeşte criptă locul de înmormântare într-un cavou; vezi şi {martiriile}, {catacombe}.

(lat. crux,-cis)
Sfânta Cruce — este simbol al răscumpărării omului şi constituie un obiectiv important al cultului creştin. Acest obiect de tortură la păgâni a fost sfinţit prin sângele Mântuitorului răstignit şi a devenit instrument de mântuire, semn distinctiv de mândrie şi laudă pentru creştini. Păgânii numeau pe creştini adoratori ai crucii (σταυρόλατραι — stavrolatrai; lat. crucicolae). Cultul creştin al crucii era viu încă din primele trei veacuri; creştinii făceau semnul Crucii în toate momentele vieţii lor (la culcare, la trezire, la masă, la muncă etc). În vremea persecuţiilor era folosită sub formă de simboluri: ancoră, trident (crux comissa) sau monogramul în variante precum: XXXXX, XXXXX, — crux decussata, aflată pe monumente funerare. După încetarea persecuţiilor crucea latină se impune definitiv (TTT), în locul crucii monogramatice. Descoperirile arheologice din Palestina au arătat că semnul Crucii a fost folosit chiar de prima comunitate creştină din Ierusalim; începând din sec IV, cinstirea Crucii s-a generalizat, manifestându-se public şi intrând în cultul divin oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit şi două evenimente istorice: minunea apariţiei pe cer a semnului crucii, care încurajează pe Constantin cel Mare în lupta cu Maxenţiu, pe care îl biruieşte, punând-o ca emblemă pe steaguri, iar apoi pe actele oficiale şi chiar pe monede şi interzicând a mai fi răstigniţi pe cruce condamnaţii la moarte. Altă minune a fost descoperirea Crucii Mântuitorului (anul 326), chiar pe locul răstignirii Lui. Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a înălţat o mare biserică pe locul calvarului (biserica Sfântului Mormânt) şi alta pe locul unde s-a aflat Crucea răstignirii (basilica Sfintei Cruci), unde a fost sfinţită în ziua de 13 sept, anul 335, când a început şi venerarea Sfintei Cruci în cultul creştin. Doctrina (învăţătura) Bisericii despre cultul Sf. Cruci a fost formulată de sinodul VII ecumenic (Niceea 787) şi completată de sinodul local de la Constantinopol (869), când s-a stabilit şi doctrina despre cinstirea Sfintelor icoane: cinstirea Sf. icoane, a Sf. Evanghelii şi a Sf. Cruci trebuie să fie egală. Cultul Sfintei Cruci în Biserica Ortodoxă se manifestă prin:

1. Slujbele speciale compuse în cinstea şi lauda ei, ca: Acatistul Sfintei Cruci (în Ceaslovul mare), rugăciuni şi imne, cântări (din Octoih) pentru cele două zile de post din săptămână (miercuri şi vineri), zile închinate amintirii şi cinstirii Crucii şi Patimilor Domnului;
2. Sărbătorile închinate ei: Înălţarea Sfintei Cruci (gr. Ἡ ὕψωσις τοῦ σταυροῦ — i ipsosis tou stavrou sau σταυροφανεία. ἡ — stavrofaneia; slv. Vozdvijenie Kresta), la 14 septembrie numită în popor şi Cârstov (de la slv. Krestovu deni = ziua Crucii sau Cristovul viilor, pentru că este ziua când începe culesul viilor). Ziua aceasta se posteşte, căci aminteşte de Patimile şi moartea Mântuitorului. A doua sărbătoare este Duminica Crucii (Duminica a treia din Postul Paştelui); sărbători (fără ţinere) mai avem: Scoaterea cinstitului lemn al Sf. Cruci — 1 august (în amintirea eliberării grecilor de sub saracini, sec. XII) şi Arătarea semnului Sf. Cruci împăratului Constantin (7 mai);
3. Dovada cultului crucii în pietatea poporului sunt crucile memoriale şi troiţele de lemn şi piatră, presărate la răscruci, pe drumurile ţării.

Facerea semnului Sfintei Cruci este primul gest creştin pe care îl învaţă copilul încă din primii ani ai săi, semn fără care omul credincios nu-şi începe ziua de muncă, nu se aşează şi nu se scoală de la masă şi cu care se culcă liniştit pentru somnul de noapte. Mărturisirea dreptei credinţe este Sf. Cruce, prin care credincioşii recunosc unitatea divină în Sf. Treime şi cred în jertfa mântuitoare a lui Hristos, Care pe cruce S-a răstignit pentru mântuirea neamului omenesc. Renunţând a face semnul Sfintei Cruci, cei rătăciţi, sectanţii, neagă aceste adevăruri pe care se fundamentează Biserica lui Hristos. Sectanţii şi-au făcut religia lor, redusă la discursuri (pe care ei le numesc predici), la cântări compuse de ei şi la citiri de psalmi, dând astfel cultului un caracter laic şi renunţând la toate dogmele Bisericii creştine. Sectanţii au dat creştinismului „un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume“. Sf. Apostol Pavel, în Epistolele trimise către Bisericile (comunităţi creştine) înfiinţate de el în călătoriile sale misionare (Epistole păstrate în Noul Testament), vorbeşte de această categorie de aşa-numiţi „credincioşi“, care răstălmăcesc adevărul Evangheliei lui Hristos şi răspândesc învăţături greşite printre primii creştini (aşa cum se întâmplă şi azi).

(lat. credo,-ere = a crede, a se încredinţa)
— în sens religios înseamnă convingere absolută despre existenţa lui Dumnezeu, încredere în El; credinţa se arată prin mărturisirea lui Dumnezeu şi împlinirea poruncilor Lui: Credinţa (ἡ πίστις — i pistis), spune Sf. Apostol Pavel: „este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute… prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd“ (Evr. 11, 1 şi 3). Credinţa stă la temelia Bisericii şi a mântuirii omului: „Că vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui… Căci: «Oricine va chema numele Domnului se va mântui». Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut?“ (Romani 10, 9 şi 13-14). „Credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu cel crezut… Credinţa este o cunoştinţă (cunoaştere) ce nu se poate dovedi. Iar dacă… nu se poate dovedi (explica), atunci credinţa este o legătură mai presus de fire, prin care, în chip neştiut şi indemonstrabil, ne unim cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegere“, aşa defineşte credinţa unul din marii părinţi ai Bisericii, Sf. Maxim Mărturisitorul (vezi Filocalia, vol. III, 1948, p. 118-120).

— „cel ce lua credinţa“, adică gusta cel dintâi vinul şi mâncarea care se servea la masa domnească (chiar şi anafura care se dădea la biserică).

(gr. αποτέφρωσις, ἡ — apotefrosis = acţiunea de ardere, incinerare, prefacere în cenuşă; lat. cremo,-are = a arde; fr. cremation)
— este procesul de ardere a cadavrelor; Carol cel Mare, regele care a creştinat pe francezi (742-814) a interzis practica păgână a arderii cadavrelor, cremaţiunea fiind interzisă în creştinism. Totuşi, din sec. XVIII, ea a fost restabilită. Incinerarea cadavrelor, paralel cu înhumarea era un ritual frecvent în vechile religii păgâne, la greci, romani, geto-daci, celţi, la vechii germani şi slavi, mexicani şi în India vedelor (mileniul IV î.Hr.), până azi, în budism şi hinduism (religia majoritară, peste 400 milioane de credincioşi); Budha (mort la 483 î.Hr.) a fost incinerat şi cenuşa i-a fost împărţită la diferite monumente funerare.

vezi {aghiazmă}, {colimvitra}.

— denumire dată prima oară ucenicilor lui Iisus Hristos, în Antiohia, pe la anii 49-51, când au predicat acolo Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava (Faptele Apostolilor 11, 26). Era un cuvânt nou care arăta nu numai o denumire nouă pentru o comunitate de oameni, ci şi o idee nouă, aceea de creştini. Până atunci, în lumea iudaică ei se numeau ucenici, credincioşi, fraţi, sfinţi, dar de acum se numesc cu numele lui Hristos, nume specific pe care-l vor purta toţi cei veniţi în comunitatea Bisericii, fie din iudaism, fie din păgânism; vezi şi {Sfânt}, {creştinism}.

contraforţi— ziduri suplimentare de sprijin, în părţile unde apăsarea masei de zidărie e mai mare; vezi stilul romanic în {stiluri arhitectonice ale bisericilor}.

sau sfinţire.

(ἁγία — aghia; lat. lancea, gladi-olus = suliţă, lance)
— este un obiect liturgic, folosit la tăierea prescurilor pentru pregătirea Darurilor (Sf. Agneţ şi miridele). Este un mic cuţit de metal în formă de lance, cu tăişul ca un triunghi, iar mânerul se termină cu o cruce (CCCCCCCCCCC ). În epoca de formare a cultului creştin se folosea „frângerea pâinii“ la ritualul euharistie — după practica Mântuitorului care, la Cina cea de Taină, a luat pâinea şi a frânt-o. Dezvoltarea ritualului Proscomidiei în ritul bizantin a necesitat folosirea copiei în cult pentru scoaterea Sf. Agneţ şi apoi a miridelor, pentru pomenirea sfinţilor şi a credincioşilor vii şi morţi. Se menţionează prima dată folosirea copiei de către patriarhul Gherman al Constantinopolului, în sec. VIII. Acesta şi alţi tâlcuitori liturghici arată şi simbolismul copiei: „în loc de suliţa (lancea) cu care a fost împuns Hristos pe cruce, este şi copia“. Copia se întrebuinţează numai în ritul liturgic bizantin.

— fruntaş, căpetenie; conducătorul corului în tragedia şi comedia greacă antică; cântăreţ, solist într-un cor; balerin care conduce ansamblul.

— partea superioară ieşită în afară, ornamentală, ce se află sub o streaşină.

— partea superioară a unei coloane, a casei.

— cosmos; are şi înţeles de frumos (cosmetică); ramură a astronomiei care studiază originea şi evoluţia corpurilor cereşti, a sistemelor astrelor.

— biserică zidită în 1768, împreună cu palatul construit de Şerban Vodă Cantacuzino; palatul a fost restaurat dar biserica a fost demolată în perioada comunistă (1945-1989).

— mănăstire de călugări (pe valea Oltului, la aproximativ 5 km de Călimăneşti, jud. Vâlcea) înconjurată cu ziduri sprijinite de contraforţi; a fost întemeiată la 1388, de Mircea cel Bătrân, al cărui mormânt se află sub o lespede în interiorul bisericii. Fiind foarte ruinată, pe la sfârşitul sec. XVI a fost întărită de Mihnea-Vodă II (1580-1590). Sub domnia lui Constantin Vodă-Brâncoveanu (1688-1714), mănăstirea a fost zidită şi, sub supravegherea mitropolitului Antim Ivireanul, a fost înfrumuseţată cu sculpturi la chenarele ferestrelor, cu turnul nou şi cu tot aspectul arhitectonic de stil românesc, cum este pridvorul deschis de o aleasă frumuseţe. Din nou restaurată în sec. XX, după 1950.

— cântare cu sens ornamental încadrată în ornamentele melodice ale muzicii bizantine: asemenea ornamente se mai numesc şi teriremuri, deoarece revin frecvent silabele: te-ro-te-ri-rem. Acest gen melodioc e folosit în scrierea heruvicelor, chinonicejor, polieleelor.

— numele dat în popor marii sărbători a Naşterii Domnului (25 dec), sărbătoare creştină, care, până în sec. IV, era serbată în Răsărit împreună cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Despre originea cuvântului Crăciun părerile sunt împărţite. Cei mai mulţi admit cuvântul calalio-calationem, de la calo = a chema, a convoca: calatio — chemarea poporului, convocarea de către preoţi a credincioşilor la începutul fiecărei luni spre a se comunica festivităţile, slujbele din luna respectivă (Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976.). Alţii propun ca origine cuvântul creationem — creaţie, zidire, iar unii îl consideră provenind din slavonescul Krăciun (ca şi colindă ş.a.). Fiind o sărbătoare creştină, poporul român, care s-a născut creştin, a legat numele sărbătorii, desigur, şi de Sf. Scriptură unde Dumnezeu este numit şi „Cel vechi de zile“ (Daniel 7, 13), reprezentat în iconografie ca a doua Persoană a Sfintei Treimi, sub chipul unui bătrân cu barbă lungă albă, aşa cum este reprezentat şi „Moş Crăciun“ — „vechi de zile“ — locuţiune transferată în adjectivul „bătrân“. Crăciunul este probabil cea dintâi sărbătoare creştină, dintre sărbătorile închinau Mântuitorului. Se serba în Apus, ca şi azi, la 25 decembrie, încă din sec. III, conform unei vechi tradiţii, după care, recensământul lui Cezar August a avut loc la 25 decembrie 754 Ab Urbe condita (de la întemeierea Romei), în timpul căruia s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca 2, 1 ş.u.). Era legată de solstiţiul de iarnă, când zilele încep să crească şi soarele răsare mai devreme. Mântuitorul fusese numit de prooroci „Soarele dreptăţii“ (Maleahi 3,20), „Răsăritul cel de sus“. Iisus S-a numit pe Sine „Lumină a lumii“ (Ioan 9, 5). Naşterea Domnului (gr. τὰ χριστούγεννα — Ta Hristoughenna; lat. Nativitas, Natalis Dominus Corporalis — Naşterea cu trup a Domnului; slv. Rojdestvo Hristova) este cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieţii Mântuitorului (Luca 2, 1-21) şi cea dintâi sărbătoare specific creştină, a cărei prăznuire în ziua de 25 decembrie (dată stabilită în anul 354, ca zi a Crăciunului, de către Sf. Ioan Gură de Aur) s-a generalizat în toată creştinătatea răsăriteană şi apuseană (spre sfârşitul sec. IV); excepţie a făcut Biserica armeană, care până azi serbează încă Naşterea Domnului la 6 ianuarie (odată cu Botezul Domnului), ca în vechime. Poporul român a păstrat de la strămoşii romani (vezi {Saturnaliile} şi {Juvenaliile}) o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate pe fenomenele naturii, pe care le-a pus în legătură cu Naşterea Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de ex.: colindele, sorcova, pluguşorul, la care s-au adăugat şi altele de concepţie şi origine pur creştină, ca: Vicleimul, Irozii, Steaua etc. Aceste datini fac din sărbătoarea Crăciunului una din cele mai mari sărbători creştine, mai scumpe şi mai populare ale Ortodoxiei româneşti. Ea a fost prăznuită întotdeauna cu mare solemnitate. În ajunul acestei zile a fost instituit „post negru“ (ajunare, post total), preoţii umblau, ca şi azi, cu icoana Naşterii pe la casele oamenilor, vestind Naşterea Domnului Hristos). Cu timpul s-a instituit şi postul Crăciunului, pentru pregătirea sufletească a credincioşilor. În vechime, în postul Crăciunului erau oprite spectacolele şi jocurile din circuri şi teatre, chiar prin legi civile; la serviciul divin, din ziua de Crăciun până la Bobotează, era interzisă îngenuncherea (regulă pe care o prevăd şi azi cărţile de slujbă ale Bisericii).

eclesiarhcântăreţ bisericesc.

— termen pentru BOTEZĂTOR („Svăntul Ioan Crăsiţel…“, de la Mitrop. Dosoftei, în „Pomenirea svăntului Apostol Andrei părvozvan,adică întâi chemat.“ — în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, 1980, nr. 9-12, p. 784-785).

(lat. commemoratio — amintire), a comemora
— ceremonie de aducere aminte, pomenirea unui eveniment.

— denumire pentru cuvântarea funebră ţinută la înmormântarea cuiva, prin Ardeal (în părţile Bistriţei).

— sărbătoarea Larilor (Larii, Manii şi Penaţii erau la romani zeii strămoşilor şi zei ocrotitori ai grupurilor umane), restaurată la Roma sub împăratul Octavian August. Acestor divinităţi protectoare poporul le înălţa, mici capele la răscrucile drumurilor şi le aduceau flori (locul lor îl vor lua „troiţele“ creştine).

— înclinarea spre păcat.

— este, în cântarea psaltică, o strofă poetică, aşezată după cântarea a treia sau a şasea a Canoanelor (în Minee, Octoih şi Triod), care se cântă la Liturghie după troparele de la vohodul mic, precum şi în rânduiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecerniţă, Miezonoptică). Condac (κοντάκιον — kontakion, derivat probabil de la subst. κοντός, ὁ — o kontos = băţ, bastonaş, pe care se înfăşurau în formă de sul manuscrisele vechi). Condacul de azi, din cărţile de ritual nu e decât un rest din cele de odinioară, care erau nişte compoziţii poetice mari, poeme imnografice având câte 18-24 de strofe sau tropare şi fiecare strotă e compusă din 20-30 de versuri scurte, cu o structură identică privind numărul silabelor şi locul accentelor, strofe legate între ele prin aceeaşi temă, formând o unitate narativă în care se celebrau momente din viaţa şi activitatea Mântuitorului, a Sfintei Fecioare sau a diferiţilor sfinţi. Strofele erau legate între ele printr-un acrostih. Epoca de glorie a condacului în imnografia religioasă este prin sec. VI-VII. Vechile condace aveau la început (în faţă) o strofă, care, ca fond, nu avea nimic comun cu restul strofelor, decât melodia şi refrenul. Acesta strofă poetică, izolată, mai scurtă, se numea κουκούλιον — kukulion sau προίμιον — proimion (ante strofă). De fapt aceasta este strofa care se păstrează până azi sub denumirea de condac. Din şirul de strofe al vechilor condace s-a păstrat şi prima strofă (ce urma antestrofei), al cărei rol era de model pentru celelalte strofe (privind forma, adică numărul de silabe şi accente) şi care se numea icos. Icosul se citeşte după condac. Restul strofelor din condac au ieşit cu timpul din uzul cultului şi n-au mai fost transcrise în cărţile de ritual. Cel mai vechi autor de condace şi cel mai vestit imnograf bisericesc este Sf. Roman Metodul (Dulce Cântăreţul), sec. VI. Lui i se atribuie singurul dintre poemele sau condacele vechi care s-au păstrat în întregime în cărţile de ritual (Ceaslov şi Triod) şi care se întrebuinţează in serviciul bisericesc sub denumirea de Acatistul Maica Domnului şi care se citeşte, de obicei, în rânduiala Utreniei din sâmbăta a cincea a Postului Mare (denia de vineri seara). Denumirea de acatist (ἀκάθιστος — akatistos, de la ἀκαθίζω — akatizo = a nu şedea), este o rugăciune în timpul căreia nu se poate sta jos, ci trebuie cântată şi ascultată stând în picioare. Compoziţiile imnografice care s-au creat după modelul vechiului condac, numit Acatistul Maicii Domnului, nu s-au mai numit condace, ci acatiste, deşi au forma vechilor condace. Aceste acatiste s-au creat în cinstea diferiţilor sfinţi sau a diferitelor sărbători (ex. Acatistul Sfintei Cruci, Acatistul Sfiiţilor Arhangheli). Textele lor se află în Ceaslovul Mare sau în cărţi deosebite, numite Acatistiere, precum şi în cărticelele (extrase) care cuprind câte un singur acatist, numite Filade. Un condac întreg, sub forma sa iniţială (de 24 de strofe) s-a păstrat în slujba înmormântării preoţilor şi diaconilor de mir, integrat între odele 6 şi 7 ale canonului acestei slujbe; vezi şi {acatist}, {Roman melodul}.

(lat. condoleo şi condolesco = a suferi mult, foarte mult)
— împărtăşirea durerii cuiva prin exprimarea părerii de rău; compătimire.

(lat. confessus, part. de la confiteor = a mărturisi, care mărturiseşte; confessa res = faptă mărturisită)
— loc de confesiune, de mărturisire sau spovedanie, se numeşte la catolici o cămăruţă de lemn (o cabină despărţită printr-un perete de lemn), în care stă preotul Confesor, într-una din părţi, iar în cealaltă stă credinciosul care-şi mărturiseşte păcatele, se spovedeşte; confesional şi în înţelesul de apartenenţă la o connfesiune (credinţă) creştină (catolică, protestantă, ortodoxă).

(lat. confessio,-onis = mărturisire)
— cu înţeles de spovedanie, dar şi cu referire la una din cele trei ramuri ale creştinismului.

— cel care primeşte spovedania; preot duhovnic.

(lat. confirmatio,-nis = întărire, recunoaştere spusă)
— ritual religios în Biserica romano-catolică: este actul de confirmare (recunoaştere) pe care-l primesc copii catolici la vârsta de 14 ani, când primesc prima împărtăşanie, care se săvârşeşte cu mare solemnitate.

sau corporaţiile sacerdotale— erau, în religia romană, nişte grupări religioase constituite din membrii aristocraţiei; ele aveau ca patron un zeu, căruia îi închinau serbări şi-i aduceau sacrificii. Mai de seamă erau trei confrerii: Salienii, Lupercii şi Arvalii. Prima, a Salienilor, era formată din 24 de membri, preoţi ai zeului Marte. Ei însoţeau pe Pontifex Maximus (şeful religios al statului, care era împăratul) la aducerea sacrificiilor pe Câmpul lui Marte. Lupercii erau preoţi ai zeului Faunus (Lupercus) de la templul din Roma, căruia îi închinau serbări zgomotoase (Lupercalia), în care intrau rituri ce aminteau legendara răpire a sabinelor. Arvalii (fratres arvales), confrerie din 12 membri, preoţi ai cultului zeiţei Dea Dia, ocrotitoarea agriculturii; serbarea în cinstea ei avea loc în luna mai, când arvalii, purtând pe cap coroane din spice de grâu, aduceau zeiţei ca ofrande primele fructe coapte şi cântau în limba veche un cântec frumos păstrat până azi într-o inscripţie. Obiceiul s-a păstrat şi azi, la români, prin aducerea la biserică în sâmbăta Moşilor de vară, a primelor fructe (mere şi cireşe) şi legume din noua producţie.

— doctrină quasi-religioasă, cu caracter moral-social, bazată pe învăţăturile vechii religii chineze, sintetizate de Confucius, filozof şi pedagog chinez, autorul confucianismului (sec. VI î.Hr.), doctrină cuprinsă în cărţile „Tin“ şi „Su“ (9 la număr, scrise de Confucius). Contribuţia lui Confucius priveşte doar problemele de ordin practic moral şi social. Filozofia lui se baza pe principiul că omul, fiind o părticică din întreaga natură, un microcosmos faţă de marele cosmos, are în sine însuşirile generale ale naturii, ale lui Dao (sinteză a legilor naturii) adică: ordine, dreptate, bunătate, sinceritate. Natura omului este la origine bună, morală. Ea se perverteşte numai în contactul cu învăţătura rea şi cu exemplul rău. De aceea, omul trebuie dirijat, instruit, spre a se desăvârşi. Educaţia lui se va face după exemplul celor de demult, care constă în respectul faţă de părinţi, respectul faţă de stat, respectul pentru cei morţi; împăratul să respecte pe înaintaşii săi şi să se supună Cerului (înţeles ca fiinţă supremă, Dumnezeu). În morală, principii de bază sunt: respectul şi ascultarea. Fiecare, de la cel mai mare până la cel mai mic, trebuie să-şi respecte datoriile ce revin gradului său ierarhic. Învăţătura lui Iisus „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ este reflectată, la Confucius, în porunca: „Să nu faci altora ce n-ai voi să ţi se facă ţie“. Cărţile lui Confucius, „Canonul confucian“, cum au fost numite, au constituit un valoros îndreptar pentru viaţa poporului chinez, determinând asupra Chinei şi Asiei de Est aceeaşi influenţă pe care Biblia a determinat-o în Occident. În domeniul religios, Confucius n-a adus nimic nou faţă de vechea religie chineză. În cărţile sale a căutat doar s-o reactualizeze, menţinând din ea elementele fundamentale: cultul strămoşilor şi al naturii, practicile cultice având în centrul lor Cerul şi pe „Fiul Cerului“, împăratul. Începând din sec. II î.Hr., confucianismul va deveni religie de stat a Chinei. S-au înălţat, pentru cult, temple măreţe. Cel mai impunător a fost templul Cerului din Pekin, considerat cel mai mare templu din lume.

— denumire pentru asociaţiile mănăstireşti din Apus, care apar în sec. VIII în Franţa, din nevoie de emancipare a mănăstirilor de sub autoritatea regilor şi principilor, care căutau să le înfeudeze. La începutul sec. VIII (720), episcopul francez Pirminus întemeiază prima congregaţie reformistă a călugărilor benedictini (ordin monahal înfiinţat de Benedict de Nursia, la Monte Cassino — prima mănăstire benedictină — 529) a căror datorie era ajutorul şi supravegherea reciprocă. Regulile de viaţă ale călugărilor benedictini s-au impus în toate mănăstirile din Apus, făcând din ele lăcaşuri generatoare ale unei vieţi noi de cultură şi înaltă spiritualitate, în care se formau viitorii preoţi şi misionari. O puternică asociaţie mănăstirească se formează la începutul sec. X (910), sub conducerea mănăstirii Clouny (Franţa) al cărei abate, Berno (fost conte de Burgundia), impusese aici regulile de viaţă benedictine, transformând mănăstirea într-un focar de cultură şi viaţă spirituală puternică, reuşind să reunească în jurul ei numeroase mănăstiri, formând astfel Congregaţia de la Clouny, care a avut un mare rol în regenerarea vieţii monahale din Apus.

(sârb. kalamanak)
— potcapul purtat de călugări.

(slv. klapati = a lovi; gr. κλώδων, ὁ, καμπάνα, ἡ — kodon, kampana,-i; lat. lat. signaclocca, molae campanae)
— obiect de metal ce poate fi clasificat ca instrument muzical, fiind emiţător de sunete; are forma unei cupe alungite cu partea largă întoarsă în jos şi deschisă. Partea superioară e închisă, rotunjită şi în interiorul ei, pe centru, are atârnată o bară mobilă de metal, care în partea de jos e rotunjită ca un bulb. Aceasta se numeşte „limba clopotului“. Mic sau mare, clopotul are aceeaşi formă: şi clopoţelul cu care se sună recreaţia la şcoaşă, şi clopotul cel mare din turla bisericii sunt construite după acelaşi model; le deosebeşte doar scopul pentru care sunt turnate (lucrarea clopotului se numeşte turnare). Clopoţelul se agită ţinându-l în mâna şi sună; dar clopotele mari de la biserici se leagă cu o funie de limbă, frânghia se trage şi izbeşte limba de pereţii clopotului; prin izbiri repetate într-un anumit ritm, se produc sunete de o muzicalitate armonioasă şi diversificată, potrivit scopului pentru care se trag clopotele; folosite în biserică şi aservite cultului, clopotele au o anumită sonoritate rezultată dintr-o anume mişcare a lor, atunci când se anunţă începutul Sf. Liturghii şi când se anunţă sfârşitul ei. Alt sunet au când vestesc moartea şi slujba înmormântării unui credincios. Atunci se trag clopotele la răstimpuri până la înmormântarea lui, ca să vestească şi celorlalţi credincioşi din parohie că unul dintre ei a plecat şi să-i îndemne să se roage pentru el (de aceea se zice: „Dumnezeu să-l ierte!“) şi să le aducă aminte de moarte. Glasul clopotului simbolizează şi trâmbiţa cu care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi învierea morţilor, pentru înfricoşătoarea judecată de apoi (Matei 24,31; I Corinteni 15,52). Sunetul clopotului în noaptea învierii are o demnitate solemnă şi triumfătoare, chemând pe credincioşi la bucuria universală a înfrângerii morţii. Deşi au fost destinate iniţial serviciului bisericii, clopotele au avut şi în cadrul comunităţii diferite funcţii de utilitate publică, în evul mediu, conform unui vechi obicei, diferite pericole publice (incendii, atac războinic ş. a.) se vesteau bătându-se clopotul în dungă. Ele mai aveau rolul de a rememora anumite evenimente: astfel, în Transilvania, după 1456, dată când turcii conduşi de Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, au fost înfrânţi, în înaintarea lor spre Europa, la Belgrad, de Iancu de Hunedoara, s-a luat obiceiul de a se bate clopotele zilnic, la ora prânzului, în amintirea acestei victorii (Magaz. ist. nr. 5/1981). Menirea clopotelor este sintetizată într-un dicton latin, astfel: „vivos voco, mortuos plango, fulgura frango“ (cheamă pe cei vii, plâng pe cei morţi şi alungă fulgerele). În afara bisericii, clopotele se folosesc şi azi în instituţii publice laice (şcoli, internate, cazarmă, închisoare, fabrică etc.), în scopul de a anunţa anumite ore fixe legate de activităţi specifice (începutul şi sfârşitul activităţii, ora de masă, adunarea ş.a.). În aceste instituţii, astăzi, în majoritate, clopotele sunt înlocuite cu sirene. Se crede că clopotele au fost folosite prima oară în Campania (Italia), iar cel care le-a introdus în biserică ar fi fost episcopul Paulin de Nolla, din Campania (sec. V). Din Italia, clopotele au fost aduse de călugării scoţieni în Franţa. Folosirea lor s-a generalizat în tot Apusul, prin sec. VII, iar din sec. IX s-au introdus şi în Răsărit. Până la introducerea clopotelor, mijlocul de atenţionare a credincioşilor pentru participarea la cultul bisericii a fost Toaca (vezi {toaca}). Clopotele bisericii sunt mari şi mici. Ele sunt atârnate de grinzi solide de lemn sau metal şi sunt aşezate în turla bisericii sau în construcţii exterioare — clopotniţe; (vezi {clopotniţă}). Clopotele au greutate după mărimea lor. Se spune că cel mai greu clopot din lume se află în interiorul Kremlinului, numit şi „clopotul ţar“, greu de 213,5 tone (Magaz. ist. nr. 5/1981). Clopotele erau cunoscute din antichitate (la babilonieni, egipteni, chinezi, care le foloseau atât în viaţa civilă, pentru a da semnalul unor activităţi publice, cât şi în viaţa religioasă, la ceremoniile din temple, înmormântări etc.

— se numeşte şi meşterul care face clopote, şi cel care trage clopotele la biserică.

clopotniţe sau campanii
(lat. campanaria, campanilla; gr. καμπανάρια — campanaria; slv. rus kolokolnia)
— sunt construcţii sau încăperi anumite pentru instalarea clopotelor în folosinţa cultului. Clopotniţa poate fi unul din turnurile din faţă de deasupra bisericii sau o construcţie specială, în apropierea bisericii, zidită din piatră, cărămidă sau lemn. De obicei, clopotniţele au formă de turnuri circulare sau poligonale, înalte, cu mai multe etaje, clopotele fiind aşezate cel mai sus, pentru ca sunetul lor să poată fi auzit la mari depărtări; de aceea încăperea de sus, unde sunt clopotele, are formă de foişor deschis sau are zidurile străpunse de goluri, în fiecare parte. Cele mai vechi clopotniţe de acest fel apar în Apus (sec. V-VI, ex. clopotniţa bisericii paleocreştine Sf. Martin de Tours-Franţa; San Apolinarie din Ravena-Italia), cu turnuri circulare, înalte, ulterioare construcţiei bisericilor. Un monument de artă este clopotniţa (campanilla) domului din Florenţa, împodobită cu sculpturi de Donatello (sec. XV). În Răsărit, clopotele au fost introduse prin sec. IX şi sunt aşezate atât în turnul-clopotniţă de deasupra pronaosului (la cele mai multe biserici), dar şi în turnuri-clopotniţe separate de corpul bisericii (ca la mănăstiri), de ex. Hurezu, Plumbuita (Bucureşti), Brebu (Prahova), Neamţ etc; vezi şi {clopot}, {toaca}.

colaci
(slv. kolaci, d. kolo = roată, cerc)
— pâine rotundă, frumos împletită, de diferite dimensiuni, care se împarte la biserică în anumite ocazii: botez, nuntă, înmormântare; se duce şi la cimitir, la parastase sau înmormântări; pâinea cu care, după obiceiul creştinesc la români, sunt întâmpinaţi oaspeţii, în anumite împrejurări, este un colac.

cristelniţă sau creştinătoare
(κολυμβήθρα, ἡ — colimvitra; slv. krüstinlica — vas pentru botez)
— este vasul (un fel de cazan portativ susţinut de un picior înalt şi având două toarte) cu apă în care se face botezul pruncilor; colimvitra a luat locul baptisteriilor de odinioară. Ea are un dublu sens simbolic: închipuie şi apa Iordanului în care Iisus a fost botezat şi mormântul în care a fost îngropat. Apa din cristelniţă se sfinţeşte prin binecuvântarea preotului cu semnul Sfintei Cruci prin rostirea unei rugăciuni speciale, prin exorcizare (suflă asupra apei în semnul crucii) şi prin invocarea Duhului Sfânt. Întreita afundare a prunucului în apa sfinţită din cristelniţă (însoţită de formula sacramentală „Botează-se robul lui Dumnezeu…“) arată că Sfânta Treime este temeiul credinţei ortodoxe, închipuind, în acelaşi timp, cele trei zile cât a stat Domnul în mormânt; închipuie moartea pentru viaţa în păcat şi îngroparea împreună cu Hristos a celui ce se botează, iar prin scoaterea din apă se închipuie învierea împreună cu El, pentru viaţa cea nouă în Hristos. Fiecare creştin de curând botezat devine un hristofor (purtător de Hristos). În Biserica veche a primelor veacuri creştine, botezul se făcea numai prin afundare de trei ori; începând însă de prin sec. IX, în Apus, a început ca botezul să se facă prin stropire (dar numai pentru cei bolnavi, care nu se puteau ridica din pat); practica s-a generalizat, cu timpul, în Biserica Romano-Catolică şi apoi la protestanţi.

— este un gen de cântec popular, dintre cele mai vechi la români. Colindele (colendus, de la colo-colare = ceea ce trebuie respectat, cinstit) au un fond religios, fiind legate de sărbătoarea Naşterii Domnului (Crăciunul). Colindele de Crăciun sunt (ca şi cultul) o formă de expresie a cinstirii lui Dumnezeu prin slăvirea Naşterii Fiului lui Dumnezeu, care S-a întrupat pentru „a noastră mântuire“. Legătura colindelor cu textele Sfintei Scripturi este evidentă în conţinutul lor; astfel în colindul „Veniţi astăzi, credincioşii“ se face referire la profeţiile mesianice ale Vechiul Testament: „precum au vestit proorocii“; în colindul „Lerui Doamne, lerui ler…“ — termenul „ler“ ar proveni de la ebr. roe = păstor, din Psalmi (Ps. 23, 1), folosit de Iisus, Care S-a numit pe Sine „Păstor“ („Eu sunt Păstorul cel bun“); în colindul Irozii se evocă drama uciderii pruncilor de crudul „Irod, împărat…“; în „Linu-i lin şi iară lin…“ se prezintă noaptea sfântă a Naşterii lui Hristos — cuvântul „lin“ ebraic = a înopta, a găzdui, de unde „linu-i lin“ = noaptea nopţilor, şi „iară lin“ = iară noapte; acest fond religios creştin se reflectă în majoritatea colindelor noastre; vezi şi {Saturnaliile}, {Kolenda}.

(κόλλυβα, τά — ta kolliva sau κόλλυβον, τό — to kollivon = colivă)
— este o ofrandă ce se aduce pentru sufletele morţilor la zilele rânduite pentru pomenirea lor (în ritualul Bisericii Ortodoxe, la români). Coliva se prepară din grâu fiert îndulcit cu miere sau cu zahăr şi se amestecă şi cu nuci pisate şi aromate. Coliva este o expresie materială a credinţei în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Hristos însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor (I Corint. 3, 6 ş.a.). Dulciurile şi aromele care intră în compoziţia colivei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pentru care se face coliva, sau dulceaţa vieţii celei veşnice pe care sperăm să o dobândească mortul (Mitrofanovici V., dr. Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuţi, 1929, p. 905). Coliva se face la parastase (termene de pomenire: la 40 de zile, 3 luni, 6 şi 9 luni şi la un an de la deces, apoi în fiecare an, până la 7 ani); la sâmbetele morţilor înscrise în calendar; împreună cu coliva se aduc şi colaci sau pâine, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos. Obiceiul de a aduce vin la înmormântare şi parastas şi de a stropi cu el cruciş trupul mortului sau mormântul ori pardoseala bisericii (la parastas) reprezintă o datină veche care, după unele păreri, ar fi o prelungire a libaţiunilor (stropirilor) cu vin, pe care strămoşii noştri romani le făceau pe morminte. În creştinism, această stropire aminteşte de aromatele şi balsamul cu care a fost uns Trupul Domnului la punerea Lui în mormânt; vinul acesta preînchipuie şi învierea pentru viaţa cea veşnică. În unele regiuni vinul se amestecă cu untdelemn şi simbolizează, prin stropire, curăţirea trupului de întinăciunea păcatelor, iar în alte regiuni se amestecă cu apă îndulcită ori cu agheazmă şi poartă numele de paos sau paus (lat. pausum = încetare, odihnă, moarte; de aici repausat sau răposat, adică mort); în unele părţi prin paos (paus) se înţelege ofrandă (vin, pâine, vase) ce se aduce pentru morţi la biserică. În Ardeal se aduce la înmormântări şi parastase numai un colac, fără colivă. În locul ei se aduce un „pom“ (de obicei un brăduţ) împodobit cu zaharicale şi lumânărele, care se poartă înaintea mortului când se îndreaptă spre cimitir, pomul se înfige în mormânt (când se aduce la parastase se dă de pomană). Uneori în loc de pom se ia o simplă ramură care se înfige în colac şi se ridică în timpul cântării (aşa cum se ridică coliva la„Veşnica pomenire…“). Obiceiul de a aduce în loc de colivă un colac şi pom se întâlneşte şi în Moldova, dar aici pomul se aduce numai la 40 de zile de la moarte şi se binecuvântează împreună cu lucrurile care se dau de pomană (v. „Rânduiala Panaghiei pentru cei răposaţi“, Panihida, ed. 1967). La parastas se împart, în biserică, lumânări aprinse, mai întâi preoţilor, ca şi la înmormântare: lumânările acestea simbolizează atât pe Hristos „Lumina lumii“, cât şi lumina candelei credinţei şi a faptelor bune, care însoţesc sufletul celui răposat. Aceeaşi semnificaţie o au lumânările din sfeşnice şi cele care se aprind la căpătâiul mortului ori la morminte, ca şi candelele care ard la morminte (Liturgica Specială, Bucureşti, ed. a II-a. 1985, partea V-a, cap. V.).

— Stâlp la porticuri sau la galerii.

— biserică situată în faţa spitalului Colţea; a fost zidită la 1701-1702 de spătarul Mihail Cantacuzino. Monument de artă posedând sculpturi la catapeteasmă şi fresce de mare frumuseţe şi valoare.

— mănăstire (pe linia Bucureşti-Giurgiu, spre Grădiştea) întemeiată de Ţepeş Vodă (pe la 1462) refăcută de Radu-Vodă Şerban (1588), considerat adevăratul ei ctitor; a fost restaurată de Şerban Cantacuzino, dar în epoca fanariotă călugării greci au lăsat-o în paragină şi au dărâmat (1854) biserica veche, rezidind altă biserică în care s-au păstrat mormintele lui Radu Vodă Şerban şi Nicolae-Vodă Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul. Totul fiind în ruină, pe la jumătatea sec. XX, a început din nou restaurarea mănăstirii ale cărei ziduri puternice, cu foişorul se mai păstrau încă din construcţia iniţială.

(slv. cinu = rang)
— temă iconografică complexă, care se zugrăveşte pe peretele exterior al zidului dinspre Răsărit (al celor trei abside) al altarului, la bisericile cu pictură exterioară din Bucovina, Suceviţa, Moldoviţa, Humor, Arbore, Voroneţ, Vatra-Moldoviţei. Tema reprezintă Biserica triumfătoare, cu îngerii, diferitele categorii de sfinţi aşezaţi într-o ordine ierarhică, având în centru pe Hristos Mântuitorul şi pe Maica Domnului.

Duminica Cincizecimii
(lat. Dominica Pentecostes; gr. Ἡ πεντικοστὴ ἡμέρα — I Penticosti imera; slv. Piatidesiatniţa) sau a Pogorârii Sfântului Duh, numită şi Duminica mare sau a Rusaliilor
— este una din marile sărbători împărăteşti cu care se încheie descoperirea lui Dumnezeu, Cel în Treime, faţă de lume şi de creaţie. Sfântul Duh se pogoară asupra Sf. Apostoli în chip de „limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi“ (Fapte 2, 3-4). Aceasta era a zecea zi de la înălţarea Mântuitorului la Cer şi a cincizecea zi de la învierea Sa. Mântuitorul însuşi spune că, după înălţarea Sa la Cer, va veni la ei Duhul, pe care El îl trimite spre a le fi călăuză în împlinirea misiunii pe care Hristos le-a încredinţat-o de a vesti lumii Evanghelia Sa: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul… Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti“ (Ioan 16, 13-14). Cincizecimea este şi ziua întemeierii Bisericii creştine, deoarece în urma propovăduirii Sf. Apostoli, întăriţi de Duhul Sfânt, s-au botezat 3000 de oameni, care au constituit prima comunitate creştină (Fapte 2, 41). Era în ziua aceea mulţime de oameni la Ierusalim, căci era ziua Cincizecimii la evrei şi toţi se mirau că, deşi erau oameni ce vorbeau în limbi diferite, ei înţelegeau cuvintele Apostolilor, care vorbeau în limbi diferite. Sărbătoarea Cincizecimii la evrei era a primelor roade, a secerişului, şi în amintirea zilei când Moise a primit de la Dumnezeu Tablele Legii. În sinagogă se înălţau cântări şi rugăciuni, iar casele erau împodobite cu verdeaţă. Ca o reminiscenţă a acestui obicei, dar şi ca un simbol amintind limbile de foc, creştinii ortodocşi aduc la biserică frunze de nuc şi de tei, care se sfinţesc şi apoi preotul le împarte credincioşilor, la sfârşitul Liturghiei. În sâmbăta dinaintea Rusaliilor se pomenesc morţii (sâmbăta morţilor sau Moşii de vară), de care se leagă la români numeroase datini, credinţe şi obiceiuri.

— schit întemeiat în sec. XVI, aşezat la 15 km de Câmpulung-Argeş.

— în a cărui slujbă este a duce morţii la groapă.

— mănăstire de călugări, aşezată pe valea Buzăului (aproximativ 40 km de oraşul Buzău; mănăstirea datează de la sfârşitul sec. XVI).

(ebr. brit-mila)
sau tăierea-împrejur este o operaţie practicată a 8-a zi de la naştere, unui băiat evreu. Această practică are ca semnificaţie introducerea noului născut în rândul credincioşilor mozaici. Originea ei este străveche. Începe de la patriarhul Avraam căruia Dumnezeu i-a cerut circumciziunea sa şi a tuturor membri lor de sex masculin din casa şi din neamul său (Facere 17, 12). Fiul său Isaac (Itzhak) a fost circumscris a 8-a zi de la naştere şi de aceea „brit-mila“ trebuie să aibă loc, la toţi evreii, în această zi, când îşi primesc şi numele lor ebraic. Fetele capătă numele în prima sâmbătă ce urmează naşterii. Circumciziunea („brit-mila“) simbolizează alianţa sau legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam şi urmaşii săi, legământ prin sângele circumcisului (Facere 17, 11: „Să vă tăiaţi împrejur şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi“). Şi musulmanii practică circumciziunea, dar la ei se face la împlinirea vârstei de 13 ani, deoarece strămoşul lor, Ismael, alt fiu al lui Avraam (născut din sclava sa, Agar) a fost circumcis la această vârstă — de la Ismael, mahomedanii se mai numesc şi ismaeliţi (Facere 21). Circumciziunea este, la evrei, un rit cu sens profund religios. Conform Legii vechi, şi Mântuitorul a fost circumcis a opta zi de la naştere, când I s-a pus numele de Iisus sau Mântuitor (Luca 2,21). Sărbătoarea cade totdeauna la o săptămână de la Naşterea Domnului, adică în ziua de 1 ianuarie. Numită şi Tăierea-împrejur a Domnului (gr. Ἡ περιτομὴ τοῦ Χριστοῦ — I peritomi tou Hristou; lat. Circumcizio Domini; slv. Obrezenie Gospodne de la a obrezui, a circumcide — în slv. Obrezenie, Obrezanie) — această zi este al doilea praznic împărătesc, după Naşterea Domnului. La început, creştinii posteau în această zi, pentru a se deosebi de păgâni care, în aceeaşi zi sărbătoreau pe Ianus, zeul păcii şi al războiului şi începutul anului nou (Calendae Ianuarii — sărbătoarea Calendelor), care coincidea şi cu sfârşitul sărbătorii Saturnaliilor; în unele părţi se serbau şi Brumaliile în cinstea lui Dionisos (Bachus) zeul vinului, precum şi sărbătoarea numită Vota (în cinstea lui Pan, zeul pădurilor). Aceste sărbători, foarte populare la păgâni, erau însoţite de jocuri şi petreceri zgomotoase şi imorale. Ele au continuat şi după biruinţa creştinismului, deşi au fost dezaprobate de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Ecoul lor se mai resimte în ospeţele din noaptea Anului Nou sau revelionul. Dispărând păgânismul, au dispărut şi respectivele sărbători păgâne. Atunci creştinii au început a prăznuit tăierea-mprejur a Domnului, încetând postul şi bucurându-se ca şi în celelalte zile de praznice împărăteşti. Pe la sfârşitul sec. IV s-a adăugat şi o altă sărbătoare în această zi, şi anume a Sfântului Vasile, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, a cărui Liturghie se săvârşeşte în această zi. Tot acum este şi începutul anului civil (Anul Nou), pe care Biserica l-a admis şi îl consfinţeşte prin slujba religioasă a Tedeumului care se săvârşeşte în toate bisericile, în această zi, după Sf. Liturghie.

— obiecte rituale, adesea din piatră şi ornate cu diverse desene geometrice (la religiile primitive din Australia). Aceste ciuring sunt reprezentări ale corpului mistic al strămoşilor; ele se păstrează ascunse în peşteri sau îngropate în anumite locuri sacre.

(κλῆρος, ὁ — kliros = cler)
— denumire pentru slujitorii cultului; clerul sau ierarhia bisericească, în Biserica creştină, cuprinde trepte ce diferenţiază pe slujitorii Bisericii, în primul rând după felul în care au fost investiţi adică: prin hirotonie şi prin hirotesie. Cei care primesc Taina hirotoniei (harul Preoţiei) formează clerul superior (diacon, preot, episcop), iar cei care primesc hirotesia formează clerul inferior; aceştia erau instituiţi prin hirotesie (adică sfinţiţi prin punerea mâini lor deasupra capului), binecuvântare pe care o poate face şi preotul, spre deosebire de Taina Preoţiei (hirotonia), pe care numai episcopul are dreptul să o săvârşească. Din treptele clerului inferior au fost socotite trei mai importante (care au rămas până azi): ipodiaconul, psaltul (cântăreţul) şi anagnostul sau citeţul. După nevoile Bisericii, au existat şi alte trepte ale clerului inferior, care în timp însă au dispărut, atribuţiile lor fiind trecute la activitatea treptelor rămase. În afara celor trei trepte amintite şi rămase, din clerul inferior mai făceau parte: diaconiţele, acolutul (acolytul), candilaptul, exorciştii, ostiarii (portarii sau uşierii), mansionarii sau sacristanii (se păstrează în Biserica romano-catolică), lecticarii, groparii.

— pocăinţă de o clipă; cuvânt vechi bisericesc, întâlnit în lucrarea cu acest titlu tradusă din lb. slv. de Filaret Scriban, în Epistolii sau Scrisori… (Iaşi, 1843, I, p. 119).

(κληρονομία, ἡ — klironomia = moştenire)
— în teologia ortodoxă se vorbeşte de „moştenirea lui Dumnezeu“; această „moştenire“ este omul credincios, creştinul, care a acceptat, a recunoscut, a crezut în jertfa Mântuitorului şi s-a supus Lui de bunăvoie, prin credinţa în El, ca Fiu al lui Dumnezeu. Prin această credinţă, creştinul devine supusul, bunul, adică proprietatea Fiului lui Dumnezeu, „moştenirea“ lui Dumnezeu.

— clădire anexă la altar, pentru păstrarea obiectelor liturgice.

(lat. cella, cellula; gr. κελλί, τό — to kelli; slv. kela)
— cămăruţă, locuinţă monahală, chilioară într-o mănăstire cu viaţă chinovitică.

(d. turc. ikindi)
— ceas de seară, timpul Verceniei; slujba de seară, Vecernia, care se săvârşeşte zilnic în mănăstiri; chindie se numeşte şi un dans popular; turnul chindiei (la curtea Domnească din Târgovişte, restaurat) existent în trecut la curţile domneşti şi boiereşti, era turn de strajă, dar din el se vestea şi ora înserării pentru toţi oamenii (I.A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionar Enciclopedic Ilustrat, „Caretea Românească“, Bucureşti, 1926-1931.).

(κοινωνικόν, τό — kinonicon)
— cântare pentru împărtăşanie, verset, psalm cântat în timpul împărtăşaniei; priceasnă (slv. d. pricjastanije = pricestanie, împărtăşanie, grijanie) — cântare la Sf. Liturghie, în timpul împărtăşirii preoţilor; după sfinţirea Darurilor şi cuvintele preotului „Sfintele, Sfinţilor…“ şi după ce strana răspunde „Unul Sfânt, Unul Domn…“, dacă nu se rosteşte predică şi nu se citeşte nici cazania, se cântă chinonicul care este un verset de psalm sau stih, pe care cântăreţul îl intonează în sunete prelungite şi al cărui text e legat de sărbătoarea zilei sau de actul împărtăşirii. Chinonicul poate fi înlocuit cu un concert religios, acolo unde bisericile au cor.

— colecţie de chinonice (pricestne) pentru toate sărbătorile.

(gr. κοινόβιον, τό — chinovion = în comun, care trăieşte în comun)
— se numeşte o mănăstire în care viaţa călugărilor este comunitară: nu au avere personală, muncesc împreună, mănâncă la trapeză şi au ca locuinţă o chilie în incinta mănăstirii; ei sunt subordonaţi stareţului care se îngrijeşte de toate problemele comunităţii monahale pe care o conduce. Asemenea organizare monahală se numeşte chinovitică, iar călugării se numesc chinoviţi sau cenobiţi. Aceasta se deosebeşte de organizarea idioritmică, în care călugării duc o viaţă liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii (case, grădini etc), aşezate în preajma bisericii mănăstirii, dar în afară de incintă. Dacă din punct de vedere material sunt independenţi, călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi în comunitate în timpul slujbelor la biserică; şi în aceste mănăstiri se află un stareţ care este conducătorul şi care veghează la buna desfăşurare a disciplinei şi împlinirii îndatoririlor faţă de biserică a monahilor din mănăstirea respectivă. Viaţa monahală este organizată în sec. IV de Sf. Vasile cel Mare, care a scris şi „Reguli pentru viaţa monahală“, prin care se reglementează viaţa şi activitatea călugărilor din mănăstiri. Organizatori ai vieţii monahale în Răsărit au fost, pe lângă Sf. Vasile şi Sf. Pahomie cel Mare, Sf. Teodor Studitul şi Sf. Atanasie Atonitul, iar în Apus, monahismul e organizat de Sf. Ioan Cassian şi Sf. Benedict de Nursia. O colecţie de Reguli monahale stau la baza cărţii Tipicul cel mare, atribuit Sfântului Sava (sec V-VI), marele organizator al monahismului palestinian şi ctitorul marii mănăstiri „Sf. Sava“ de lângă Ierusalim (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 20-21).

(κυριακός – κυριακή, ἡ — kiriakos-kiriaki = duminical, duminica, predica de duminică sau Cazanie)
— colecţie de Cazanii. Un Chiriacodromion apare în 1699, la Alba-Iulia, cuprinzând 81 de Cazanii (predici), la baza căruia stă volumul de predici intitulat „Cazania lui Varlaam“, tipărită la Iaşi (1643). Chiriacodromion este titlul grecesc cu care a fost tipărită Cazania sau „Cartea de învăţătură“ a lui Varlaam la Alba Iulia; cu acelaşi titlu de Chiriacodromion („Evanghelia învăţătoare“) va apărea cazania şi la Bucureşti în: 1732, 1768, 1858, precum şi în alte centre: Râmnic, 1748, Buzău, 1834 etc. „Cazanie“ este titlul slavon al cărţii lui Varlaam.

(κυριάρχης, ὁ — kiriarhis = suveran, stăpân)
— şef bisericesc, chiriarh, ierarh, episcop.

(χειρομαντεία, ἡ — hiromanteia = ghicirea prin liniile palmei)
— modalitate de a prezice destinul şi viitorul cuiva prin citirea şi interpretarea liniilor din palmă; ca orice formă de magie, şi aceasta este condamnată de Biserica creştină şi considerată ca un păcat.

(κιβωτός, ἡ — i kivotos, κιβώτιον, τό — to kivotion = cutie, casetă) sau artoforiu (ἀρτοφόριον, τό — to artoforion = anaforniţă), numit şi pixidă (πυξίς, ἡ — i pixis = cutie) sau tabernacol
— este un obiect liturgic, o cutie de metal preţios, în forma unei bisericuţe (de obicei o copie miniaturală a bisericii respective) şi stă totdeauna pe Sf. Masă; în chivot se păstrează Sf. Împărtăşanie pentru bolnavi, precum şi Sf. Agneţ pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, de la sfinţirea până la folosirea lui. Despre chivot se pomeneşte încă din sec. III, în scrierile Sfântului Ciprian. În locul chivotului, se mai foloseşte, cu acelaşi scop, o cutiuţă în formă de porumbel, suspendată de bolta baldachinului de deasupra Sf. Mese, cutiuţă numită chiar porumbel (vezi {baldachin}). Chivotul aminteşte de vasul (năstrapa de aur) cu mană, care se păstra în chivotul sau Sicriul Legii, din templul Vechiului Testament. În muzeele publice şi mănăstireşti se păstrează vechi chivote care sunt adevărate bijuterii de artă.

(lat. coemeterium, sepulcrum = mormânt; fr. cimetiere = cimitir; gr. κοιμητήριον, τό — kimitirion = cimitir, d. κοιμάσθαι — kimaste = a dormi)
— Sf. Ioan Gură de Aur (în „Omilia despre numele cimitirului şi despre Sf. Cruce“, Patrologia Greacă t. XLIX, col. 393) spune: „De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm“. Aceste cuvinte reflectă credinţa creştină în nemurirea sufletului şi învierea morţilor, căci moartea nu e decât un somn (v. Ioan 11, 11-13) din care cei morţi se vor deştepta la trâmbiţa arhanghelului care va vesti cea de-a doua venire a Domnului şi Judecata de apoi (I Tes. 4, 13-17). Cimitirele sunt locurile de înmormântare şi de ele se leagă atât cultul morţilor cât şi cultul sfinţilor şi al martirilor. Mormintele creştinilor erau, la început, ca şi ale păgânilor, de două feluri: familiale şi particulare. Ele se aflau fie în afara zidurilor de incintă ale cetăţilor, de-o parte şi de alta a drumurilor, fie în cuprinsul proprietăţilor particulare, unde erau înmormântaţi proprietarii respectivi. Specificul comunitar de viaţă al primilor creştini, cât şi înmulţirea numărului martirilor (din cauza persecuţiilor) au determinat dezvoltarea treptată a cimitirelor comune care vor deveni regulă generală, în creştinism. Ele s-au dezvoltat în jurul mormintelor martirilor şi s-au format fără deosebire de clasă socială. Legile romane le considerau „locus sacer“ (loc sfânt) sau „religiosus“ şi prin aceasta deveneau inviolabile. Violarea mormintelor era privită ca un sacrilegiu şi pedepsită aspru atât de legile civile, cât şi de canoanele bisericeşti. După modul de construcţie, avem în epoca veche creştină morminte şi cimitire subterane, numite „hipogee“ şi morminte şi cimitire „sub divo“, adică săpate în pământ la suprafaţa solului, acoperite în diverse feluri. Hipogeele erau săpate adesea în cavităţi subpământene ca: grote, peşteri, depresiuni, şi care, după forma lor, se numeau loculus şi arcosolium. Loculus (loculus sepulturae) este o nişă (firidă) orizontală, de formă dreptunghiulară, săpată într-un perete subteran, în care cadavrul era aşezat cu faţa în sus; apoi nişa se zidea sau se acoperea cu o placă de marmură sau piatră, pe care o inscripţie funerară menţiona toate datele despre cel mort (numele, vârsta şi chiar ocupaţia) şi o formulă, ca: „Sit tibi terra levis“ („fie-ţi ţărâna uşoară“) formulă rămasă până azi. Arcosolium — vezi {catacombe} — (arcus + solium = tron, sicriu) era tot un „loculus“ care avea partea superioară tăiată în formă de arc şi care se boltea deasupra mormântului. Tot săpate în stâncă erau şi mormintele în formă de sarcofag fix, care aveau deasupra laturii superioare o nişă dreptunghiulară, în loc de arc. În acel spaţiu se depuneau pomenite, candelele şi lumânările aprinse. La mormintele martirilor, această piatră servea ca altar (Sf. Masă), pe care se puneau darurile pentru Sf. Liturghie. În Palestina exista, în vechime, obiceiul de a se îngropa morţii în peşteri situate în grădini sau pe proprietăţi particulare. Intrarea mormântului era închisă cu o piatră rotundă, care se putea înlătura prin rostogolire. Trupul mortului, înfăşurat în giulgiu, era aşezat pe o bancă construită anume în aceste încăperi sepulcrale. Astfel trebuie să fi fost şi mormântul Mântuitorului, săpat de Iosif din Arrtnateea în grădina sa, apropiată de locul răstignirii (Matei 27, 59-60). Asemenea morminte săpate în stâncă s-au descoperit în preajma Ierusalimului.

(κενοτάφιον, τό — kenotafton, κενός — kenos = gol + τάφος — tafos = mormânt)
— mormânt gol, zidit în memoria unui mort al cărui corp e îngropat în altă parte sau nu se ştie unde se află. Asemenea morminte s-au găsit mai ales în Egipt.

— denumire pentru Baldachin (vezi {baldachinul}), dar şi pentru steag bisericesc, prapor (în rev. MB, 1966, 4-6, p. 304).

— mănăstire de călugări în apropiere (13 km) de Bucureşti, aşezată pe malul lacului şi lângă satul cu acelaşi nume. Drumul trece pe lângă satul şi insula Pantelimon. Mănăstirea a fost întemeiată de marele vornic Cernica Ştirbei, la anul 1608. Are două biserici, un muzeu şi cimitir (mult solicitat de numeroşi oameni de cultură, dintre care mulţi sunt îngropaţi aici). Cernica este, alături de Căldăruşani, printre primele mănăstiri care au simţit influenţa ucenicilor stareţului Paisie Velicicovski (de la mănăstirea Neamţ); înflorirea sub aspect spiritual are loc în perioada stareţilor Gheorghe (1782-1806) şi Calinic (1826-1850). În prezent, în biserica mare a mănăstirii se află moaştele Sfântului Calinic (1787-1868).

cisturi— miride sau părticele scoase la proscomidie pentru sfinţi şi pentru credincioşi — vii şi morţi (Învăţătura preoţilor pe scurt de şapte taine, Buzău. 1702, f. 17. t.; „Cisturile ce se scot pentru vii şi pentru morţi“, şi îndreptarea Legii, gl. 162, ed. 1962, p. 168: „Pentru meridele sau cesturile cealea ce scoate popa la proscomidie“).

— Biserica mănăstirii zidită de Duca-Vodă (sec. XVII) pe înălţimea unui deal, cu frumoasă perspectivă asupra oraşului Iaşi.

hassidim
(cei pioşi)
— membrii unor cercuri religioase evreieşti din Polonia (răspândiţi şi în România), care practicau misticismul Kabbalei (sec. XVIII), întemeietorul hassidismului este socotit un evreu din Galiţia, de la graniţa cu Bucovina, Israel ben Eliezer, supranumii Baal-Seni (Sem). El obişnuia să se retragă pentru meditaţie şi rugăciune în Munţii Carpaţi şi într-o sinagogă de lemn din Piatra Neamţ. Legenda a păstrat nume ca: „Fântâna rabinului“, „Valea Jidanului“ etc. în regiunea nordică a Munţilor Moldovei, pe unde se spunea că a trecut Baal-Semi. În contrast cu alt curent cabalic — luarismul (vezi {luarismul}) — , hassidismul punea accentul mai mult pe sentimentul religios decât pe practicile religioase. El a luat din Kabbala învăţătura despre influenţa activităţii omului curat sufleteşte asupra lui Dumnezeu, căruia-i poate influenţa voinţa spre a schimba şi determina cursul unor fenomene naturale. Acest om curat şi pios, numitsaildik sau ţadikim este rabinul care se consideră plin de Duhul lui Dumnezeu şi capabil să facă minuni. El face legătura între lumea divină şi cea pământeană. Abuzul de putere al acestor ţadikim a dus (începând din sec. XIX) la decăderea hassidismului. Hassidismul a influenţat viaţa religioasă iudaică, reînviind ideea de Mesia, pe care evreii pioşi continuă să-l aştepte (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982.).

— numele dat lui Simon, fratele lui Andrei, de Mântuitorul, când îl cheamă la apostolat: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se tâlcuieşte: Petru)“ (Ioan I, 42).

— mănăstire de călugări (Jud. Prahova), la 6 km de mănăstirea Suzana, mai sus, la poalele muntelui Ciucaş; a fost întemeiată în sec. XVIII (1770), în timpul domniei lui Mavrocordat.

(κένοσις, ἡ, κένωμα, τό — chenosis, chenoma = a se goli, a se umili)
— „umilirea cea de bunăvoie pentru păcătoşi“ a Fiului lui Dumnezeu, care S-a întrupat spre mântuirea lor. Această întrupare a lui Dumnezeu în om în scopul mântuirii omului a însemnat un act de smerenie, determinat însă de marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat şi care numai prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, ca om, putea fi mântuit.

sau fânar— termen obişnuit în Bucovina pentru sfeşnicul portabil, cu lumină aprinsă, pe care îl poartă primicherul (vezi {primikir}) la slujbele arhiereşti.

cantorul sau psaltul
(ψάλτης, ὁ, ψαλτωδός, ὁ — o psaltis, o psaltodos; lat. psalmista, cantor)
— apare printre slujitorii bisericii mai târziu decât anagnostul, ale cărui atribuţii le va lua, fiind un timp chiar o dedublare a lui. În Orient, prin sec. IV-V, erau folosite şi femei pentru slujba de cântăreţ şi de lector. Până prin sec. VII-VIII, toţi credincioşii care participau la Sf. Liturghie cântau în biserică (cântau imne liturgice şi dădeau răspunsuri la ectenii). Iniţial, funcţia de cântăreţ a fost creată cu scopul instruirii credincioşilor şi al îndrumării lor în timpul cântării în biserică, mai ales din sec. IV, când începe cântarea antifonică. Acest rol devine şi mai important prin sec. VIII, în faza psaltichiei (cântarea pe 8 glasuri, sistematizată de Sf. Ioan Damaschinul); această cântare nu putea fi executată corect decât de cântăreţi de profesie. Cântăreţii bisericeşti de azi au, în afară de cântarea la strană, multiple sarcini, pe care, în Biserica primelor veacuri, le îndeplineau persoane special angajate (dovadă sunt diferitele denumiri ce încă i se mai atribuie în vechile cărţi bisericeşti: eclesiarh, canonarh, candiplat). În bisericile de sat, toate activităţile mărunte în legătură cu nevoile cultului (întreţinerea curăţeniei în biserică, aprinderea candelelor şi lumânărilor, aducerea celor necesare pentru slujbă, tragerea clopotelor, toaca ş.a) sunt îndeplinite azi de cântăreţ, numit şi palamar, crâsnic sau făt (în Bucovina şi Ardeal); cântăreţul se mai numeşte şi ţârcovnic (de la slv. ţercov = biserică). În „Povăţuirile“ de la sfârşitul Liturghierului (Bucureşti 1980, p. 425), cântăreţul e numit şi eclesiarh. În sensul vechi al acestui cuvânt, eclesiarhul este călagărul hirotonit, slujitor în mănăstiri şi episcopii, care era ajutat de paraclisiarh (paraclisier). Sarcina eclesiarhului era să supravegheze executarea tipicului (adică a rânduielilor bisericeşti tradiţionale), ca şi azi la catedrale şi la mănăstirile mai mari; de asemenea, în unele cărţi se mai păstrează vechi apelative: canonarh (cei care cântau canoanele şi imnele), candilapt (aprinzătorul de candele), sarcini care sunt toate îndeplinite azi de cântăreţ.

— se numeşte răstimpul de când încetează Postul Crăciunului (adică prima zi a Crăciunului) şi până la lăsatul secului pentru Postul Paştelui, până când se mănâncă de dulce.

— biserică ridicată recent (1993), sus pe muntele Ceahlău, ctitorie a Mitropoliei Moldovei, prin grija Î.P.S Mitropolit Daniel, întru pomenirea eroilor revoluţiei anticomuniste, din decembrie 1989.

orologhiul
(slv. ceaslovă, gr. ὡρολόγιον, τό — orologhion; lat. horarium, coresp. cărţii Breviarium, la catolici)
— este una din cărţile liturgice ale Bisericii Ortodoxe. Numele de Ceaslov sau Orologhiu (orar) vine de la precizarea timpului când se săvârşesc slujbele celor şapte Laude bisericeşti, care formează conţinutul acestei cărţi (Vecernia — slujba de seară; Pavecerniţa sau După-cinarea, rugăciunea dinainte de culcare, de după cină; Poluşniţa sau Miezonoptica — rugăciunea de la Miezul nopţii; Utrenia — slujba de dimineaţă şi Ceasurile, în număr de patru: I, III, VI şi IX, adică rugăciunea celor patru sferturi ale zilei: 6, 9, 12, 15). Rugăciunile celor şapte Laude sunt o aplicare a cuvintelor Psalmistului: „Seara şi dimineaţa şi la amiază mă voi ruga şi voi striga şi El va auzi glasul meu.. .“ şi: „Dimineaţa vei auzi glasul meu… Împăratul meu şi Dumnezeul meu…“ (Psalm 5, 3 şi 2). În afară de slujba Laudelor, Ceaslovul mai cuprinde şi alte slujbe: Paraclise, Acatiste (ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului), Acatistul Sfintei Cruci, ale Sfinţilor Arhangheli şi ale unui mare număr de sfinţi ai Bisericii Ortodoxe. Cuprinde şi rânduiala împărtăşaniei, Canonul de pocăinţă, uneori şi Sinaxarul pe cele 12 luni ş.a. Este o carte de rugăciuni şi cântări, în care Psalmii ocupă cel mai mult loc. Ceaslovul e folosit mai mult de strană; mulţi credincioşi îl au ca o carte de căpătâi (aşa cum se remarcă şi în poezia lui Goga: „Aşa vă treceţi bieţi bătrâni / Cu rugi la Preacurata/ Şi plânge mama pe Ceaslov / Şi-n barbă plânge tata“ — „Bătrâni“; din vol. Poezii, 1963, p. 22). Alcătuirea Ceaslovului se atribuie mai multor autori, începând din sec. VI: lui Sava (+581), lui Ioan Damaschin (+749), lui Teodor Studitul (+826) ş.a.

a cefteşui— a lega cu metal un obiect de lemn; a cefteşui o icoană.

— călugăr într-o mănăstire cu viaţa de obşte.

cenovitic— chinovitic.

sau căţuie
(κατζίον — katzion), tămâierul sau tămâietoarea (θυμιατήριον, τό — timiatirion, lat. thymiaterium, fumigatorium, incendorium, slv. kadilinica)
— obiect de cult în care se pune jăratec şi tămâie şi are forma unui recipient oval, de metal, atârnat de 3-4 lănţisoare, unite în partea de sus într-un mâner, prins cu două belciuge, ca să poată fi ţinut de preot când cădeşte sau tămâiază în biserică, după rânduiala Tipicului, la sfintele slujbe, întrebuinţarea cădelniţei la serviciul liturgic este tot atât de veche ca şi folosirea tămâiei şi a cădirilor, pe care cultul creştin le-a moştenit din cultul Vechiului Testament. Primele cădelniţe folosite de creştini erau simple căţui de pământ (argilă, ceramică) ori din metal, cu sau fără mâner, aşa cum se folosesc şi azi de unii preoţi la serviciile funebre la ţară sau căţuile cu mânere scurte, folosite încă în unele mănăstiri. Forma de azi a cădelniţelor ar data, după unii liturgişti cam de prin sec. al XII-lea. Cădelniţa aminteşte altarul tămâierii din Cortul Mărturiei şi apoi din templu, pe care se aducea lui Dumnezeu jertfă de tămâie (Ieşire 30, 1-8, în Vechiul Testament şi Evrei 9, 4, în Noul Testament). Feţele cădelniţei (căţui) sunt uneori gravate cu figuri de animale şi de plante, simbolizând că întreaga natură (fire) înalţă, împreună cu oamenii, rugăciuni lui Dumnezeu. Despre simbolismul cădelniţei, Sf. Ambrozie spune: „Cădelniţa menită să dea bună mireasmă… tot aşa şi voi (creştinii) sunteţi buna mireasmă a lui Hristos“ (Deis). În interpretarea marelui liturgist şi ierarh Gherman al Constantinopolului, cădelniţa simbolizează umanitatea Mântuitorului, focul din cădelniţă divinitatea Sa, iar fumul de tămâie e mireasma Duhului Sfânt.

a cădi— a tămâia.

tămâierea— este cel mai de seamă dintre actele cultului extern. Folosirea tămâiei este o tradiţie foarte veche, care se găseşte nu numai la creştini, ci şi în practica religioasă a popoarelor păgâne şi la iudei. Cădirea se face în timpul Liturghiei şi a tuturor serviciilor divine. Ea este un simbol al rugăciunii credincinşilor, de slăvire şi cinstire a lui Dumnezeu şi a Mântuitorului Iisus Hristos. Fiecare moment al cădirii îşi are simbolismul său. Astfel cădirea din timpul citirii Apostolului se face în cinstea Evangheliei care urmează a se citi şi simbolzează atât pe Sfinţii Apostoli, cât şi învăţătura Evangheliei răspândită de ei. Cădirea care se face la ecfonisul „Mai ales pentru Prea Sfânta, curata, Preabinecuvântata…“; se face în cinstea Sfintelor Daruri, după sfinţirea şi prefacerea lor, cât şi în cinstea Maicii Domnului, care se pomeneşte acum. Tămâierea Sfintelor Daruri înainte de ducerea lor la proscomidiar simbolizează harul Sf. Duh dat Sfinţilor Apostoli după înviere („Luaţi Duh Sfânt…“, Ioan 20,22).

— mănăstire de călugări situată pe o bucată de pământ avansată în lacul Căldăruşani, la aproximativ 30 km la nord de Bucureşti (spre oraşul Ploieşti). Ctitorie a voievodului Matei Basarab (1638), în urma unei lupte victorioase împotriva lui Vasile Lupu, Domnul Moldovei, mănăstirea a fost un centru de cultură şi carte românească, aici scriindu-se şi traducându-se multe cărţi. Are o biserică mare şi una mai mică în cimitir.

pentru aghiazmă— este o căldare mică de aramă ori argint, pe care o duce cântăreţul sau cel care însoţeşte pe preot când merge „cu zi-ntâi“, adică în prima zi a lunii şi în ajunul Bobotezei, pe la casele credincioşilor ca să le sfinţească, stropindu-le cu aghiazmă; preotul înmoaie un mănunchi de busuioc în apa sfinţită (aghiazmă) din căldăruşă şi stropeşte interiorul caselor şi pe toţi ai casei care sărută Sf. Cruce în timp ce preotul îi stropeşte pe creştet cu aghiazmă (îi botează simbolic cu apa Iordanului sfinţită prin Botezul Mântuitorului).

— viaţă monahală, călugărească.

— biserică de mănăstire din satul Călui (la 16 km nord de Craiova), zidită de boierii Buzeşti (sec. XVI), restaurată la începutul secolului nostru constituie un exemplu caracteristic al arhitecturii bisericeşti din secolul XVI. Păstrează mormintele ctitorilor şi clopote vechi (1588), precum şi un portret al lui Mihai Viteazul.

cântări

(lat. cathedralis)
— biserica principală dintr-un oraş, unde se află o reşedinţă episcopală; vezi şi stilul gotic în {stiluri arhitectonice ale bisericilor}.

catehetic
(gr. κατηχητής, ὁ — katihitis = catehet)
— cel care predă învăţătura despre Dumnezeu; κατηχέω — katiheo = a învăţa prin viu grai (cu acest înţeles este folosit în Noul Testament, la: Luca 1, 4; Fapte 18, 25; Romani 2, 18 etc). De aici derivă catehet — trimisul lui Dumnezeu şi al Bisericii, care împărtăşeşte „prin viu grai“ învăţătura creştină („învăţătura despre Dumnezeu“), iar cel care primeşte această învăţătură se numeşte catehumen. Catehizarea este acţiunea de a învăţa, de a instrui şi educa în spirit creştin, pentru viaţă creştină, prin cunoaşterea învăţăturilor Bisericii şi împlinirea voii lui Dumnezeu. Mântuitorul este modelul desăvârşit al catehetului, al învăţătorului adevărurilor divine, atât prin exemplul vieţii Lui, cât şi prin modul de a se adresa mulţimilor şi a se face înţeles. Primii cateheţi care au învăţat pe oameni cuvântul Evangheliei au fost Apostolii, după cum mărturiseşte Sf. Apostol Pavel: „… «Crezut-am, pentru aceea am şi grăit», — şi noi credem: pentru aceea şi grăim… Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus, Domnul… În toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu…“ (II Corinteni 4, 13 şi 5; 6, 4). După Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au scris predici şi cuvântări numite Cateheze mistagogice, prin care căutau să explice credincioşilor sensul Sfintelor Taine şi al Sfintei Liturghii, precum şi sensul şi semnificaţia actelor de cult. Scopul acestei instruiri este de a-i face să înţeleagă şi să execute actele de cult în adevăratul lor spirit, să se închine lui Dumnezeu „în duh şi în adevăr“ (Ioan 4, 23-24), ferindu-i de superstiţii, de bigotism şi de formalism gol. Unul dintre cei mai vestiţi autori de cateheze mistagogice (Omilii, predici explicative) este Sf. Chiril al Ierusalimului (+348). El a făcut prima explicare sistematică şi amănunţită a Liturghiei creştine (în Cateheza XXIII) şi a Tainelor iniţierii creştine (Botezul, Mirungerea şi Sf. Euharistie) în „Cinci Cateheze mistagogice“ (Cateh. XIX-XXIII). Cateheze mistagogice şi Omilii catehetice ne-au rămas şi de la alţi Părinţi ai Bisericii: Omiliile catehetice sau „Liber ad baptizandos“ scrise de Teodor de Mopsuestia; „Opt cateheze baptismale inedite“ ale Sf. Ioan Gură de Aur; „Despre ierarhia bisericească“ de Dionisie Areopagitul – vezi (Ene Branişte, pr.prof.univ.dr. Explicarea Sfintelor Taine de iniţiere, Bucureşti, 1990).

— este studiul, disciplina care se ocupă cu catehizarea, adică cu normele de predare a învăţământului religios-moral.

— carte de învăţătură, de expunere a unei doctrine religioase sub formă de întrebări şi răspunsuri.

(lat. catehumenus, gr. κατηχούμενος — katihumenos)
— catehumeni se numeau, în primele veacuri creştine, acei oameni care se iniţiau şi se instruiau în credinţa creştină, pregătindu-se pentru a primi botezul. Cei mai avansaţi în învăţătura creştină şi în credinţă erau propuşi candidaţi la botez (lat. iluminandi sau competents; gr.φωτιζόμενοι — fotizomeni). Pentru instruirea (catehizarea, iniţierea) catehumenilor erau săli speciale (construcţii-anexe, pe lângă bisericile paleocreştine), în legătură cu baptisteriile. Cu vremea, aceste catehumenia au devenit adevărate şcoli pentru toţi credincioşii; unele erau vestite (ex. Şcoalacatehetică din Alexandria, din Cezareea palestinei etc.). Astfel, se formează centre de viaţă culturală pe lângă biserici, aşa cum vor deveni mănăstirile în Evul Mediu (la noi, Mănăstirea Neamţ).