Ieşire— titul cărţii a doua a Pentateuhului (cele cinci cărţi ale Vechiului Testament scrise de Moise) care formează prima parte a Bibliei. Relatează despre ieşirea, exodul evreilor din Egipt, după o robie de peste patru sute de ani. Cel care a condus exodul a fost Moise, călăuzit de Dumnezeu.

(ἐξομολόγησις, ἡ — exomologhisis = Spovedanie)
— mărturisirea păcatelor, urmată de iertarea lor.

(de la ἐξομολογέω — exomologheo = a mărturisi, a se spovedi)
— carte călăuzitoare pentru duhovnici. Un Exomologhitarion tradus la noi, în 1799, de călugării Grigorie şi Gherontie, este tratatul Sf. Nicodim Aghioritultoritul — Carte foarte folositoare de suflet.

(pridvor sau tindă)
— pridvor închis aşezat în partea de apus a bisericii; este o încăpere închisă cu zid în toate laturile, fie înconjurat numai cu jumătate de zid şi cu acoperişul susţinut pe coloane, fie complet deschis şi numai cu patru stâlpi de susţinere la colţuri, pentru acoperiş; exonartexul este aşezat în faţa uşii de intrare în biserică, la pronaos. La bisericile cu exonartex închis (cum sunt cele moldovene) o mare parte din temele iconografice din pronaos se zugrăvesc aici (ca de ex.: Judecata din urmă, Scara lui Iacov, Adam şi Eva în rai ş.a.), şi nu numai pe peretele de la intrare, dar şi pe ceilalţi pereţi. Printre alte teme zugrăvite în exonartex se află şi Scara Sf. Ioan Scărarul şi Vămile Văzduhului, strâns legate de tema Judecăţii din urmă. Scara Sf. Ioan Scărarul sau „Scara mântuitoare de suflet şi suitoare la ceruri“, scara spirituală a desăvârşirii e înfăţişată ca o scară ce se înalţă de pe pământ şi se sprijină pe poarta deschisă a cerului. Fiecare treaptă a scării denumeşte un păcat de care trebuie să te lepezi sau o virtute pe care trebuie s-o însuşeşti, spre a înainta pe urcuşul desăvârşirii. Oamenii (în special călugării), ajutaţi de îngeri, care zboară pe lângă ei, urcă greu treptele scării; cei care ajung până sus sunt primiţi în cer, cu bucurie de Hristos, înfăţişat cu braţele întinse. Cei păcătoşi cad de pe treptele scării direct în iadul care-i înghite. Uneori lângă scară e zugrăvit şi Sf. Ioan Scărarul (ţinând în mână un rulou) şi moartea, cu coasa în mână (această temă e zugrăvită la mănăstirea Suceviţa şi la Hurez). Tema Vămilor Văzduhului, de inspiraţie folclorică, apare numai în bisericile moldoveneşti (Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ); scena arată un turn în interiorul căruia urcă o scară, pe care se văd 20 de balcoane ce închipuie vămile, la care stau de strajă îngerii şi diavolii. Sufletele care urcă sunt oprite prin fiecare vamă, unde îngerii şi diavolii le judecă faptele înscrise pe nişte rulouri purtate de fiecare suflet. După faptele înscrise, sunt împărţite sufletele între îngeri şi diavoli. Exonartexul închis se mai găseşte foarte rar la bisericile mai noi; începând din sec. XIX, este extrem de rar.

ierurgii
(lat. exorcistae, gr. ἐξορκιστής, ὁ — exorkistis)
— amintiţi în documente din sec. III, constituiau, în Biserica primară, o treaptă a clerului inferior, rânduiţi prin hirotesie (vezi {hirotesie}); sarcina lor era de a îngriji de energumeni (demoniaci, cei stăpâniţi de diavol) şi alungarea duhurilor necurate. Exorcismul era, la început, o harismă (dar extraordinar) pe care o putea exercita oricine, fără o consacrare anume din partea autorităţii bisericeşti. Dispărând însă harismaticii (oameni înzestraţi cu dar extraordinar, pătrunşi de Duh Sfânt), sarcina exorcizării a fost atribuită numai anumitor persoane, prin hirotesie; astfel, exorciştii au fost introduşi în rândul clerului înferior. În sec. IV-V, exorcismele (rugăciuni speciale şi gesturi rituale) din rânduiala de azi a botezului şi pregătirea pentru botez a adulţilor, le săvârşeau exorcişti de profesie şi după ce aceştia au dispărut, au fost trecute între atribuţiile preoţilor. În Biserica ortodoxă a dispărut treapta exorciştilor, dar ea s-a păstrat în Biserica din Apus.

(ἔκστασις, ἡ — ekstasis = ieşire)
— este, aşa cum se şi traduce, o „ieşire“, o stare cu totul specială, este un fenomen despre care ne vorbeşte Sf. Scriptură când relatând transfigurarea lui Iisus de pe Tabor, apostolii care-L însoţeau — Petru, Iacob şi Ioan — au căzut în „extaz“ şi s-au aruncat cu feţele la pământ. Extazul este o stare care iese de sub controlul raţiunii, o stare de elevaţie, de uimire, amestecată cu o fericire nedefinită. În Epistola a doua către Corinteni, Sf. Apostol Pavel analizează o asemenea stare de extaz, asemănând-o cu o răpire în rai, cu o deschidere a înţelegerii simţurilor omului la o asemenea acuitate, încât să poată auzi şi vedea sfinţenia şi posibilitatea de comunicare a altei lumi: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani — fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie — a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om — fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie — că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască“ (II Corinteni 12, 2-4).

Iezechiel
(ebr. Iehezkel)
— Dumnezeu va întări) — numele celui de al treilea mare profet din Vechiul Testament şi al cărţii profetice pe care a scris-o. Este fiul preotului Buzi. A fost dus în captivitate în vremea robiei babiloniene (sub Nabucodonosor, anul 597 î.Hr.). Se căsătoreşte şi trăieşte între exilaţii iudei, pe malul Chebarului, la sud-est de Babilon. Îşi începe slujirea profetică la vârsta de 30 ani, cu 7 ani înainte de distrugerea Templului din Ierusalim, slujire ce va cuprinde o perioadă de cel puţin 22 ani. Iezechiel se adresează: — exilaţilor din Babilon, arătând că exilul nu e o nedreptate a lui Dumnezeu, ci consecinţa propriilor păcate; — iudeilor rămaşi în Iuda, avertizându-i că de nu se vor pocăi pentru idolatria ce a cuprins până şi Templul, acesta va fi dărâmat iar Ierusalimul va fi distrus; — tuturor exilaţilor, după căderea Ierusalimului, pe care îi mângâie şi îi întăreşte cu optimismul perspectivei sale referitoare la întoarcerea din exil, curăţirea poporului, restaurarea Templului, restabilirea cultului monoteist. Viziunile sale cele mai importante sunt carul de foc (cap. 1), Templul profanat de idolatrie (cap. 8-11). Păstorul cel bun (cap. 34), vedenia oaselor uscate şi a învierii morţilor (cap. 37), Noul Ierusalim (cap. 40-46), râul apei vieţii (cap. 47).

(ἐσοτερικός — esoterikos = interior, ascuns)
— învăţătură ascunsă, ce se predă doar unor iniţiaţi, cum se proceda în şcolile filosofice din Atena antică.

vezi şi {svetilne} sau {luminânde}.

(ἑξάψαλμος, ὁ — o exapsalmos)
— este grupul de şase psalmi ai Utreniei (Ps. 3, 37, 62, 87, 102, 142), care formează lecturile biblice din partea Utreniei, ce începe de la „Slavă Sfintei…Treimi“, până la Canoane (Catavasii), având caracter trinitar, deoarece este slăvit Dumnezeu, „Cel în Treime lăudat“. Aceşti psalmi exprimă sentimente şi stări sufleteşti foarte variate: tânguirea omului Legii Vechi pentru păcate, deznădejdea şi neputinţa sa (Ps. 87), speranţa şi încrederea în mântuirea făgăduită (Ps. 102). Citirea exapsalmului simbolizează vremea întunecată de după căderea în păcat a primilor oameni; de aceea, în mănăstiri, când slujba Utreniei se face seara în cadrul Privegherii, se sting în biserică toate luminile, în afară de cea de la analog. Cei şase psalmi au fost rânduiţi să se citească la slujba dimineţii, pentru că textul lor vorbeşte şi despre scularea noastră din somnul nopţii şi la rugăciunea de dimineaţă: „Eu m-am culcat şi am adormit; sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini“ (Ps. 3, 5) şi „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă“ (Ps. 62, 1), psalm care s-a păstrat în toate riturile liturgice creştine şi menţionat în Constituţiile Apostolice (II, 59; VIII, 38), ca rugăciunea de dimineaţă.

— mitropolit primat; în epoca imperială bizantină, exarhul era locţiitorul împăratului în provinciile imperiului.

— înlăturarea din rândurile Bisericii a unora dintre membrii ei, ca urmare a săvârşirii de păcate greje, de abatere de la poruncile ei. Gravitatea excomunicării constă în pierderea oricărei asistenţe din partea Bisericii, ruperea „legăturii cu cele sfinte“, prin interzicerea de a participa la Sf. Liturghie şi oprirea de la Sf. Împărtăşanie. Excomunicarea este cea mai grea pedeapsă pentru un membru al Bisericii creştine.

(ἐξέτασις, ἡ — exetasis = examinare, cercare)
— se numeşte chestionarul la care este supus candidatul la arhierie (episcopat); candidatul este aşezat pe covorul numit „vulturul mare“ , covor ce în timpul exetasisului stă între sfeşnicele cele mari, în naos, în faţa altarului. Stând pe porţiunea covorului unde e brodată coada vulturului, candidatul răspunde la prima întrebare pe care i-o pune protosul. La a doua întrebare, candidatul răspunde, înaintând pe mijlocul covorului pe broderie, iar când răspunde la întrebarea a treia, candidatul a înaintat stând pe capul vulturului. Această înaintare simbolizează înaintarea în desăvârşirea treptelor preoţeşti (diacon, preot, arhiereu). Vulturul simbolizează pietatea şi înţelepciunea arhiereului. Ca şi vulturul, el trebuie să se înalţe deasupra credincioşilor, spre a fi exemplu bun, dar şi pentru a cunoaşte de la înălţime, ca şi vulturul, ce se întâmplă în eparhia sa.

— persoană care practică exegeza, adică cercetarea, comentarea, explicarea din punct de vedere istoric-filologic a unui text literar, religios, juridic.

— eretici care considerau că Domnul Iisus a poruncit să fie rostită numai rugăciunea „Tatăl nostru“ şi nici o altă rugăciune. Ei consideră de prisos rugăciunile Sf. Liturghii şi recomandă rostirea de zeci de ori, numai a acestei rugăciuni.

ierurgii

evlavios— credinţă în Dumnezeu, stare sufletească înălţată deasupra preocupărilor terestre şi cotidiene; evlavia este o însuşire a omului credincios (evlavios) şi terebuie să caracterizeze, în primul rând, pe sacerdot, pe slujitorul lui Dumnezeu care săvârşeşte Sf. Liturghie.

evloghitarii
(gr. εὐχολογητάρια, τά — evkologhitaria)
— binecuvântările, cum se numesc troparele precedate de stihul al 12-lea din Psalmul 118: „Binecuvântat eşti, Doamne“, care se cântă la Utrenie.

evreică— credincioşi de religie mozaică, de unde şi denumirea de mozaic, sinonim cu evreu (de la „eber“ = cel de dincolo de Eufrat). Avraam, strămoşul poporului evreu, venise de dincolo de Eufrat, din ţara dintre râuri, adică Mesopotamia, aşezată între Tigru şi Eufrat, fiind chemat de Dumnezeu, să se stabilească în ţara Canaan (între M. Mediterană şi râul Iordan) spre a întemeia aici o ţară ţi un popor nou. Acest popor nou trebuia să păstreze credinţa într-un singur Dumnezeu, să ducă în lume ideea mesianică, păstrată de primii oameni după alungarea lor din rai, promisiunea dată de Dumnezeu oamenilor că le va trimite un Mântuitor care să-i elibereze din robia păcatului strămoşesc. Fiul lui Avraam a fost Isaac, al cărui fiu, Iacov, a avut 12 fii, din care s-au tras cele 12 seminţii, din înmulţirea cărora s-a format poporul evreu, numit şi Israel. Biblia arată în cartea Facerii (32, 24-29), geneza acestui nume: în drumul de întoarcere al lui Iacov în Canaan, de unde lipsise 20 de ani, într-o noapte este provocat de Cineva la luptă. Iacov i-a ţinut piept cu vitejie şi putere şi venind zorile, Acela a vrut să plece, dar Iacov I-a cerut mai întâi binecuvântarea, căci a înţeles că Dumnezeu îi pusese la încercare curajul şi puterea: „Şi l-a întrebat Acela: «Care îţi este numele?». Şi el a zis: «Iacov». Zisu-i-a Acela: «De-acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor»… Şi l-a binecuvântat acolo“.

Septuaginta— se numeşte ediţia Septuagintei redactată de Origen (teolog şi exeget creştin, sec. III). Redactarea lui Origen s-a făcut pe baza tuturor transcrierilor existente în vremea sa, pe care le-a aşezat pe şase coloane (de aici şi numele de Exapla). El a căutat, prin aceasta, să dovedească autoritatea şi autenticitatea Septuagintei, a cărei traducere a respectat textul ebraic şi nu l-a falsificat, potrivit unor acuzaţii iudaice ale vremii. Coloana Septuagintei din Exapla s-a păstrat în copii, după originalul care se afla în biblioteca din Cezareea, bibliotecă distrusă în sec. VII, când oraşul a fost cucerit de mahomedani şi dat pradă focului. Fericitul Ieronim a cunoscut textul original al Exaplei, în sec. IV, când se afla în biblioteca din Cezareea. În anul 390, Ieronim începe să facă traducerea Vechiului Testament în limba latină, folosind originalul ebraic şi Exapla, făcută de Origen după Septuaginta. Traducerea lui Ieronim a fost considerată ca cea mai reuşită faţă de alte traduceri latine sau copii ale unor traduceri mai vechi, şi de aceea s-a impus, astfel încât în sec. VII era cea mai răspândită şi cunoscută sub numele de VULGATA.

(„cele şase zile ale creaţiei“)
— este titlul Omiliei a IX-a a Sf. Vasile cel Mare. În Exaimeron se vorbeşte despre cele şase zile ale creaţiei lumii.

— eretic, ce se abate de la credinţa ortodoxă (dreaptă).

monofizite— se numesc Bisericile care s-au abătut de la dogma ortodoxă, primind monofizitismul, erezie care susţine că Hristos fost numai Dumnezeu, nu şi om; vezi şi {monofizitism}, {Crezul}.

(ἑτοιμασία, ἡ — etoimasia = pregătire)
— temă iconografică în bisericile ortodoxe, ce apare pe pereţii turlei Pantocratorului (turla cea mare) reprezentând un tron gol, înconjurat de uneltele Patimilor lui Hristos, pregătit pentru Mântuitorul Care va veni să Se aşeze ca Judecător al lumii, la a doua venire a Sa; Etimasia e strâns legată de Pantocrator şi de reprezentarea Sf. Treimi, căci Dumnezeu, Creatorul lumii şi Atotţiitorul va fi totodată şi judecătorul ei, aşa cum scrie Sf. Scriptură: „Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de judecată şi El va judeca lumea; cu dreptate judecă popoarele“ (Psalmul 9, 7-8).

— succesiune armonioasă de vocale şi consoane (în muzica psaltică).

Sfânta Euharistie
(εὐχαριστία, ἡ — euharistia, i = mulţumire, recunoştinţă)
— Taina Sfântă care constituie centrul cultului creştin. E piatra de temelie a cultului Legii celei Noi puse de Mântuitorul la Cina cea de Taină (ultima cină pascală pe care o ia cu ucenicii Săi), când „a luat Iisus pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor (ucenicilor) şi a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu». Şi luând paharul, mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi. Şi a zis lor: «Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se vars㻓 (Marcu 14, 22-24; cf. Matei 26, 26-28). Iisus prefigurează acum, în chip nesângeros, jertfa sângeroasă pe care avea s-o aducă pe Golgota, ca expresie supremă a iubirii Sale pentru oameni. Prin instituirea Sfintei Euharistii, Iisus pune nu numai temelia cultului creştin, „al Legii celei noi“, care trebuia să perpetueze amintirea Jertfei Sale şi legătura Sa permanentă cu credincioşii, ci fixează şi materia nesângeroasă a Euharistiei (pâinea şi vinul), precum şi ritualul euharistic, formele noului cult, din care se vor dezvolta treptat, mai târziu, toate celelalte forme ale sale (rugăciunea şi lauda lui Dumnezeu, citiri din cărţile sfinte, cântările religioase, harismele). Euharistia, ca fundament al Sfintei Liturghii, nu este un simplu act sacramental, ci o continuă actualizare a actului răscumpărător al jertfei şi învierii lui Iisus. De aceea spune Sf. Apostol Pavel: „Hristos, Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijloceşte pentru noi“ (Romani 8, 34), „aducând o singură jertfă pentru păcate, a şezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu… Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc“ (Evrei 10,12 şi 14). Această sfinţire înseamnă curăţirea de păcatele noastre prin comuniunea cu Iisus Hristos, primind Taina împărtăşaniei, adică Trupul şi Sângele Său sub forma pâinii şi a vinului care s-au sfinţit la Sf. Liturghie. Pentru a fi vrednic să se sfinţească primind Sf. Euharistie, credinciosul trebuie să împlinească cuvântul Evangheliei lui Hristos, care ne învaţă şi ne îndeamnă: „Să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, şi spălându-ne trupul în apă curată“ (Evrei 10,22). Apropiindu-ne să luăm Sfânta împărtăşanie, noi trebuie să ne curăţim atât sufletele cât şi trupurile noastre, şi prin spălare cu apă, dar şi prin post şi rugăciune, dragoste de aproapele şi fapte hune. „Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune“ (Evrei 10,24). Dacă nu împlinim aceste porunci, nu suntem vrednici să primim Sf. Euharistie (nu avem dreptul să ne împărtăşim), căci nesocotim pe Fiul lui Dumnezeu: „Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului“ (Evrei 10, 29). Pregătirea pentru primirea Sfintei împărtăşanii se face atât prin post şi rugăciune (vezi {postul}), cât şi prin mărturisirea păcatelor (spovedania) şi împăcarea cu toţi, „iertăciunea“, cum o numeşte poporul (Matei 5, 23-24; Marcu 11, 25-26), iar în ziua respectivă, înainte de împărtăşanie nu se va mânca nimic. Împărtăşirea este taina tainelor prin care se realizează unirea credinciosului creştin cu Iisus Hristos, cu Trupul şi Sângele Său (sub forma pâinii şi a vinului împărtăşaniei). Actul împărtăşirii are loc, de obicei, în cursul Sfintei Liturghii, după ce preotul zice: „Să luăm aminte! Sfintele, sfinţilor“, iar strana (poporul) răspunde: „Unul sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl, Amin!“ Atunci credincioşii care sunt pregătiţi (adică au postit, s-au spovedit, s-au împăcat cu toţi şi au iertat, cerând iertare) vin în faţa altarului, la uşile împărăteşti şi primesc Sf. Împărtăşanie (care este una din cele şapte Taine ale Bisericii).

(εὐθανασία, ἡ — euthanasia = moarte uşoară, fără durere)
— termen care desemnează practica, actul medical de curmare a vieţii unui infirm sau suferind incurabil, spre a-l scuti de dureri. Biserica creştină interzice asemenea practici, care nu sunt permise nici de legile civile.

(ebr. „viaţă“)
— numele primei femei creată de Dumnezeu spre a fi tovarăşă de viaţă lui Adam, primul om creat de Dumnezeu în ziua a şasea a creaţiei lumii (Facere 2, 21-24 şi 3, 20).

şi evanghelie
(de la gr. εὐαγγέλιον, τό — evanghelion, Evanghelie = vestea cea bună; lat. evangelium)
— se numeşte cartea de slujbă bisericească, în care sunt cuprinse pericopele sau fragmentele din Evanghelii rânduite pentru a fi citite în cadrul Sf. Liturghii sau a altor slujbe. Evanghelierul sau Lecţionarul cuprinde şirul evangheliilor care se citesc în fiecare an, rânduite după data schimbătoare a Paştelui, în 35 de tabele calendaristice, aşezate la sfârşitul Evangheliei sau Evangheliar, cum se numeşte cartea care cuprinde pericopele, iar şirul celor 35 de tabele se numeşte Evanghelistar. Evanghelistarul explică cum şi când se urmează citirea Evangheliilor învierii, cu glasurile (adică muzica din Octoih) şi cu voscresnele lor (cântările, imnele de slăvire a lui Hristos care însoţesc citirea textului Evangheliei respective); vezi şi {pericopă}, {lecturi biblice}.

Sfintele Evanghelii
(εὐαγγέλιον, τό — Evanghelion; lat. Evangelium)
— se numesc cele patru cărţi din Noul Testament, scrise de cei patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Evanghelie, adică „veste bună“, este învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, pe care El a dat-o oamenilor în cei trei ani ai activităţii Sale, în mijlocul lor. În tot acest timp, El a predicat, dar nu a scris nimic, lucru pe care l-au făcut Sfinţii Apostoli, timp de aproape 20 de ani, după moartea şi înălţarea Sa la cer. Începând de pe la anul 60 al sec. I, această învăţătură a fost fixată în scris spre a nu fi alterată şi spre a se putea propaga mai sigur şi mai departe mesajul lui Hristos. Pentru creştini, Evangheliile sunt cele mai sfinte şi cele mai folositoare dintre cărţile Sfintei Scripturi, căci ele cuprind: viaţa, învăţătura, parabolele, minunile, patimile, moartea şi Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Învăţătura lui Hristos, cuprinsă în Evanghelie, arată oamenilor calea pe care să meargă spre a cunoaşte pe Dumnezeu, a împlini voia Lui şi a dobândi mântuirea. Dacă în Vechiul Testament, relaţia dintre Dumnezeu şi om avea mai mult un caracter formal, bazându-se, în primul rând, pe împlinirea unui ritual religios, în Evanghelia lui Hristos, această relaţie se bazează pe transformarea spirituală care să poată duce la comuniunea cu Dumnezeu şi cu aproapele, comuniune care nu poate izvorî decât din iubire. O iubire totală faţă de Dumnezeu şi faţă de om, nu numai de aproapele, cum stă scris şi în Legea veche, ci faţă de toţi oamenii, fie ei şi vrăjmaşi: „Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt… Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult?… Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“ (Matei 5, 38-39 şi 43-48). Despre înalta spiritualitate a moralei şi vieţii creştine vorbeşte Iisus în mod aproape programatic, în Cele nouă Fericiri sau Predica de pe munte, în care se reliefează virtutea fundamentală ce le include pe toate celelalte, şi care este curăţia inimii — „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8). La această stare nu se poate ajunge decât prin credinţă desăvârşită şi luptă necurmată şi vigilentă împotriva tuturor formelor şi aspectelor răului, care începe din gândurile noastre proprii. De aceea Mântuitorul îndeamnă: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi…“ (Mt. 5, 48). Pentru a ajunge la desăvârşire, în scopul mântuirii şi unirii omului cu Dumnezeu, perspectivă supremă a învăţăturii evanghelice, nu există alternativă: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona“ (Matei 6, 24). Evanghelia tipărită la Mănăstirea Neamţ, în 1821, de către mitropolitul Veniamin Costache (care a şi înfiinţat tipografia de la Neamţ), este considerată cea mai mare carte din România şi un monument de cultură naţională. Este „monument“ şi pentru mărimea ei neobişnuită (45/32 cm) şi pentru valoarea ei artistică. E tipărită cu matriţe ornate şi efigizate (diverse scene biblice şi portrete) din lemn de păr, cuprinzând 400 de ilustraţii în roşu şi negru. Este legată în piele cu cheutori metalice, realizate cu mare măiestrie. Se apreciază că această carte-unicat, Evanghelia de la 1821, adevărată comoară a bibliotecii Mănăstirii Neamţ, este şi cea mai scumpă carte din România.

evanghelişti— se numesc autorii, adică cei ce au fixat în scris Evanghelia lui Iisus Hristos. Este improprie denumirea de evanghelist care se dă unor predicatori (în neoprotestantism); aceştia pot fi numiţi evanghelizatori, propovăduitori ai învăţăturii evanghelice. Evangheliştii au trăit în sec. I d.Hr. şi sunt în număr de patru (Matei, Marcu, Luca şi Ioan), iar cărţile se numesc: Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu, Evanghelia după Luca şi Evanghelia după Ioan. Cei patru evanghelişti au folosit pentru cărţile lor tradiţia orală, adică forma originală, cum a vorbit Iisus şi cum au continuat să propovăduiască apostolii şi ucenicii Domnului.

Matei a fost unul dintre cei 12 Apostoli şi a fost ales (chemat) de Iisus la început printre ucenici şi apoi, apostol. Intrând în cetatea Capernaum, a vindecat un lepros şi un slăbănog; „Şi după aceasta a văzut un vameş cu numele Levi, care şedea la vamă, şi i-a zis: Vino după Mine. Şi, lăsând toate, el s-a sculat şi a mers după El“ (Luca 5, 27). Matei era fiul lui Alfeu (Marcu 2, 14) şi era vameş, după cum scriu Evangheliile, şi însuşi spune: „Şi plecând Iisus de acolo, a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vino după Mine. Şi sculându-se, a mers după El“ (Matei 9,9). Numele lui e menţionat şi în şirul celor 12 Apostoli: „Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: întâi Simon, cel numit Petru… Toma şi Matei vameşulv. (Matei 10,2-4). El a scris Evanghelia în limba aramaică (ebraica populară), vorbită în Palestina în vremea Mântuitorului. Încă din sec. I a fost tradusă în lb. greacă, limbă ce era de mare circulaţie în primele veacuri. Bazându-se pe Vechiul Testament, Evanghelia lui Matei caută să convingă pe iudei că Iisus din Nazaret este Mesia cel prezis de profeţi. Matei a cunoscut direct evenimentele pe care le istoriseşte, începând mai ales din momentul alegerii sale ca apostol, când Iisus îşi începe activitatea publică, după Botezul Său şi până la arătările după învierea Sa. Iar în Evanghelia lui Matei aflăm, din primul capitol, despre neamul ascendent al lui Iisus „omul“, numit Fiul lui David, care descindea din neamul lui Iuda, fiul lui Iacob (Israel), fiul lui Isaac, unic fiu al lui Avraam şi despre Naşterea Sa, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. În cap. 2 aflăm despre Magii de la Răsărit, Fuga în egipt, Uciderea pruncilor de către Irod şi întoarcerea din Egipt, după moartea lui irod. Cu cap. 3, începe expunerea vieţii lui Iisus de la vârsta de 30 de ani, cuprinzând cei trei ani de activitate în mijlocul oamenilor: Botezul, alegerea Apostolilor, minunile — vindecări, învieri din morţi — , învăţătura Sa dumnezeiască — prin predică şi parabole — , instituirea Sf. Euharistii, patimile, răstignirea şi Învierea din morţi. Cap. 25 (ultimul) se încheie cu trimiterea Apostolilor la propovăduire, când li se arată, după Înviere.

Despre Evanghelistul Marcu, numit Ioan Marcu, aflăm, din Faptele Apostolilor, că era fiul Mariei — o creştină din Ierusalim — , care îl adăposteşte pe Apostolul Petru după ce a fost eliberat din închisoare de către îngerul lui Dumnezeu: „Şi chibzuind, a venit la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi şi se rugau“ (Fapte 12, 12). Ioan Marcu l-a însoţit pe Apostolul Pavel în prima sa călătorie misionară. Întors la Ierusalim pleacă mai târziu, cu nepotul său Barnaba în insula Cipru. Spre anii 60, Marcu l-a însoţit pe apostolul Petru la Roma. Din Epistola Sf. Apostol Pavel către Filimon (1, 23-24), trimisă din Roma, unde se afla în închisoare, este pomenit şi Marcu, ca unul dintre colaboratorii săi: „Te îmbrăţişează Epafras, cel închis împreună cu mine pentru Hristos Iisus, Marcu, Aristarh, Dimas, Luca, cei împreună lucrători cu mine“. Şi Apostolul Petru îl avea pe Marcu foarte apropiat, că-l numeşte „fiul meu“ în Epistola I, trimisă din Roma, pe la anul 63, creştinilor din Asia Mică (în diaspora prin: Pont, Galatia, Capadocia, Bitinia): „Biserica cea aleasă din Babilon (adică Roma păgână, numită Babilon şi în Apocalipsa — n.n.) şi Marcu, fiul meu, vă îmbrăţişează“ (I Petru 5, 13). Marcu a scris Evanghelia sa la Roma, pentru creştinii de acolo şi pentru păgâni, poate şi îndemnat de Sf. Apostol Petru, care propovăduia acolo şi ale cărui predici şi istorisiri i-au fost preţioase informaţii. Dar Marcu cunoştea toate câte le-a scris şi de la creştinii din Ierusalim, care se adunau în casa lor să se roage şi chiar l-a văzut pe Iisus (Marcu 14, 50-52). El a scris în limba greacă, vorbită în tot imperiul roman. Despre timpul când a fost scrisă sunt păreri diferite, dar se crede că la Roma, în anul 62, înainte de Evanghelia lui Luca. Marcu îşi începe Evanghelia de la Botezul lui Iisus, pe care îl numeşte „Fiul lui Dumnezeu“ şi insistă asupra minunilor săvârşite şi asupra învăţăturii Sale. Spre deosebire de Matei, în Evanghelia lui Marcu se vorbeşte nu numai despre patimile şi învierea Domnului, dar şi despre înălţarea Sa la cer. Despre sfârşitul activităţii şi vieţii sale, după o veche tradiţie se spune că el ar fi înfiinţat Biserica din Alexandria Egiptului, unde a şi murit, fiind episcop, iar trupul său a fost adus la Veneţia (sec. IX), unde s-a zidit şi grandioasa biserică Sfântul Marcu, el fiind şi patronul oraşului. În iconografie este reprezentat având ca simbol un leu, pentru că Evanghelia lui începe cu Sfântul Ioan Botezătorul, numit şi „glasul celui ce strigă în pustie“.

Evanghelistul Luca, de profesie medic, era originar din Antiohia (Siria) unde a cunoscut pe Apostolul Pavel, alături de care îşi va desfăşura activitatea, întovărăşindu-l pe acesta în prima sa călătorie misionară. La întoarcere, Luca rămâne la Filipi, în Macedonia, unde organizează Biserica, înfiinţând mai multe comunităţi creştine în timp de şapte ani, cât stă la Filipi. Luca este autorul Evangheliei ce-i poartă numele şi al cărţii Faptele Apostolilor, care cuprinde fapte şi date istorice despre cele ce au urmat îndată după înălţarea Domnului la cer. Luca n-a cunoscut direct pe Mântuitorul, dar a trăit alături de toţi apostolii şi ucenicii Lui; Evangheliile celor doi (Matei şi Marcu) l-au influenţat şi l-au ajutat să înţeleagă multe din cele ce se petrecuseră şi despre care scrie şi el în Evanghelia sa, în care Iisus este înfăţişat ca „Mântuitorul tuturor neamurilor“. Îşi începe Evanghelia cu momentul vestirii de către îngerul Gavriil, atât a naşterii Sf. Ioan Botezătorul, cât şi a Mântuitorului, care „Fiul Celui Preaînalt Dumnezeu se va chema“ (Lc. 1, 32).

Evanghelistul Ioan, fiul lui Zevedeu, împreună cu Petru şi Iacob numiţi de Apostolul Pavel „stâlpii Bisericii“ (Gal. 2,9) sunt printre primii chemaţi de Hristos în rândul Apostolilor Săi; Ioan era cel mai tânăr dintre Apostoli şi cel mai iubit de Domnul, pe care L-a urmat pretutindeni, fiind martor la minunea „Schimbării la faţă“, la patimile şi răstignirea Lui, şi cel căruia Iisus, de pe cruce, îi dă în grijă pe Fecioara Maria. Maica Domnului va rămâne lângă apostolul Ioan până Ia sfârşitul vieţii, însoţindu-l la Efes, unde Ioan şi-a desfăşurat activitatea, înfiinţând acolo mai multe comunităţi creştine, organizându-le biserici (Apocalipsa 2, 1-3). A fost exilat în insula Patmos, unde a murit pe la anul 100, fiind foarte bătrân. Evanghelistul Ioan, numit şi Teologul, completează, prin Evanghelia sa, pe celelalte trei, consemnând fapte şi date care acolo nu sunt scrise; Ioan nu vorbeşte despre Naşterea Domnului, dar insistă asupra învăţăturii Lui divine, menţionând chiar la deschiderea Evangheliei această idee: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“ (In. 1, 1), Pentru Ioan, Iisus este învăţătorul, este Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl. „Acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui“ (In. 20, 32); vezi şi {Evanghelie}, {iudaismul}, {harambaşa}.

— denumiţi „irodieni“, erau o sectă religioasă în sânul iudaismului (sec I d.Hr.). Trăiau în jurul Mării Moarte, aveau o doctrină secretă şi practicau ascetismul, recomandând cumpătarea, celibatul şi comunitatea bunurilor.

(ἔσχατος — eshatos = ultim, cel din urmă, ἡ ἐσχάτη ὣρα — i eshati ora = ceasul din urmă)
— învăţătura despre viaţa viitoare, viaţa veşnică, „viaţa veacului ce va să vină“, împărăţia lui Dumnezeu pentru care ne rugăm: „Vie împărăţia Ta!“, care va începe după judecata de apoi, când Iisus va veni „să judece vii şi morţii“ şi va întemeia o împărăţie ce „nu va avea sfârşit“ şi pentru care biserica învaţă pe credincioşi ce trebuie să facă, cum să trăiască aici pe pământ spre a fi mântuiţi în împărăţia lui Dumnezeu.

epitalamuri
(ἐπιθαλάμιος — epitalamios = epitalamic, nupţial)
— cântec de nuntă, poem pentru tinerii căsătoriţi; cu prilejul nunţii, preotul rosteşte, după slujba cununiei, un epitalam (o cuvântare ocazională pentru tinerii căsătoriţi).

(ἐπιτίμιον, τό — epitimion = penitenţă, părere de rău)
— Canon de pocăinţă pe care preotul îl dă credinciosului ca un fel de pedeapsă, ca acesta să-şi ispăşească într-un fel păcatele (prin fapte bune şi de milostenie — ex.: să îngrijească un mormânt părăsit, să îmbrace un copil sărman, să îngrijească un bolnav, să sădească un pom, şi multe altele), pentru a putea căpăta iertarea Iui Dumnezeu şi dreptul de a primi Sf. Împărtăşanie. Ex.: în Noul Testament, Mântuitorul dă slăbănogului vindecat la Betsaida, ca epitimie, să-şi ducă patul şi să nu mai greşească în faţa lui Dumnezeu (Ioan 5,8); îndeplinirea canonului la Taina spovedaniei; ispăşire.

(ἐπιτραχήλιον, τό — epitrahilion, de la ἐπί τράχηλος = epi trahilos = peste umăr, grumaz şi περἰ τραχήλον — peri trahilion = în jurul gâtului) sau popular, patrafir
— este un veşmânt preoţesc confecţionat din acelaşi material ca şi celelalte veşminte liturgice (sacosul şi felonul); el este o fâşie care se atârnă pe piept, având în partea de sus o răscroitură prin care se vâră capul, astfel ca epitrahilul să stea în jurul gâtului. Partea de la capătul de jos este ornată cu franjuri iar pe fâşia ce atârnă pe piept se coase sau se brodează o cruce. Există şi o formă mai veche de epitrahil format dintr-o fâşie lungă de stofă (ca un orar, care se aşează în jurul gâtului şi capetele se lasă în jos pe piept (aşa cum se poate vedea în picturile bisericeşti din sec. XII-XVII). La catolici are forma orarului şi se poartă pe ambele umere având capetele lăsate pe piept şi poartă denumirea de stola. Dintre veşmintele preoţeşti, epitrahilul este cel mai folosit şi fără el nu se poate săvârşi nici o slujbă. El simbolizează puterea harului dumnezeiesc care se pogoară asupra preotului şi prin care el slujeşte cele sfinte; mai simbolizează şi jugul cel bun al slujirii lui Hristos, luat de bună voie de preot şi episcop (Matei 11, 29), amintind şi crucea pătimirii Domnului (Gherman al Constantinopolului, Patrologia Greacă t. XCVIII, col. 393, C–D). Epitrahilul e semnul preoţiei depline. El se dă preotului la hirotonie.

(επίτροπος, ὁ — epitropos, o = tutore)
— împuternicit cu administrarea unor bunuri. Consiliul epitropilor în parohie administrează veniturile bisericii şi ajută pe preot în activitatea parohială.

ere— mari perioade de timp care numără anii pornind de la un anumit eveniment istoric. Ex.: avem la greci Era olimpică, în care se numărau anii începând de la anul 776 î.Hr, cînd au luat naştere jocurile olimpice date în onoarea lui Zeus (Dia), în oraşul Olimpia din Grecia antică. Intervalul de 4 în 4 ani, când aveau loc jocurile se numea Olimpiadă. La romani avem Era fondării Romei care începea la anul 753 î.Hr. — Ab urbe condita. La creştini s-a folosit întâi Era constantinopolitană sau bizantină, care număra anii de la Facerea lumii, socotind 5508 ani până la venirea Mântuitorului. Era creştină (Era nouă) începe de la Naşterea Mântuitorului. Ea a fost introdusă (în sec. VI) de călugărul Dionosie cel Mic. Cu timpul, Era creştină a fost introdusă de toate popoarele creştine şi necreştine. În această eră, anii se numără de la 1. Era Mahomedană începe cu Hegira.

(έρημια, ἡ — erimia; lat. desertum)
— singurătate; de aici eremit — monah cu viaţă singuratică; profetul Eremia este unul dintre cei patru mari profeţi al Vechiului Testament (sec. VI, î.Hr.). A scris cartea canonică „Plângerile lui Ieremia“ în care arată suferinţele poporului iudeu, căzut în robia babiloniană şi dărâmarea templului din Ierusalim.

(ἔριμος — erimos = solitar, trist, sărman)
— pustnic, sihastru, călugăr singuratic, trăind izolat de comunitatea mănăstirii, undeva într-un schit în mijlocul unei păduri sau într-o peşteră în munte, postind şi rugându-se necontenit. Eremiţii aparţin atât religiei creştine, cât şi unor religii din Extremul Orient (budism, brahmanism). Din rândul lor s-au recrutat, în creştinism, sfinţii. Şi Ortodoxia creştină românească are sfinţi proveniţi dintre aceşti pustnici, ca: Sfânta Teodora de la Sihla (în munţii Neamţului), Daniil Sihastrul (în apropierea mănăstirii Voroneţ), a cărui peşteră a devenit loc de pelerinaj, precum şi mulţi alţii. Eremiţii erau, în vechea religie brahmană, o categorie de călugări care, în dorinţa supremă de a se contopi cu Brahma, ceea ce însemna stadiul cel mai înalt de desăvârşire morală, părăseau lumea în care trăiseră, renunţând la toate bunurile materiale şi la propria familie, izolându-se undeva, în mijlocul unei păduri sau într-o peşteră sau chiar renunţând la un adăpost; mergeau din loc în loc, cerşindu-şi hrana şi trăind în post, meditaţie şi rugăciune. În cele din urmă, renunţau chiar la propria lor viaţă, se izolau definitiv şi în stare de totală nemişcare se scufundau în meditaţie absolută, aşteptând clipa intrării în Brahma (Brahmanii) sau în Nirvana (budiştii), lăsându-se să moară de foame, spre a-şi împlini datoria faţă de legea brahmană. Această formă de viaţă eremită aproape a dispărut, aceşti călugări extremişti fiind integraţi azi în mănăstiri (budiste şi brahmane) bine organizate, unde călugării duc o viaţă de studiu, de rugăciune, o viaţă cultică civilizată, având ca scop sprijinirea spirituală a credincioşilor.

(gr. ἔρις, ἡ — eris = dispută, controversă, neînţelegere)
— mit, credinţă greşită; eres e denumirea populară a cuvântului erezie, care înseamnă abatere de la dreapta credinţă, afirmaţie neconformă cu adevărul stabilit. Erezii au apărut chiar din primele veacuri în sânul Bisericii creştine şi care au fost combătute în Sinoadele ecumenice (ca de ex. arianismul, nestorianismul, maniheismul etc), în scopul formulării clare a dreptei credinţe a Bisericii.

— cei rătăciţi de la adevărurile de credinţă, cei căzuţi în erezie.

(ἑρμηνεία, ἡ — erminia = exegeză, arta de a interpreta, de a explica)
— disciplină biblică în care sunt fixate principiile şi regulile cu ajutorul cărora se poate face o tălmăcire corectă a Sfintei Scripturi, în general, şi a Noului Testament, în special. Ermineutica biblică cuprinde trei părţi: 1. Noetica se ocupă cu teoria sensurilor, a înţelesurilor Sf. Scripturi; 2. Euristica se ocupă cu aflarea şi identificarea sensurilor (înţelesurilor) în diferite texte biblice; 3. Proforistica se ocupă cu aplicarea sensului potrivit textelor mai greoaie.

irmologhion— carte de slujbă bisericească în care sunt cuprinse irmoasele şi catavasiile din Minee, Penticostar şi Triod, de la sărbătorile mari.

Sf. Epitaf
(ἐπιτάφιον, τό — ἐπι şi τάφος — epi tafos = mormânt)
— ca obiect bisericesc de cult şi ca inscripţie pe o piatră de mormânt. EPITAFUL obiect de cult, numit şi Sfântul Aer sau Plasceniţa (slv.), este făcut din pânză de in, mătase, catifea sau muşama pe care se află imprimată, brodată ori pictată icoana înmormântării Domnului. Se foloseşte o singură dată pe an, la slujba vecerniei din Vinerea Patimilor, când Epitaful este scos în procesiune din Sfântul altar şi aşezat în mijlocul bisericii pe o masă, şi apoi la slujba Prohodului din noaptea Vinerii Patimilor (Utrenia Sâmbetei celei mari), când este purtat în procesiune în jurul bisericii şi apoi adus în biserică în Sf. altar, unde este aşezat pe Sf. Masă; acolo rămâne până la Înălţarea Domnului, când este ridicat şi pus la locul lui, unde se păstrează în restul anului. Epitaful închipue trupul mort al Domnului, amintind punerea lui în mormânt, iar ridicarea Epitafului de pe Sf. Masă, în Miercurea din ajunul Înălţării, simbolizează Înălţarea la cer a Mântuitorului. Epitaful s-a dezvoltat din Aerul sau acoperământul cel mare cu care se învelea Sf. Evanghelie (sec. X-XIII) când se ieşea la Vohodul de sfârşitul slujbei din Vinerea Patimilor. Vohodul acesta s-a dezvoltat cu timpul, fiind prelungit prin ieşirea afară din Biserică şi ocolirea ei, care închipuie procesiunea funebră pentru purtarea trupului Domnului de la Golgota la locul mormântului, iar Aerul de la început, cu care se învelea Sf. Evanghelie, a luat dimensiuni mai mari, până la mărimea actuală de 1,5 – 2 m lungime şi 1 m lăţime, care datează aproximativ din sec. XIV. Reprezentând scena trupului mort al Domnului, prohodit de mironosiţe şi purtat spre mormânt, explică şi asemănarea de numire şi de iconografie cu acea pânză mai mare, numită aer, care acoperă azi sfintele vase, fiind identică şi cu iconografia de pe antimise (vezi {antimis}). Epitafele cele mai vechi reprezintă opere de mare valoare ale artei ţesăturii şi broderiei la români. Cele mai vechi epitafe liturgice care se păstrează până azi la noi datează din sec. al XIV-lea, şi anume: Epitaful lui Nicodim de la Tismana şi cele de la Cozia, unul al lui Nicodim (1396) şi unul al lui Mircea cel Bătrân. În unele biserici se întrebuinţează, în timpul mai nou, şi un Epitaf cu icoana Adormirii Maicii Domnului, la slujba Vecerniei din ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului (15 august).

sau propedie— se numeşte Gramatica muzicii psaltice, deoarece cuprinde denumirile şi semnele muzicale ale cântării psaltice, sau bisericeşti.

postaziere

— credincios creştin, membru al unei enorii.

(ἐνορία — enoria)
— se numea în trecut o parohie rurală.

vezi şi {voscresne}, {hvalitele}.

— dieceză sau Episcopie; este districtul (mai multe judeţe) supus canonic jurisdicţiei (conducerii) unui episcop.

— se numeşte episcopul care locuieşte în eparhia ce stă sub jurisdicţia sa.

(ἐπίκλησις — epiklisis = invocare)
— este rugăciunea solemnă de invocare a Sf. Duh, în momentul central al Liturghiei, la Euharistie, când se face transformarea cinstitelor Daruri, aduse pe Sf. Masă, în Trupul şi Sângele lui Hristos (vezi şi {anaforaua}). Toate Sfintele Taine au Epicleză, adică rugăciunea de invocare a Sf. Duh.

(ἐπιφανεία, ἡ — Epifaneia = arătare) şi Teofania (θεοφανεία, ἡ — Theofania şi slv. Bogoiavlenie Gospodna = Arătarea Domnului), Botezul Domnului sau Boboteaza (cuvânt format din fuziunea termenului slav bogu — Dumnezeu şi verbul latin baptizare — a boteza)
— aşa este numit în popor acest praznic împărătesc sărbătorit la 6 ianuarie, în amintirea botezului primit de Mântuitorul (la 30 de ani) de la Sf. Ioan Botezătorul, în apa Iordanului (Matei 2, 13-l 7 şi Luca 3, 21-22). Mântuitorul este arătat acum lumii ca Mesia, ca Mântuitor al lumii şi Fiu al lui Dumnezeu, atât prin cuvintele lui Ioan Botezătorul, spunând mulţimilor: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor, El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Luca 3, 16), cât şi prin glasul lui Dumnezeu din cer: „Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit»“ (Matei 3, 16-17). Arătarea Domnului s-a făcut acum şi prin începerea activităţii Lui în mijlocul oamenilor; tot acum S-a arătat omenirii Sf. Treime: Fiul se boteza, Tatăl glăsuind din ceruri: „Acesta este Fiul Meu…“ şi Sf. Duh, pogorând sub chip de porumbel peste capul Fiului lui Dumnezeu. Epifania se consemnează, alături de Naşterea şi învierea Domnului, printre primele sărbători creştine, încă din cele mai vechi scrieri (ex. Constituţiile Apostolice) datând din primele veacuri ale Bisericii; vezi şi {Crăciun}, {Bobotează}.

bederniţa
(ἐπιγονάτιον, τό — epigonation, to sau ὐπογονάτιον, τό — ipogonation, to de la ἐπἰ — epi sau ὑπό — ipo şi γόνυ, τό — goni = genunchi; lat. subgenuale; slv. nebederniţa)
— o piesă ornamentală din costumul arhieresc; este o bucată de stofă scumpă, de formă romboidală, care se atârnă la coapsa dreaptă, fiind legată fie de brâu, fie de gât, cu o panglică trecută pe umărul stâng. Acest ornament (podoabă) este purtat de arhierei numai când slujesc Sf. Liturghie. Punerea lui e însoţită de cuvintele rostite de diacon: „încinge-te cu sabia ta, peste coapsa ta, puternice“ (Ps. 44, 4). Epigonatul nu este un veşmânt necesar, ci mai mult o insignă şi de aceea episcopul acordă dreptul de a-l purta şi preoţilor distinşi cu ranguri bisericeşti (v. Statutul pentru Organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 141). S-au atribuit epigonatului mai multe simboluri: şervetul cu care s-a şters Pilat pe mâini; şervetul cu care Mântuitorul s-a încins şi a şters picioarele ucenicilor; sabia ce închipuie crucea învierii şi biruinţa asupra morţii, precum şi „sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu“ (Efeseni 6, 17), cu care se înarmează arhiereul pentru a respinge învăţăturile eretice (Liturgica Specială, Bucureşti, ed. a II-a. 1985, Veşminte).

(lat. episcopus; gr. ἐπίσκοπος, ὁ — episcopos = episcop, supraveghetor, de la ἐπισκοπέω — episkopeo = a inspecta, a cerceta, a vizita)
— slujitor din treapta cea mai înaltă a ierarhiei Bisericii — în Noul Testament se vorbeşte în numeroase texte despre episcopi ca persoane bisericeşti care aveau drepturi mai mari decât preoţii; dreptul de a hirotoni preoţi (I Tim. 5,22, Tit. 1, 5), de a răsplăti şi pedepsi (II Tim. 2, 24-26), de a supraveghea cultul şi învăţăturile, de a conduce Biserica (II Tim. 2, 2; I Tim. 4, 11-14) etc. În prima epocă din istoria Bisericii, denumirea de episcop s-a dat urmaşilor direcţi ai Sfinţilor Apostoli, aleşi, la început, din rândul celor 70 de ucenici ai Mântuitorului şi hirotoniţi chiar de Sfinţii Apostoli. Unul dintre primii episcopi a fost, la Ierusalim, Sf. Iacov, apoi fratele său Simeon, ucenici ai Domnului. În toate comunităţile creştine înfiinţate de Sfinţii Apostoli era orânduit un episcop, care avea în subordine mai mulţi preoţi. Azi rolul episcopului în Biserică s-a păstrat cu aceleaşi prerogative moştenite din Biserica primară. El este ales de Sinod (Adunarea generală a ierarhilor conducători ai Bisericii) şi are în grija sa o eparhie (o comunitate de parohii). Arhiereul (episcopul) este hirotonit de mai mulţi arhierei. În Constituţiile Apostolice sau Aşeză-mintele Sfinţilor Apostoli (redactate spre sfârşitul sec. IV, pe baza unor vechi documente din sec. III) se reglementează funcţiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului: Episcopul binecuvântează, nu se binecuvântează, hiroteseşte, hirotoneşte, primeşte binecuvântarea de la episcopi, dar nu de la preoţi. Arhiereul binecuvântează cu amândouă mâinile ca semn că are deplinătatea puterii sacramentale (sfinţitoare), spre deosebire de preot care binecuvântează numai cu o singură mână, dreapta, fără a avea, ca episcopul, toată puterea sacramentală. Episcopul are preoţia deplină.

(lat. epistula, epistola; gr. ἐπιστολή, ἡ — epistoli)
— epistole, scrieri ale Sfinţilor Apostoli, cuprinse în Noul Testament.

Elohim— termen ebraic prin care este denumit Dumnezeu. Acest termen se întâlneşte la majoritatea popoarelor semite. Este deopotrivă substantiv comun, desemnând divinitatea în general şi substantiv propriu, numele unicului Dumnezeu al Revelaţiei. „El“ este însoţit întotdeauna de epitete care descriu atribute ale lui Dumnezeu: EL-SHADDAI (Facere 17, 1; 35, 11; 48, 3) — Dumnezeu cel Atotputernic, numele cu care Se face cunoscut patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov; EL-ELION (Facere 14, 18-22) — Dumnezeu cel Preaînalt; EL-ROI (Facere 16, 13) — Dumnezeu atotvăzător; EL-OLAM (Facere 21,33) — Dumnezeu cel veşnic; EL-GANNA (Ieşire 20, 5) — Dumnezeu gelos; EL-HAI (Iosua 3, 10) — Dumnezeul cel viu. ,,Elohim“ este o formă de plural, diferită de pluralul de reverenţă şi diferită de pluralul credinţelor politeiste. Verbele şi adjectivele alăturate lui „Elohim“ sunt întotdeauna la singular, pentru că Dumnezeu este Unul singur. Forma de plural indică pluralitatea Persoanelor în Dumnezeu (Facere 1,26; 3,22) şi pluralitatea atributelor divine sub care Dumnezeu ni se face cunoscut.

Sfânta Elena
(gr. Ἕλλην, ὁ, Ἑλληνίς, ἡ — ellin, o; ellinis, i = femeie greacă)
— împărăteasa, mama împăratului Constantin cel Mare, care prin Edictul de la Milan (anul 313) a dat religiei creştine libertate de dezvoltare, decretând-o religie de stat. Biserica creştină îi cinsteşte ca sfinţi în ziua de 21 mai.

— Muntele Eleonului; vezi şi {Ispas} sau {Înălţarea Domunului la cer}.

Milostiva
(Ἡ ἐλέουσα πελαγονήτησα — I Eleousa pelagonitisa = milostiva care a plutit pe mare)
— este o icoană a Maicii Domnului care o reprezintă cu Pruncul binecuvântând. Este socotită icoana protectoare a marinarilor, vezi Mineiul pe august.

Câmpiile Elisee— locuinţa morţilor, în religia Greciei antice (politeistă). Această locuinţă a sufletelor după moarte este închipuită în două feluri, în poemele homerice: Iliada consideră locuinţa morţilor ca fiind situată undeva sub pământ, iar Odiseea plasează acest loc undeva departe în vest, la marginile oceanului. Aici se află aşa-numitele „Câmpii Elizee“ unde nu pot intra decât anumiţi favoriţi ai zeilor. Fericirea din „Câmpiile Elizee“ este nemurirea. Sufletele muritorilor de rând duc o viaţă tristă în „imperiul lui Hades“, sub pământ unde n-au decât suferinţă şi plâns.

— arta de a vorbi frumos, şi ca fond şi ca formă; este calitatea obligatorie pe care trebuie să o cultive predicatorul.

— Iisus Emanuel, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu“, este numele dat lui Iisus în viziunea lui Isaia profetul: „Vor chema numele Lui Emanuel“ (Is. 7, 14) şi în vestirea îngerului, care îi spune în vis lui Iosif: „Vor chema numele Lui Emanuel“ (Matei 1, 23). Iisus Emanuel apare în iconografia bisericească în chip de copil; aceasta este una din cele patru reprezentări iconografice ale Mântuitorului: Iisus împărat, Iisus Mare Preot, Iisus Judecător şi Iisus Emanuel. Iisus Emanuel e zugrăvit în pictura exterioară de la Moldoviţa în cadrul ansamblului „Acatistul Maicii Domnului“, stând pe tron, cu aureolă în jurul chipului de copil, binecuvântând cu mâinile întinse; îngerii îl slăvesc (cum scrie textul psaltic în Condacul 9: „Toată firea îngerească s-a minunat de taina întrupării Tale“). În pictura exterioară (la Suceviţa şi Vatra Moldoviţei) apare pictat în medalion, pe zidul de răsărit, deasupra ferestrei de la altar, încadrat de doi arhangheli. Tot copil este reprezentat ca „îngerul de mare sfat“ (Isaia 9, 5) — chip de copil, cu aripi (spre deosebire de Iisus Emanuel, tot copil, dar fără aripi) şi nimb în formă de cruce, fiind însoţit de cuvintele: „De la Dumnezeu am purces şi vin la El“. Reprezentarea simbolică din catacombe, Iisus ca miel de jertfă, apare în marele ansamblu Cinul — la Suceviţa şi Vatra Moldoviţei, ca „Pruncul în potir“ pictat deasupra unui miel alb. În pictura interioară a bisericii, Iisus Emanuel apare pe latura de nord a turlei celei mari, plutind pe norii cerului, ţinând un sul pe care scrie: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc…“ (Is. 61, 1; cf. Luca 4,18).

(ἔναρξις, ἡ — i enarxis = început)
— se numeşte partea de început, introductivă, a Liturghiei catehumenilor (care urmează îndată după Proscomidie), formată din ritualul închinării slujitorilor pentru Liturghie, binecuvântarea cu Ectenia mare şi Antifoanele cu rugăciunile lor şi ecteniile dintre ele. După enarxă, urmează Vohodul mic (ieşirea şi intrarea cu Sf. Evanghelie) şi apoi Trisaghionul liturgic (imnul „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte…“).

encomiu

predică encomiastică — laudativă, panegiric.

(ἐνδυτόν, τό — enditon)
— acoperământul (de mătase) strălucitor de culoare galben sau roşu, care se aşează pe Sf. Masă peste primul acoperământ din pânză albă (cămaşă); endotionul simbolizează mărirea lui Dumnezeu sau strălucirea feţei Domnului pe muntele Tabor (când a avut loc Schimbarea la faţă).

(lat. energumenus; gr. ἐνεργούμενος, ὁ — energumenos)
— se numeau, în vechea Biserică creştină, acele persoane care, ca şi catehumenii, nu erau primite la Sf. Liturghie decât în prima parte, la Liturghia catehumenilor, deoarece aceste persoane erau stăpânite de demoni (se mai numeau şi demoniaci) şi aveau crize de furie, de fanatism, manifestându-se prin ţipete şi violenţă. Numai slujbele preoţilor îi mai puteau linişti. Existau, în rânduiala serviciilor Bisericii, rugăciuni şi ectenii speciale pentru aceşti nenorociţi, care alcătuiau o grupă distinctă în comunităţile creştine.

(ἐγκόλπιον, τό — engolpion de la en kolpos = la gât; lat. pectorale) sau Panaghiul (τὸ πανάγιον — topanaghion = Preasfântul)
— este o insignă arhierească de forma unui medalion-iconiţă, făcută din email, aur sau argint, cu chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului (Παναγία, ἡ — Panaghia = Preasfânta Născătoare de Dumnezeu), mai rar chipul Sfintei Treimi. Engolpionul se poartă atârnat pe piept cu un lănţişor de către arhierei, fiind o podoabă arhierească, existentă numai în Bisericile Ortodoxe (greacă, româna, bulgară etc). Engolpionul aminteşte hoşenul sau pectoralul purtat de arhiereii din Vechiul Testament, în care se păstrau,,Urim“ şi „Tumim“, adică „arătarea“ şi „adevărul“, talismane sfinte, preînchipuind pe Hristos şi Maica Domnului (Ieşire 28, 4 şi 15-30; 39, 8 ş.u.). Originea engolpionului s-ar afla în micile „relicvarii“, adică cutiuţe cu moaşte de sfinţi sau lucruri sfinte, „relicve“ pe care le purtau atârnate pe piept stareţii de mănăstiri, mai apoi şi arhiereii, încă din sec. IV. Până în sec. al XVIII-lea, avea formă de medalion sau de cruce, după care a rămas numai forma actuală de medalion (iconiţă rotundă sau ovală). Arhiereii poartă engolpionul atât în timpul serviciului divin cât şi în restul timpului. Când slujeşte Sf. Liturghie, arhiereul îşi pune engolpionul peste sacos, iar diaconul rosteşte: „Inimă curată zidească întru tine Dumnezeu şi Duh drept înnoiască întru cele dinlăuntru ale tale“ (Ps. 50, 11). Spre deosebire de ceilalţi arhierei (mitropoliţi şi episcopi), patriarhul poartă două engolpioane. Engolpionul simbolizează mărturisirea credinţei şi puterea Sfintei Cruci. Când reprezintă chipul Sf. Fecioare, simbolizează puterea ei mijlocitoare şi ocrotitoare.

(e) sau vosglasuri
(ἐκφώνισης, ἡ — ecfonisis = strigare, aclamare; ἐκφωνέω — ecfoneo = a ridica, a înălţa glasul)
— sunt mici fragmente de rugăciuni din textul anaforalei, rostite de preot cu glas mai înalt, pentru a fi auzite de credincioşi. De prin sec. V-VI, anaforaua începe să fie citită în taină de către liturghisitori, cu excepţia unor mici fragmente care continuă a fi citite sau rostite cu glas tare şi care sunt aşa-numite ecfonise, şi anume: formula pentru introducerea imnului trisaghion („Cântarea de biruinţă cântând, strigând…“); cuvintele rostote de Mântuitorul la Cina cea de Taină („Luaţi, mâncaţi…“); ecfonisul pentru ultima oferire a Darurilor, înainte de sfinţire („Ale Tale dintru ale Tale…“); formula pentru pomenirea Sf. Fecioare la diptice („Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata…“); formula pentru pomenirea episcopului locului („întâi pomeneşte Doamne…“); înainte de rugăciunea „Tatăl nostru“ („Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne…“). Ecfonisele sunt în rugăciunile Utreniei, ca şi în trecut, şi azi, fie formule de încheiere, fie formule care marchează începutul diferitelor lecturi sau cântări ce revin cântăreţilor la strană. Aşa este ecfonisul ecteniei de după cântarea a şasea a Catavasiilor „Că Tu eşti Împăratul păcii şi Mântuitorul sufletelor noastre“. Ecfonisul este fraza cu care se încheie ectenia „Că Şie se cuvine toată slava… şi închinăciunea…“, răspuns „Amin“ („Aşa să fie“, să se împlinească cererea).

(ἔκφρασις, ἡ — ekfrasis, i = mod de a se exprima)
— expresia este un gen specific omiliei patristice (culminând în epoca marilor părinţi ai Bisericii, în sec. IV), prin care se face o descriere retorică de ex. a unei icoane sau picturi bisericeşti; o asemenea cuvântare avem în omiliile episcopului Asterie al Amasiei (sec. IV) la o pictură înfăţişând istoria pătimirii sfintei muceniţe Eufimia (rev. B.O.R., anul LXV, 1-3, 1947, p. 53-54).

(ἐκκλησία, ἡ — eklisia, i = biserica)
— Biserica, instituţia divină, întemeiată de Hristos.

(ἐκκλησιάρχης, ὁ — eclesiarhis)
— călugăr în grija căruia se află sfântul lăcaş şi buna desfăşurare a cultului la bisericile catedrale şi mănăstiri.

— iubirea exagerată şi greşit înţeleasă faţă de sine însuşi, şi satisfacerea dorinţelor proprii cu nesocotirea drepturilor altora şi a legilor morale.

(ἰγούμενος — igumenos = egumen, stareţ)
— călugăr conducător al unei mănăstiri, al unui schit.

— carte canonică din Vechiul Testament, atribuită prin tradiţie regelui Solomon (sec III î.Hr.).

(ἐκκλησιαστικός — eclesiasticos = cel ce ţine de biserică)
— bisericesc, un membru al clerului Bisericii creştine.

(ἐκκλησιάζω — ecclisiazo = a se reuni într-o adunare, a merge la biserică)
— spirit eclesiologic, conştiinţa de comunitate în Biserica creştină, de integrare în viaţa liturgică creştină. Cultul ortodox se distinge prin caracterul său eclesiologic sau comunitar. El promovează, în primul rând, rugăciunea cu caracter social sau colectiv, o rugăciune a comunităţii credincioşilor uniţi într-un cuget în duhul păcii, al iubirii fraterne şi al solidarităţii sau comunităţii de credinţă. În biserică ne rugăm toţi, pentru nevoile tuturor: „Domnului să ne rugăm“ (la ectenii), „Tatăl nostru…“ (la rugăciunea domnească), „Să zicem toţi din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem…“ (la ectenia întreită de după Evanghelie).

(ἐκτενής, ές — ectenis, es = întins, prelungit; εὐχή, ἡ — efhi = rugăciune; ectenie efhi = rugăciune prelungită, stăruitoare)
— îndemn stăruitor la rugăciune; este rugăciunea de cerere cea mai completă, o sinteză a cererilor Bisericii în cadrul Liturghiei Ortodoxe; lat. collecta = rugăciune colectivă, socială — rostită în numele poporului („Cu pace Domnului să ne rugăm…“, „Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule… rugămu-ne Şie, auzi-ne şi ne miluieşte“); ea formulează dorinţele, nevoile şi cererile spirituale şi materiale ale întregii adunări, în zeci de formule stabilite de Biserică. Despre temeiurile scripturistice ale ecteniei aflăm la I Timotei 2, 1: „Vă îndemn deci, înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii“. Parte integrantă a cultului creştin, încă din epoca apostolică, ectenia este atestată de Sfinţii Părinţi, în secolele următoare (Justin Martirul, Ioan Hrisostom, Chiril al Ierusalimului ş.a.). Ectenia este de mai multe feluri: Ectenia mare (cuprinde mai multe cereri), care se rosteşte la începutul Laudelor mari, la Sf. Liturghie, Sf. Taine, ierurgii principale (ex. Aghiasma mare); Ectenia mică este o prescurtare a Ecteniei mari; Ectenia pentru catehumeni („Rugaţi-vă cei chemaţi Domnului… Cei credincioşi pentru cei chemaţi să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe dânşii…“); Ectenia întreită (stăruitoare) care se rosteşte de obicei după citirile biblice („Să zicem toţi din tot sufletul… Doamne, Atotstăpânitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte. Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Şie, auzi-ne şi ne miluieşte…“); Ectenia cererilor („… de la Domnul să cerem…“ „Dă, Doamne“). Se mai numeşte σύναψις, ἡ — sinapsis = legătură, unire, pentru că se unesc de obicei mai multe cereri într-o rugăciune; şi εἰρηνικά — eirinika = cu pace, căci conţine mai multe cereri pentru pace (ex. „Cu pace Domnului să ne rugăm“). Ectenia se încheie cu ecfonisul.

(lb. ebr. „desfătare“, „delicii“)
— este, după relatările Sfintei Scripturi, locul în care Dumnezeu i-a aşezat pe primii oameni, creaţi de El, Adam şi Eva, spre a trăi în desfătare şi fericire deplină. Edenul biblic este un loc pe pământ, iar raiul e grădina sădită de Dumnezeu, în partea de răsărit în Eden, numindu-se Rai sau Paradis (în lb. persană înseamnă grădină înverzită şi înflorită, iar în lb. ebr. Paradus, cu acelaşi înţeles). Un râu izvora din Eden şi uda raiul. Râul avea patru braţe, fiecare braţ străbătând alte ţinuturi ce se aflau în Eden, în afara raiului: ţara Havila, ţara Cuş şi hotarul Asiriei, udat de două braţe ale râului, numite Tigru şi Eufrat. Pornind de la acest reper, se crede că Edenul era undeva spre Golful Persic. Omul este aşezat în Grădina Edenului „ca s-o lucreze şi s-o păzească“ (Facere 2, 15). În mijlocul raiului „era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi râului“ (Facere 2, 9). Dumnezeu îi porunceşte omului să mănânce din toţi pomii raiului, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânce, „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!“ (Facere 2, 17). Raiul din Eden nu se confundă cu Cerul, care „e cu totul altceva“, spune Sf. Nicodim Aghioritul. Raiul „ceresc“, numit metaforic în iudaism „sânul lui Avraam“, este locul în care stau sufletele drepţilor până la Judecata de apoi, şi care, de asemenea, se deosebeşte de „împărăţia cerurilor“ unde, conform învăţăturii creştine, vor merge sufletele drepteredincioşilor creştini după Judecata de apoi, spre a se bucura de slava şi strălucirea lui Dumnezeu.

— numele dat sufletului nemuritor în vechea religie a Babilonului. După moarte, trupul se preface în ţărână, iar sufletul care nu moare, edimmu este „îmbrăcat într-o haină de aripi“ şi coborât în împărăţia subpământeană numită Kigallu sau Arali. Aici sufletele celor buni sunt recompensate, fiind aşezate într-o grădină plină de roade numită Şeol.

— se numea în antichitate măsura folosită pentru cantitatea de făină sau alte materiale uscate, necesare jertfelor.

— străvechi oraş al Lidiei (sec. XI î.Hr.), aşezat pe ţărmul Mării Egee, în partea de vest a Asiei Mici, între Milet şi Smirna; era vestit în antichitate ca centru comercial şi religios. Aici se afla templul zeiţei Artemis (Diana), considerată între cele Şapte Minuni ale lumii. Efesul trece succesiv sub stăpânirea grecească (este capitala Confederaţiei ionice), persană şi romană (devine capitala provinciei romane Asia). Este evanghelizat de Sf. Ap. Pavel în timpul celei de a doua şi celei de a treia călătorii misionare, devenind un puternic centru creştin, începând din sec. I d.Hr. Aici, după tradiţie, a păstorit ca episcop şi a murit Sf. Ev. Ioan. Pe mormântul său a fost înălţată o măreaţă biserică de către împăratul Justinian în sec. VI (Guy Rachet, Dictionnaire de L’Archéologie, Paris, 1983, p. 329) ş.u. Biserica din Efes este una dintre cele şapte Biserici ale Asiei cărora le sunt adresate scrisorile cuprinse în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Tradiţia spune că Sfânta Fecioară Maria ar fi murit la Efes. Oraşul este distrus de goţi (sec. III d.Hr.) şi restaurat în epoca bizantină. Al treilea Sinod ecumenic (431 d.Hr.) are loc la Efes; el combate nestorianismul, precizând dogma referitoare la persoana lui Hristos şi modul unirii celor două naturi ale Sale: divină şi umană.

— în muzica psaltică, se numeşte grupul de versuri care se repetă, ca un refren, după fiecare strofă a unui condac; Condacul este un poem compus dintr-un număr de strofe — 20-30 — , formate fiecare din 5-13 versuri.

— numele vechi al Betleemului Iudeii, locul naşterii Mântuitorului Iisus Hristos (Facere 35, 19; 48, 7; Rut 4, 11; Miheia 5, 1).

— veşmânt preoţesc în religia mozaică, descris în Vechiul Testament (Ieşire 28, 6-7). E format din două bucăţi de mătase, aşezate una peste piept şi alta pe spate, unite pe umăr cu două încheietori; culoarea materialului este violet, acaju sau vişiniu. Se încinge cu o cingătoare. Încheietorile efodului vor fi două pietre de smarald pe care se gravează numele fiilor lui Israel.

ehuri

[gr. şi lat. haeresis = opţiune, erezie]
concepţii particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele doua firi în ipostasul Său dumnezeiesc, acestea din urma fiind cunoscute sub denumirea de erezii hristologice. Se cunosc şi erezii pnevmatologice, întâlnite în teologie şi sub denumirea de subordinaţionism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie (pnevmatomahi = cei ce nu recunoşteau deofiinţimea şi egalitatea în rang, cu celelalte două Persoane, a Sfântului Duh).

doctrina despre biserică.

— Mişcare de refacere a unităţii văzute a Bisericii, divizată de-a lungul istoriei, datorită factorilor teologici şi neteologici, pe calea acordurilor şi dialogului teologic, a mărturiei comune, a cooperării şi asistenţei reciproce. Este considerată de Sfinţii Părinţi ca Erezia Ereziilor deoarece încearcă să alăture lucruri ce nu pot fi alăturate: adorarea lui Dumnezeu cu închinarea la idoli.