— numele teritoriului pe care Faraonul l-a dăruit lui Iacov şi celor 12 fii ai săi, în vremea marii secete ce cuprinsese Canaanul (Facere 47, 6). Şinut foarte roditor, Goşen era aşezat în partea de răsărit a Nilului de Jos (delta); aici, în Egipt, au rămas evreii peste patru veacuri (Ieşire 12,40-41), înmulţindu-se foarte mult şi ajungând robii egiptenilor, care nu le mai dădeau voie să părăsească Egiptul. Din această robie au fost eliberaţi de Moise, profetul ales de Dumnezeu să-i aducă înapoi în Canaan, ţara părinţilor lor. (Facere 47).

(„vorbitor“)
— cel care vorbea zeilor. Era o funcţie sacerdotală, în religia vechilor celţi. Gutuater recita rugăciunile şi formulele sacre în timpul sacrificiilor.

— personaj din Vechiul Testament, comandant în armata Filistenilor, în cetatea Gat, pe timpul lui Saul, primul rege al evreilor; era uriaş ca statură, astfel încât duşmanii fugeau la vederea lui; era înalt de şase coţi şi o palmă (I Regi 17,4); într-o luptă dintre evrei şi filisteni, în tabăra de la Valea Stejarului, el a fost biruit de un reprezentant al armatei israeliene; crezându-se de nebiruit, a ieşit în faţa armatei filistene şi a cerut evreilor să-şi aleagă şi ei un luptător care să-l înfrunte. Rezultatul luptei hotăra soarta celor două naţiuni: dacă biruia Goliat, filistenii deveneau stăpâni, iar evreii robi; în caz contrar, evreii ajungeau stăpâni, iar filistenii robi. Atunci un tânăr păstor evreu, pe nume David, a cerut regelui Saul îngăduinţa de a lupta el cu filisteanul. David avea credinţă şi ştia că nu el, ci însuşi Dumnezeu se va lupta împotriva lui Goliat. Singura armă a lui David era praştia. Luând o pietricică de la râu, David atras cu praştia şi l-a lovit pe filistean în mijlocul frunţii. Acesta s-a prăbuşit, ameţit de lovitură şi cu grabă David s-a aruncat asupra lui, i-a luat sabia şi i-a tăiat capul. Îngroziţi, filistenii au rupt-o la fugă şi astfel evreii au câştigat lupta (I Regi 17,40-51).

— în loc de engolpion (termen folosit în Pravila Mare, 1652, gl. 52, ed. Acad., p. 103).

— „amurgul zeilor“, în concepţia religioasă a vechilor germani; ei credeau că zeii vor pieri odată cu oamenii, în incendiul universal, pe care-l va provoca Surtur, gigantul, împreună cu fiii focului. Din această catastrofă se va naşte un nou pământ şi-o nouă lume, guvernată de un zeu unic.

— se numeşte cupa din care a băut Mântuitorul la Cina cea de Taină şi în care Iosif din Arimateea a strâns, la picioarele Crucii, Sfântul Sânge care s-a scurs din Trupul Domnului răstignit. În anul 1996, istoricul şi psihologul englez Grant Philips, după şapte ani de cercetări, a comunicat că, în urma săpăturilor arheologice, potirul sfânt a fost descoperit în Anglia unde fusese adus şi ascuns de cavalerii cruciaţi, după căderea imperiului roman. Pornind pe urmele legendarilor cavaleri, Philips a făcut descoperirea sa, considerată şi „descoperirea secolului“, despre care el a scris o carte. O legendă germană spune că Graalul a fost făcut dintr-o piatră căzută din cer; se spune că este un potir din smarald. Graalul a constituit, în literatura germană, subiect de legende, iar în arta compoziţională a marelui Wagner, tema pentru un ciclu de opere.

— hotărârea, cartea de întronizare (de instalare în scaun) a unui patriarh.

(Ştefan şi Iosif graptul)— doi imnografi bisericeşti care s-au remarcat în sec. IX, fiind compozitori de canoane; Ştefan (mitrop. al Niceei) este autor al canoanelor Sfinţilor îngeri, din cele opt glasuri din Octoih, care se cântă luni, la Utrenie. Iosif, „scriitorul de cântări“, a compus canoane în cinstea sfinţilor din Minee, precum şi canoanele celor opt glasuri pentru zilele de rând ale săptămânii, din Octoih (se păstrează de la el 125 de canoane).

— „pater familias“, susţinătorul familiei şi împlinitorul cultului domestic în religia brahmană.

sau înmormântătorii
(κοπίαται, αἱ — kopiatai; lat. fossores, fossori, laborantes, lecticarii)
— din primele veacuri creştine, făceau şi ei parte din clerul inferior şi erau organizaţi într-o breaslă, o corporaţie, a cărei activitate consta în săparea galeriilor din catacombe şi repartizarea locurilor de înmormântare, a îngrijirii lor, mai ales mormintele martirilor. În vremea persecuţiilor păgâne, aceste catacombe erau locurile unde se înmormântau creştinii, iar mormintele martirilor erau, pentru ei, locurile de adunare pentru săvârşirea slujbelor divine. Astăzi groparii sunt nişte simpli laici, fără nici o legătură cu instituţiile clericale.

sau camera tombala
(funebră)
— este, în vechile biserici moldovene (din sec. XVI-XVIII), o încăpere distinctă, aşezată între naos şi pronaos, de obicei îngustă, menită să cuprindă mormintele ctitorilor. Ea se desparte de naos şi pronaos prin ziduri masive, transversale, cu câte o singură uşă de comunicare (ex. la Neamţ, la Humor); zidurile acestea au fost suprimate la restaurarea ulterioară a unora dintre aceste biserici (ex. la biserica fostei mănăstiri Solea, din Bucovina ş.a.). La alte biserici moldovene din aceeaşi epocă, pentru adăpostirea osemintelor ctitoriceşti s-au creat firide în pereţii laterali ai naosului, firide protejate de baldachine de piatră, de stil apusean (ex. biserica lui Luca Arbore, din satul Arbore-Suceava) ori alinierea mormintelor de-a lungul pereţilor laterali ai naosului şi pronaosului (cum a procedat Ştefan cel Mare, cu mormintele strămoşilor săi din biserica Rădăuţilor ori Neagoe Basarab, în mănăstirea Curtea de Argeş).

— învăţător, preot brahman, cunoscător al scrierilor sfinte, al vedelor, al culturii şi care are ucenici pe care trebuie să-i iniţieze şi să-i înveţe, spre a deveni la rândul lor brahmani. Guru ocupă locul cel mai înalt în ierarhia clericală indiană. În cadrul diferitelor secte religioase din India, Guru este un fel de director spiritual care nu este totdeauna un brahman. Viaţa lui e supusă unei serii de restricţii: ex. în hinduism, el nu are voie să iasă din incinta templului. E văzut rareori de credincioşi şi atunci stând la picioarele idolului; când moare un guru, sarcina sa o preia capul familiei sale. De aceea el trebuie să fie căsătorit şi să aibă copii, mai ales un fiu. Fiul său rămâne capul familiei şi apoi guru. Între diferiţi guru există o ierarhie, în fruntea căreia se află un „mare guru“. Marele guru trebuie să fie celibatar. Când acesta moare se alege altul din rândul consilierilor săi. Orice guru îşi pregăteşte un număr de discipoli, care-i ascultă cu sfinţenie cuvântul, deoarece guru e o persoană în continuă şi directă legătură cu Dumnezeu. Pentru aceasta, în şichism, guru era chiar divinizat.

(lb. ebr.)
— masă informă, amorfă (ca noţiune), „om creat de om“ (ca legendă iudaică). Legenda spune că „Golemul“ a fost creat spre a apăra comunităţile evreieşti împotriva persecuţiilor. Scăpată de sub control, această forţă benefică poate deveni malefică, distructivă. În epoca talmudică şi post talmudică, rabinii au creat diverşi golemi. Cel mai vestit este „Golemul“ — uriaşul de lut — creat de Iehuda Liva ben Betalei, tema fiind prelucrată şi preluată în sec. XIX în scrieri literare, în muzică şi balet.

— mănăstire de maici, în apropierea oraşului Ploieşti.

(γηροκομία, τά — ghirokomia = grija pentru bătrâni)
— se numeau aşezămintele de asistenţă socială create de Biserica creştină chiar din epoca apostolică (sec. I). După jumătatea sec. I apar primele forme de organizare socială a Bisericii creştine, cuprinzând o întreagă reţea de societăţi religioase şi instituţii de asistenţă socială, care asigurau ajutorarea materială a celor săraci. Această organizare s-a statornicit ca formă tipică a comunităţilor creştine şi a bisericilor, în general. Ea s-a menţinut atât în vremea persecuţiilor, cât mai ales după Edictul de la Milan (313), când împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creştinismului în statul roman. Instituţiile de asistenţă socială create de Biserică au avut dublu scop: religios şi moral, în timpul lui Constantin se cunoaşte un girocomiu, întemeiat de mama sa, împărăteasa Elena, şi altul, întemeiat de Zoticus, unul din foştii senatori ai împăratului. Zoticus s-a preoţit şi s-a dedicat ajutorării celor săraci, întemeind un aşezământ de asistenţă socială, în cadrul căruia se afla şi un azil pentru văduve (ghirocomion). În aşezămintele întemeiate de Zoticus funcţiona şi un orfelinat ὀρφανοτροφείον — orfanotrofeion), un spital, un azil pentru săraci, un azil pentru străini. Zoticus a fost trecut în rândul sfinţilor pentru toată activitatea sa pusă în slujba Bisericii şi a celor în suferinţă, dar şi pentru moartea sa martirică, sub împăratul Constanţiu. Interesele celor adăpostiţi în aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii erau apărate de slujbaşi speciali, care se numeau ecdici sau defensori bisericeşti (IAS).

— denumire dată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine practicii de a ghici viitorul prin „deschiderea pravilei“ sau ghicirea prin deschiderea Psaltirii, procedeu considerat o vrăjitorie. Acelaşi lucru este şi ghicirea cu obiecte legate de biserică: resturi de veşminte, cheia bisericii, cenuşa din cădelniţă, scrierea unor nume pe toacă, pe clopot, pe zidul bisericii etc. Asemenea practici sunt condamnate de Biserica creştină.

— haină lungă, largă, pe care o poartă clerul (călugări, preoţi, episcopi) peste anteriul preoţesc.

— pânza cu care se înfăşurau trupurile morţilor, ce erau puse în mormânt (după învierea Mântuitorului a rămas în mormânt giulgiul în care Nicodim îi înfăşurase trupul). Comunicări recente afirmă că Sf. Giulgiu se află în Italia, la Torino, adus aici de cruciaţi. Aceasta se infirmă însă, considerând că este vorba de o copie (v. rev. „Altarul Banatului“, 1-3/1994, p. 168).

alfabetul glagolitic— era vechiul alfabet bizantin, pe care Chiril şi Metodiu l-au adus slavilor când i-au creştinat în sec. IX. Literele „cirilice“, după părerea cercetărilor, nu sunt un alfabet nou al lui Chiril, ci vechiul alfabet glagolitic (care impropriu s-a numit chirilic).

sau Dulce-Iubitoare
(γλυκοφυλοῦσα — glicofilusa = dulcea, duioşie; γλυκοφυλέω — glycofileo = a îmbrăţişa cu duioşie)
— este un tip de icoană a Maicii Domnului în care e reprezentată cu Pruncul în braţe; Pruncul e strâns lipit cu faţa lângă obrazul Maicii Domnului, pe care o îmbrăţişează. Chipul mamei e îndurerat, prevestind suferinţele viitoare ale Fiului. Se pare că acest tip de reprezentare iconografică a Maicii Domnului este o copie, datând din secolul IX, reprodusă după copiile unui original pictat de Evanghelistul Luca, în timpul vieţii Maicii Domnului. Tradiţia că Sf. Ev. Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului este confirmată de textele liturgice. Astfel este slujba Utreniei din ziua de 26 august, când se prăznuieşte icoana Maicii Domnului din oraşul Vladimir („Vladimirescaia“, din Rusia) şi care aparţine tipului „duioşie“ — Glicofiluza. Numele Ev. Luca este consemnat în prima parte a canonului: „Zugrăvind preacinstitul tău chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a înfăţişat pe Ziditorul a toate pe braţele tale“.

— vorbirea în limbi diferite.

— zeul-şarpe, sculptură în marmură descoperită în săpăturile arheologice de la Constanţa, unde se află acum, în Muzeul de Arheologie.

(γνῶσις, ἡ — gnozis = cunoaştere)
— de la care denumirea de secte gnostice, formate prin sincretism religios, în care se contopesc elemente din diferite religii. Filozofia gnostică cu caracter religios afirmă că stăpâneşte toată puterea de cunoaştere, pe care o au numai cei iniţiaţi, căci se bazează pe tradiţii secrete. Gnosticii pretindeau că pot cunoaşte adevărul religios şi posibilitatea de a se mântui numai cu ajutorul raţiunii. Gnoza era filozofie religioasă păgână, născută din filozofia greacă şi religiile dualiste orientale, care căuta să absoarbă în sine iudaismul şi creştinismul sau să le înlăture. Gnosticii încercau să dea dogmelor şi practicilor creştine o expresie filozofică, adică să le explice raţional. Ca şi secta dochetistă, gnosticii spuneau că Hristos, ca om, n-a luat trup real, „material“, ci a avut un trup aparent, eteric, de aceea şi patimile, moartea şi învierea Sa sunt numai aparente. Mântuirea nu se realizează prin moartea lui Hristos, ci numai prin gnoză (cunoaştere), prin asceză, prin formule şi practici magice. Sfintele Taine, fiindcă folosesc materia (pâinea, vinul ş.a.) nu ajută la mântuire. Morala gnosticilor era o aspră asceză (căci materia trebuie distrusă, ea fiind cauza răului) sau un total libertinism (cu acelaşi scop de a distrugere materia); pentru mântuire nu sunt necesare faptele bune, ci numai gnoza; nu există nici înviere, nici judecată de apoi, nici rai, nici iad, căci lumea se va distruge prin foc. Sf. Scriptură trebuie interpretată alegoric sau înlăturată. Gnosticii aveau cărţile lor socotite sfinte, care redau adevărul numai celor iniţiaţi. Gnosticismul a existat ca un pericol pentru creştinism în sec. I şi II, dar începe să dispară prin sec. III, lăsând urme ale doctrinei gnostice numai în anumite curente, ca Maniheismul şi Marcionismul, strâns legate de Zoroastrism (religia vechilor iraniei, la care se adaugă elemente religioase din budism şi creştinism, doctrine dualiste (Marcion, sec. II, susţine existenţa a doi dumnezei, unul creator şi unul răscumpărător). Maniheismul susţine două principii eterne, binele şi răul, care se opun continuu — întemeiat de Manes-Mani, filozof persan, sec. III.

goim
(cuv. ebr. — „celelalte neamuri“)
— folosit pentru a denumi pe cei care nu erau evrei, în sensul că erau străini de învăţătura şi obiceiurile evreieşti.

— provincie în nordul Palestinei antice, pe malul apusean al râului Iordan; Mântuitorul a trăit aici până la vârsta de 30 de ani (în Nazaret-Galileea) şi, după ce a fost botezat de Sf. Ioan Botezătorul, şi-a desfăşurat cea mai mare parte din activitatea Sa în mijlocul oamenilor.

(lb. ebr.)
— este denumirea ce se dă unei şcoli talmudice.

sau haucas— numele zeităţilor mărunte în care credeau vechii peruvieni şi despre care credeau că se întrupează în idoli şi fetişuri.

Mohandas Karamkand (1869-1948)supranumit Mahatma („suflet mare“) — este, alături de Tagore, una din personalităţile reprezentative ale Indiei, din prima jumătate a sec. XX. Filozof hinduist, el este un cunoscător profund al tuturor religiilor şi afirmă că au în ele ceva bun, dar nici una nu este desăvârşită şi nu deţine adevărul deplin. Toate deţin revelaţii, dar toate sunt supuse greşelii; Gandhi admite că Iisus era unul dintre „fiii lui Dumnezeu“, dar nu singurul, o „strălucită revelaţie a lui Dumnezeu, dar nu singura revelaţie“. Consideră Biblia ca o carte inspirată, dar în acelaşi fel cum erau inspirate Vedele sau Coranul. Deşi credea în sfinţenia Vedelor, Upanişadelor şi scrierilor sacre indiene, în întrupările lui Vişnu şi în reîncarnare, el a fost totuşi influenţat de creştinism în cugetarea religioasă şi viaţa practică. Mărturiseşte că în Noul Testament a descoperit el sensul adevărat al „nonviolenţei“, al ideii de „ahimsa“, înţeleasă, în jainism şi budism, mai mult ca o resemnare. Pentru Gandhi, ahimsa devine o „rezistenţă pasivă“, în spiritul eroic de jertfă care se desprinde din Sf. Evanghelie. Devine o datorie de a învinge răul prin bine.

— lăcaş de cult în religia islamică (mahomedanism).

(„pământul“)
— zeul egiptean creat de Ra-Atum-khepri (zeul soare).

— este zeu al cerului, al furtunii şi al fulgerului, în religia geto-dacă.

— ucidere în masă a unei colectivităţi umane, din care însă mai pot rămâne supravieţuitori.

vezi şi {Iad}, {Infern}, {Tartar}.

(ebr.)
— Talmudul.

— lac foarte mare în Galileea, pe care îl străbate râul Iordan în curgerea lui spre sudul Palestinei, numit şi Marea Galileii şi lacul Tiberiada; pe malurile lui şi-a desfăşurat Iisus mare parte din activitatea Sa.

(grec. Γεωργέω — Gheorgheo; lat. terram colo = agricultor).

(ebr. — teasc sau presă de ulei)
— grădină situată dincolo de pârâul Cedrilor (Chedron) (In. 18, 1) la poalele muntelui Măslinilor (Lc 22, 39), în partea de Sud-Vest a Ierusalimului. În vremea Mântuitorului aici era locul Său favorit pentru rugăciune. Aici a venit să se roage şi în penultima sa zi de viaţă după ce a luat ultima cină cu Apostolii. A fost rugăciunea cu „sudoare de sânge“ care precedat prinderea Sa prin trădarea lui Iuda, după care au urmat patimile, răstignirea şi moartea pe cruce (Lc. 22, 44).

(cuv. ebr.)
— secretar al unui rabin.

sau Gavriil
(ebr. „omul, bărbatul sau eroul lui Dumnezeu“)
— arhanghel; Biserica ortodoxă îl prăznuieşte, împreună cu Sf. Arhanghel Mihail pe 8 noiembrie. I s-a arătat de două ori în chip de om proorocului Daniel pentru a-i tălmăci vedeniile (Dan. 8, 16; 9, 21). I se înfăţişează lui Zaharia, în timp ce acesta tămâia în templul din Ierusalim, anunţându-i naşterea lui Ioan Botezătorul (Lc. 1, 11-20). Arhanghelul Gavriil este cel care a vestit Fecioarei Maria că-L va naşte pe Mesia (Lc. 1, 26-38). În iconografie este înfăţişat purtând în mână un crin. În religia islamică (mahomedanism), el este socotit căpetenia îngerilor buni, în antiteză cu Iblis, îngerul căzut (ca şi Lucifer) din cauza trufiei. Arhanghelul Gabriel este ocrotitorul văduvelor, fecioarelor şi copiilor.