(gr. ζώνη, ἡ — zoni, ζωνάριον, τό — zonarion, lat. cingulum baltheus = cingătoarea, arhaic slv. poiasul)
— este o piesă din veşmintele liturgice; se confecţionează din stofă, are o lungime de aproximativ jumătate de metru şi lată de 6-8 cm, care se leagă cu ajutorul unor bentiţe puse la capetele brâului. Preotul şi episcopul se încing cu brâul peste stihar, ca să nu-i incomodeze în timpul săvârşirii Sfintelor slujbe. Şi în V.T., brâul făcea parte din costumul preoţesc de slujbă (Ieşire 28, 8 şi 28, 39). În cartea lui Isaia găsim şi interpretarea simbolică pe care profetul o dă brâului: „Dreptatea (lui Mesia) va fi ca o cingătoare pentru rărunchii Lui, şi credincioşia, ca un brâu pentru coapsele Lui“ (Isaia 11, 5). Apare în viziunea din Apocalipsa a Sf. Ev. Ioan: „Fiul Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu brâu de aur“ (Apoc. 1, 13). Fericitul Ieronim numea această cingătoare „baltheus“(Epist. CXXVIII, ad Fabiolam, P.L.). În Biserica romano-catolică şi diaconii poartă brâu, dar în cea ortodoxă îl poartă numai preoţii şi episcopii la săvârşirea Sf. Liturghii şi la celelalte slujbe, când trebuie să îmbrace toate veşmintele. Sf. Simeon al Tesalonicului explică simbolismul brâului, care închipuieşte „puterea ce ş-a dat arhiereului de la Dumnezeu, peste mijlocul său“ (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 533).

— religie indiană provenită din vechea religie vedică, formulată în Vede (cele mai vechi şi sfinte cărţi ale Indiei) şi completată cu concepţii religioase mai noi, de către brahmani (preoţi vedici). Izvoarele de cunoaştere ale acestei religii sunt cărţile sfinte indiene: Brahmanele, Aranyakas şi Upanişadele, precum şi cărţile Sutras şi Satras depozitare ale tradiţiei, un fel de manuale conţinând învăţămintele tradiţionale cu privire la cult şi viaţă morală, în acelaşi timp fiind şi izvoare de cunoaştere, ca şi Vedele, a vieţii indienilor sub toate aspectele ei. Brahmanismul păstrează cultul zeilor vedici, dar ridică deasupra lor o divinitate nouă, o fiinţă supremă, a cărei natură e nedefinită, numită când Prajapati (stăpânul creaturilor), când Puruşa („omul“, „bărbatul“), când Brahma. În cosmogonia brahmană, lumea este o emanaţie a lui Brahma. Brahmanismul acordă o mare importanţă problemei sufletului şi mântuirii. În Brahmane, fiinţa lumii se confundă cu Brahma. În Upanişade, literatură ceva mai târzie, creată de casta nobililor (regi şi războinici), ideea de Brahma e înlocuită cu Atman (suflu, suflare). Această denumire, Atman, se referă în primul rând la sufletul omenesc, care e considerat un dublu al corpului, format dintr-o materie eterică. Atman este, în om, principiul unificator care coordonează simţurile (pràna). Această forţă vitală, sufletul, se manifestă în diferite forme în fiinţe, în lucruri şi în tot universul. Există şi un Atman universal, un suflet al lumii, asemănător cu sufletul omenesc, care emană ca o scânteie din acest Atman universal. El nu se poate defini şi nici cunoaşte pe cale raţională, ci numai pe cale suprasensibilă, printr-o concentrare spirituală, orânduită prin legi fixe. Aceste legi sunt un ansamblu de practici de meditaţie numite Yoga. Ele ajută pe practician (yoghin) să se scufunde în propriul său suflet şi să înţeleagă marele adevăr că esenţa ultimă a existenţei este de natură spirituală, este Atman, şi că propriul său suflet este de aceeaşi natură cu Atman, cu Marele Tot (Tad). Această înţelegere a identităţii „Tat tvam asi — tu eşti acesta — tu eşti Atman“, înseamnă fericirea supremă. Ajungând la această trăire, omul nu mai simte atracţie spre nimic pământesc, lumea fiind o aparenţă înşelătoare (maya), adevărata realitate a lumii fiind Atman sau Brahma şi singura dorinţă aceea de a se resorbi în Marele Tot, în Atman-Brahma, ceea ce în brahmanism înseamnă mântuire. Ea constă în „cunoaştere“, „iluminare“, nu în fapte, ci în legi morale, în sacrificii, ca în practica din perioada veche. Dar pentru a ajunge la acest grad de perfecţiune, de mântuire, nu e suficientă o singură viaţă; de aceea omul trebuie să treacă prin mai multe reîncarnări. În cartea „Legea lui Manu“ sunt cuprinse toate lămuririle privitoare la etapele pe care le va străbate sufletul prin reîncarcare în demoni, în animale inferioare, până la om. Dar şi ca om va trebui să treacă prin toate castele, de la cea mai de jos până la brahmani. Ajungând la cea mai înaltă treaptă de spiritualitate, sufletul trece în Brahma, putând spune: „Eu sunt Brahma“. Aceasta e treapta supremă, în care sufletul şi-a găsit liniştea supremă, într-un fel de somn adânc, de contopire cu infinitul. Dar aceste vieţi succesive, aceste reîncarnări nu au traiectorie direct ascendentă. Ele pot fi foarte inegale, urcând sau coborând, după calitatea vieţii, a faptelor pe care le-a săvârşit omul în respectiva reîncarnare. Această totalitate şi calitate a faptelor, numită Karman, determină numărul reîncarnărilor. Ideea de reîncarnare (samsara) a influenţat viaţa socială a Indiei, dând, pe de-o parte, naştere unei atitudini de resemnare în suportarea suferinţelor, considerându-le ca o consecinţă inevitabilă a faptelor vieţilor anterioare, şi, pe de altă parte, un imbold spre fapte bune, pentru ca omul să-şi poată pregăti o stare mai fericită într-o nouă viaţă, spre a ajunge cât mai grabnic la eliberarea de samsara (de o altă reîncarnare). Această învăţătură despre metempsihoză (reîncarnare) este una din formele reînnoitoare ale religiei vedice, învăţătură care se află în Upanişade. Înţelegerea înaltă a acestor probleme nu era accesibilă decât castei brahmanilor (preoţilor). Mulţimile continuau să cultive pe zei şi să împlinească tradiţiile vieţii religioase, morale şi sociale, cuprinse în Vede. Aceste tradiţii, care ajung în brahmanism la un formalism exagerat, vor fi rânduite într-o serie de prescripţii fixate într-un cod numit Legea lui Manu. Este evidentă aici, pe plan social, părtinirea castelor şi întărirea puterii lor. Primele trei caste: Brahmanii, Ksatrya şi Vayşia, considerate ariene, deţin superioritatea asupra celei de a patra castă numită Sudra, neariană, formată din băştinaşii subjugaţi de arienii stabiliţi aici mai târziu (sec. II î.Hr.), veniţi din Podişul Pamir, de unde au coborât odată cu iranienii (arieni) stabiliţi în Iran (numit Persia, până în 1933). Pe ultima treaptă a vieţii sociale indiene se află Paria, cei în afară de caste (aceştia sunt emigranţii, creştinii, mahomedanii). În brahmanism, deşi filosofia a rămas strâns legată de doctrina religioasă şi de practicile cultului, aşa cum se reflectă în Upanişade şi mai ales în Brahmane, totuşi speculaţia filozofică excesivă a dus la formarea câtorva sisteme numite ortodoxe, pentru că se bazează pe învăţăturile din Vede, şi eterodoxe, pentru că neagă autoritatea Vedelor. Sunt şase sisteme ortodoxe, dintre care cel mai important este Vedanta, care înseamnă „sfârşitul Vedei“, adică încununarea, atingerea scopului final Vedelor. Acest sistem s-a menţinut din epoca brahmană până azi şi n-a fost înfrânt nici de budism. Vedanta, sistem filozofic a cărui formă actuală a fost clarificată de marele comentator indian Samakara (sec. VIII — IX î.Hr.), cuprinde o gândire panteistă de o mare abstracţiune şi subtilitate (vezi {vedanta}). Paralel cu Vedanta, considerat un sistem idealist, se dezvoltă în Upanişade un alt sistem realist, Samkya, care, deşi pluralist, considerând lumea formată din25 de elemente, este un sistem dualist, reducând esenţa lumii la două elemente: suflet şi materie. Scopul final este mântuirea sufletului din materie şi cufundarea lui în Nirvana, somnul veşnic (vezi {vedanta}). Din acest sistem ateist, Samkya, s-a dezvoltat sistemul filozofic Yoga, al cărui scop este tot mântuirea sufletului, prin scufundarea lui într-un Dumnezeu numit Işvara, conceput ca spirit superior (vezi {vedanta}). Un alt sistem filozofic eterodox, generat de Brahmanism, este Garvaka, sistem ateist, căci nu recunoaşte Vedele, neagă existenţa lui Dumnezeu şi a sufletului, precum şi existenţa altei vieţi după moarte. Contrar celorlalte sisteme (Vedanta, Samkya, Yoga), profund pesimiste, practicând asceza, mortificarea şi renunţarea la viaţă prin negarea ei, sistemul Carvaka predică trăirea din plin a vieţii, cu toate plăcerile ei. Sub aparenţa sa optimistă şi acest sistem este profund pesimist, căci îndeamnă la gustarea plăcerilor vieţii, ca un mijloc de a uşura durerea existenţei. Toate aceste sisteme, mai mult sau mai puţin apropiate de Vede, au influenţat religia indiană din perioada brahmană, îndepărtând-o de viaţa reală a credincioşilor, şi făcând din religia practică, un sistem golit de viaţă. Ca o reacţie împotriva acestor sisteme, apar, în sânul brahmanismului, două secte mari, cunoscute sub numele de jainism şi budism (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982, p. 208-218).

— preoţi vedici, care săvârşeau complicatul ritual al cultului lui Brahma şi care şi-au luat numele de la Brahmanas (explicaţii) (vezi şi {Brahmanele}), comentariile Vedelor (Brahmanele) comentarii făcute de aceşti preoţi. Brahmanii constituiţi într-o castă sunt cei mai privilegiaţi în rândul celor patru caste ale Brahmanismului. Casta Brahmanilor e formată din reprezentanţii tradiţiilor relioase şi culturale indiene. Ei studiază şi explică Vedele, determină puterea spirituală şi morală asupra celorlalte caste existente şi prevăzute în Legea lui Manu: Kşatuya, Vaişega şi Sudra. Brahmanii au atribuit castelor origine divină, bazându-se pe un imn din Rig-Veda (X, 90), în care se spune că la creaţia lumii, cele patru caste au luat naştere din Puruşa (omul primordial, oferit ca sacrificiu mistic). Brahmanii s-au născut din gura lui Puruşa, războinicii Kşatrya, din braţe, agricultorii Vaişuga, din coapse şi Sudra, din picioare. Datele istorice arată că la stabilirea lor în Punjab (noului Indiei), arienii n-au fost împărţiţi în caste. Diferitele ocupaţii şi diferenţa dintre arieni şi băştinaşi au dus la această situaţie. Întâietatea brahmanilor faţă de celelalte caste s-a realizat în timp şi prin lupte cu casta războinicilor, lupte menţionate în unele tradiţii indiene. Viaţa unui brahman cunoaşte mai multe etape, până a ajunge la aceea de slujitor a lui Brahma şi până la contopirea în Brahma, aspiraţie care constituie etapa finală a vieţii brahmanului. Astfel, la vârsta de şapte ani este adus în casa unui guru (învăţător) unde, după ce primeşte cu solemnitate cingătoarea sfântă, viitorul brahman îşi începe ucenicia. El primeşte învăţătura în schimbul unor servicii domestice. Când termină studiile (care constau în cunoaşterea scrierilor sfinte şi săvârşirea cultului), după o baie fierbinte, cu ceremonial, aduce primul sacrificiu, săvârşind prima slujbă sacră. Acum începe o nouă etapă a vieţii: aceea de familist. Se poate căsători şi are obligaţia de a avea copii, mai ales un fiu, care trebuie să îngrijească mai târziu familia şi să asigure continuitatea cultului particular (domestic). Ca şef al familiei (grihastha), tânărul are de îndeplinit zilnic cinci mari îndatoriri: să ofere lui Brahma o lectură pioasă, să cinstească pe strămoşi aducându-le, în cadrul cultului domestic, apă şi alimente, iar zeilor jertfe arse în focul domestic, dând animalelor hrană şi oamenilor ospitalitate. Această perioadă a vieţii viitorului brahman se sfârşeşte atunci când fiul său a crescut şi poate prelua rolul de „pater familias“, fiind capabil să îndeplinească cele cinci îndatoriri. Viaţa socială se încheie astfel iar brahmanul, care respectă în totul legea, trebuie să se gândească la mântuirea sa personală. El împarte averea la copii şi se retrage singur sau cu soţia, în pădure, ducând cu el şi foc sacru din vatra domestică şi pe care îl va pune în vatra unei colibe unde-şi va duce viaţa în post, rugăciune şi meditaţie, ca un adevărat pustnic (vanaprostha). El va părăsi însă şi această formă de viaţă căreia îi urmează totala renunţare şi desprindere de legăturile pământeşti „şanmyasin“, renunţător, vati, „ascet“). Când părăseşte definitiv familia, nu mai aduce sacrificii şi trăieşte doar meditând asupra adevărului suprem, aşteptând întoarcerea în Brahma prin moarte (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982.).

— sunt cărţi sfinte indiene, care cuprind comentarii la cele patru Vede, comentarii numite Brahmanas (explicaţii). Vedele cuprind imne şi formule pe care le rostesc preoţii, dar nu arată şi care este legătura dintre aceste formule şi gesturile rânduite de ritualul sacrificiilor. Brahmanele dau aceste relatări practice (Brahmanas) şi în plus insistă asupra fiecărui rit şi chiar verset din Vede, dându-le interpretări alegorice şi mistice. Aceste interpretări la cele patru Vede sunt făcute de eremiţi, mistici recrutaţi din rândul preoţilor brahmani. Cugetările mistice formează capitole aparte în Brahmane. Ele sunt intitulate Aranyakas („cugetări din pădure“; vezi şi {brahmanii}) şi caută să explice sensul mistic al sacrificiului şi ceremoniilor în general, precum şi despre creaţie, despre natura zeilor etc. Aranyakas au şi capitole aparte de înalte speculaţii teologice, care se numesc Upanişade („învăţătură secretă“) şi care nu pot fi cunoscute decât de un număr restrâns de discipoli. Upanişadele discută marile probleme teologice şi filozofice despre: originea lumii, fiinţa şi atributele zeilor, natura sufletului omenesc şi raporturile lui cu materia şi spiritul divin. Libertatea de gândire cu care sunt discutate aceste probleme se atribuie faptului că Upanişadele nu sunt numai opera brahmanilor, ci în mare parte sunt opera unor învăţaţi din casta nobililor (Ksatrya). Brahmanele, Aranyacele şi Upanişadele, ca şi Vedele sunt considerate cărţi sfinte, revelate (sruti, adică „ceea ce a fost auzit“, revelaţie).

(absolutul, substanţă divină, „fiinţa lumii“)
— numit şi Atman şi Marele Tot, zeitate supremă, deasupra zeilor vedici; este o creaţie a preoţilor brahmani care, practicând rugăciunea sacrificială, au transformat-o din mijloc de comunicare cu zeii, într-o forţă cu atribute atât de mari, încât au considerat-o ca fiind însăşi puterea creatoare a universului, principiul universal, existând prin sine, absolutul-Brahma, în care brahmanii caută să se scufunde prin meditaţie. Brahmanii au ridicat o abstracţiune filosofică la rang de zeu, zidindu-i şi temple. Brahma nu este însă un zeu popular, el a rămas zeul intelectualilor şi brahmanilor, un zeu impersonal, un principiu metafizic suprem. Nu are nici nume, nici formă. I se spune Tad (acesta) şi Om („cel ce a fost, este şi va fi“). „Om“ este o silabă sfântă, întrebuinţată în invocări, la începutul şi la sfârşitul rugăciunii, căreia misticii indieni îi atribuie o influenţă extraordinară asupra celui care ştie cum s-o rostească şi cum să mediteze asupra ei. Numai prin ea, prin rugăciune, se poate ajunge la mântuire, la fericirea totală, adică la starea de scufundare, de resorbire în Marele Tot (Tad), în Brahma (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982, p. 210).

(brăduţ)
— nume regional dat sărbătorii celor 40 de mucenici din Sevasta, care se ţine la 9 martie.

Sf. Ioan Botezătorul— numit astfel, căci, pentru viaţa lui neprihănită, Dumnezeu l-a ales să fie Botezătorul Fiului lui Dumnezeu. El era fiul preotului Zaharia, de la templul din Ierusalim şi al Elisabetei, soţia lui Zaharia, pe care Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a dăruit un fiu, la bătrâneţe. Ioan a fost afierosit (închinat, promis) Domnului de la naşterea sa şi a dus o viaţă de mare sfinţenie, fiind socotit „cel mai neprihănit dintre oameni“. După un timp de trăire în pustie, în mare post şi rugăciune, s-a întors, la vremea cuvenită, printre oameni şi a început a propovădui oamenilor apropiata venire a Mântuitorului, botezându-i în râul Iordan şi îndemnându-i la pocăinţă spre a fi vrednici să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea a şi fost numit „Înainte Mergătorul“ Domnului. Când Iisus a împlinit 30 de ani, înainte de a-şi începe activitatea evanghelică, a venit la râul Iordan şi a fost botezat de Sf. Ioan, care, încercând să refuze, spunea că nu e vrednic să-i deslege nici cureaua încălţămintei, mărturisind dumnezeirea lui Iisus. Pentru instransigenţa cu care a înfierat păcatele oamenilor şi a familiei regelui Irod, în special, Ioan a fost ucis de Irod. Acesta, la îndemnul soţiei sale Irodiada, a poruncit să i se taie capul. Ziua morţii e însemnată în calendarul creştin la 29 august: „Tăierea capului Sfântului Ioan“, când se ţine post aspru. Sf. Ioan Botezătorul este socotit ultimul mare profet al Vechiului Testament, care face legătura cu Noul Testament.

(baptizo,-are = a boteza şi affundo,-are = a afunda, a scufunda în apă, termen vechi „afundare“ pentru botez sau Taina Sfântului Botez)
— este prima taină pe care o primeşte oricine vrea să devină membru al Bisericii creştine. Botezul se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, după cuvântul Mântuitorului Care l-a instituit, poruncind Sfinţilor Apostoli, înainte de înălţarea Sa la cer: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh“. (Matei 28, 19). Botezul se dă copilului care se naşte, dar şi omului în vârstă care vine din altă religie (mahomedanism, mozaism, budism). Botezul se săvârşeşte de către episcop sau preot — în caz extrem şi de diacon sau chiar de un laic; se face prin afundare de trei ori, în apă curată, a copilului, rostindu-se cuvintele: „Botează-se robul lui Dumnezeu (cutare) în numele Tatălui, Amin, al Fiului, Amin. al Sfântului Duh, Amin“. Botezarea prin turnarea apei sau prin stropire, aşa cum o fac catolicii este îngăduită, în Biserica ortodoxă, numai în cazuri excepţionale, când nu se găseşte apă de ajuns sau cineva este bolnav şi nu poate suferi cufundarea în apă. Fiecare botezat este însoţit de un naş care mărturiseşte credinţa în Hristos, în numele celui botezat şi se obligă că va creşte pe finul său în adevărata credinţă. Tainele care însoţesc botezul sunt Ungerea cu Sf. Mir şi Împărtăşania care se dă după săvârşirea botezului celui care prin botez s-a spălat de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele săvârşite până atunci (dacă cel botezat este adult) şi este vrednic să se unească cu Hristos. Prin păcat strămoşesc se înţelege păcatul săvârşit de primii oameni în rai, prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu. Prin neascultare, ei s-au făcut vinovaţi de pedeapsă, pierzând starea de fericire în care-i aşezase Dumnezeu, la creaţie. Păcatul lor şi vina pentru păcat a trecut şi asupra urmaşilor şi astfel întregul neam omenesc a devenit robul păcatului. Din această robie, omul nu poate fi mântuit decât prin jertfa de bună voie a cuiva care să nu aibă păcat. Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat pe pământ şi S-a jertfit, murind pentru om, spre a-l scăpa de robia păcatului. Botezându-se în numele lui Hristos, omul se spală de păcat şi poate căpăta mântuirea: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu“ (Ioan 3, 5), căci botezul este naşterea într-o viaţă nouă, fără păcat. Botezul nu distruge însă şi înclinarea spre păcat cu care creştinul, adică cel ce a primit botezul, trebuie să lupte necontenit spre a o înfrânge şi a putea făptui numai binele, bucurându-se de toate binefacerile spirituale pe care i le dă Biserica lui Hristos. În afară de botezul obişnuit prin apă, mai există un botez al sângelui, pe care l-au primit şi îl primesc martirii care şi-au vărsat sângele pentru apărarea credinţei în Hristos, dar care n-au apucat să primească botezul cu apă. Se poate vorbi şi de un altfel de botez, numit botezul dorinţei, pe care l-au primit patriarhii şi drepţii Vechiului Testament, dinainte de venirea Mântuitorului, care au dorit să vadă pe Cel făgăduit de Dumnezeu şi au murit cu credinţa în venirea lui (vezi şi {colimvitra}) (LS, p. 355-365). Sfântul Grigore de Nazianz enumeră şase feluri de botez: al lui Moise sau cel scos din apă, a lui Ioan Botezătorul sau al pocăinţei, al lui Hristos sau al Duhului, botezul sângelui sau al martiriului, botezul lacrimilor (comparat cu pocăinţa), şi botezul focului (în viaţa cealaltă).

— localitate istorică în Moldova, în apropiere de Tg. Ocna, pe valea Trotuşului, unde în 1436 s-a născut şi a copilărit Ştefan cel Mare, viitorul domn al Moldovei. Legenda spune că-ntr-o joacă de copii au fost surprinşi de turcii care i-au prins şi au spânzurat de creanga unui stejar pe un bun prieten al copilului Ştefan. În amintirea lui, Ştefan azidit acolo o biserică (1493), biserica din Borzeşti, rămasă până azi, dar refăcută şi întărită ulterior cu contraforţi, care i-au schimbat înfăţişarea iniţială.

— denumire pentru preoţii budişti (chinezi şi japonezi).

sau Colindeţ.

— spital de mănăstire.

(slv. „cel ce grăieşte despre Dumnezeu, teolog“)
— Sf. Ioan Evanghelistul e numit şi Bogoslovul; Sf. Grigorie de Nazianz, arhiep. al Constantinopolului, mare cărturar şi Părinte bisericesc, sec. IV, era numit şi Sf. Grigore Teologul (Bogoslov şi Teolog, cu acelaşi înţeles).

(slv.)
— Maica Domnului.

bogorodicine
(slv.)
— se numesc troparele (cântări scurte de laudă şi slăvire) pentru „Născătoarea de Dumnezeu“, rânduite în Ceaslov la Utrenie şi Vecernie şi la canoanele sărbătorilor şi pentru fiecare zi a săptămânii, şi care se cântă pe cele opt glasuri peste tot anul. Bogorodicina se numeşte şi mirida Sfintei Fecioare scoasă la Proscomidie (în „învăţătura preoţilor pe scurt de şapte taine…“ Buzău, 1702, f. 17); vezi şi {Panaghia}, {proscomidie}, {cultul marial}.

— sectă întemeiată de Ieremia Bogomil în Bulgaria, în sec. X; combate dogma Sfintei Treimi, Sfintele Taine, Biserica şi Statul. Răspândiţi în peninsula balcanică, în Rusia, bogomilii au ramificaţii în Occident prin secta catarilor (în Nordul Italiei) şi a albigenzilor (Franţa sudică).

Antim Ivireanul — „Cuvânt de învăţătură la Bogoievlanie“, în „Predici“ Ed. Acad., 1962, p. 133.

— este numele zeului suprem al vechilor slavi, Dumnezeu.

(slv. Bogu da prosti — Dumnezeu să ierte păcatele)
— formulă de mulţumire când se primeşte un dar dat de pomană pentru sufletele celor morţi.

— cântec de jale pentru cei morţi, jelanie, plânset.

(lat. baptizare = a boteza)
— este numită în popor sărbătoarea împărătească a Botezului Domnului (6 ianuarie) în apa Iordanului (Matei 3, 13-17; Luca 3, 21-22). Se mai numeşte şi Epifania şi Teofania (Ἡ Ἐπιφάνεια — Epifaneia; Τὰ Ἐπιφάνεια, τὰ ἅγια θεοφάνεια τοῦ κυρίον — Ta Epifaneia, Ta agia Teofaneia tou Kiriou = Epifania, Sfânta Arătare a Domnului; slv. Bogoiavlenie Gospodnia = Arătarea Domnului), pentru că în această zi Iisus se arată oamenilor şi este mărturisit ca Mesia (Mântuitor), atât de glasul lui Ioan Botezătorul, cât şi de glasul Tatălui din ceruri: „Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Matei 3, 17). Boboteaza este printre primele sărbători creştine, ca şi Naşterea Domnului. Denumirea de Epifanie a rămas la ortodocşi şi la catolici; în Apus, a devenit (din sec. V) în credinţa populară şi Săbătoarea celor trei magi (Festum trium Magum). Fiindcă Botezul era numit şi gr. (φωτισμός — fotismos), Botezul s-a numit şi sărbătoarea luminilor (dies luminum) cum s-a păstrat şi în cărţile de slujbă ortodoxe. În ajunul Bobotezei se posteşte, obicei rămas din epoca catehumenatului (catehumenii, cei ce se pregăteau să primească botezul, posteau şi chiar ajunau, adică nu mâncau nimic). Boboteaza este una dintre cele mai populare sărbători în toată Ortodoxia, şi la români. Ea s-a sărbătorit întotdeauna cu mult fast, în această zi făcându-se sfinţirea apelor (Aghiazma Mare). În ajunul Bobotezei, preotul merge cu „botezul“, stropind casele credincioşilor cu apă sfinţită în acea zi, Aghiazma Mare. În unele părţi ale ţării era obiceiul ca flăcăii să meargă cu „Iordanul“ (un fel de colind legat de Botezul Domnului în râul Iordanului).

(ebr. „fii tunetului“)
— numele dat de Iisus celor doi Apostoli: Iacob şi Ioan (fiii lui Zevedeu din Betsaida) (Marcu 3, 17; Matei 10,2).

a blestema
(lat. blasphemo, gr. βλασφημέω — blasfimeo = a huli, a blestema)
— rugăciune negativă de atragere a divinităţii pentru pedepsirea cuiva care a săvârşit un rău împotriva unui semen al său. Biserica nu admite bleslemul, considerându-l un păcat împotriva lui Dumnezeu. Blestemat în sens de om rău, se foloseşte în expresii ca: „este un blestemat“, cu sens de om ce calcă legea morală, om capabil de orice faptă mârşavă.

— se numeşte acţiunea de batjocorire a celor sfinte (a Bisericii, a lui Dumnezeu, a icoanelor, a cultului); şi înjurătura este o blasfemie.

— termen rus, pentru fericiri (Matei 5), folosit în Triod (Blaj, 1800) şi Biserica Vasile Blajenîi, monument de artă arhitecturală din sec. XVI, Moscova (Kremlin) (V. Florea, Istoria Artei Ruse, Bucureşti, 1979.).

(slv. blagoveşnic) sau Bunavestire
— numele sărbătorii închinate Maicii Domnului, la 25 martie, când îngerul a vestit Sfintei Fecioare că va naşte pe Hristos. În sec. IV-V, s-a zidii la Nazaret o biserică pe locul unde fusese casa în care Maica Domnului a primit, de la Arhanghelul Gavriil vestea că va naşte pe Mesia (vezi {cultul marial}). La catolici e numită sărbătoarea Zămislirii Domnului.

(slv.)
— binecuvântare.

— administrator bisericesc de plasă (comună cu mai multe sate în subordine, în vechea împărţire teritorială) în Moldova, sub stăpânirea rusească; v. cartea Datoria şi stăpânirea blagocinilor şi a protopopilor (rus.-rom.), Iaşi, 1791.

— capitala imperiului roman începând din anul 330, când împăratul Constantin cel Mare mută definitiv capitala imperiului de la Roma la Bizanţ, oraş grecesc aşezat pe malurile Bosforului, născut dintr-o veche colonie greacă ce dăinuia aici de şapte secole înainte de Hristos, pe vatra unui sat numit Bizanţ. Acest act a fost posibil numai după ce Constantin (în urma înfrângerii lui Maxenţiu în 312, şi apoi a lui Liciniu în 323), ajunge singur împărat al imperiului care fusese divizat în trei. Palatul imperial de la Roma a fost cedat episcopului creştin. Noua capitală se va numi Constantinopol şi va deveni un oraş cu mare rol politic şi bisericesc, datorită triumfului creştinismului, care după Edictul de la Milan (313), este proclamat religie de stat. „Roma cea nouă“, cum avea să mai fie numit Bizanţul, punea în umbră Roma veche şi avea să provoace nemulţumirea episcopilor ei prin ridicarea episcopilor noii capitale la rang egal cu al lor, aşa cum se va consfinţi în sinoadele II şi IV ecumenice. Pentru fixarea învăţăturii Bisericii creştine s-au ţinut şapte sinoade ecumenice, toate fiind patronate de împăraţii bizantini. În veacurile care au urmat după întemeierea sa, Bizanţul s-a impus nu numai ca o capitală a unui puternic imperiu (ale cărui hotare se întindeau în Asia (Palestina, Arabia), în Africa (Egipt), dar devenise şi un centru religios, economic, literar şi artistic, pe lângă cel politic şi administrativ. Era numit „oraşul“ păzit de Dumnezeu şi în comparaţie cu marile centre ale Apusului, devenise o „cetate a eleganţei, centrul civilizaţiei, al lumii civilizate“, „Parisul Evului Mediu“. Universitatea întemeiată la Bizanţ în sec. V (425) devine centrul cultural cel mai important al imperiului până prin sec. VIII, când are o epocă de decădere din cauza luptelor iconoclaste şi când împăratul Leon Isaurul închide universitatea care se bucurase, în Bizanţ, de o autoritate atât de mare. Vremea înflorii universităţii din Bizanţ revine sub împăratul Bardas, care o reînfiinţează. Disciplinele se predau în lb. greacă. O figură strălucită a acestei universităţi este Fotie „cel mai erudit bărbat al veacului său“. Disciplinele de bază: ştiinţa şi filosofia, gramatica şi studiul textelor istoricilor, poeţilor şi oratorilor Greciei antice (Aristotel, Platon) ajunseseră în sec. XI la o dezvoltare pe care Apusul avea s-o cunoască abia în sec. XV, al Renaşterii italiene. Până la căderea imperiului bizantin (sec. XV, 1453 — căderea Bizanţului sub presiunea ofensivei mahomedane), Universitatea şi toată viaţa ştiinţifico-filosofică şi religioasă a Bizanţului a fost vestită în toată lumea, exercitând o puternică influenţă asupra Orientului arab şi a Occidentului latin. După organizarea Bisericii creştine în episcopate, mitropolii şi patriarhate, începând din sec. VI, Patriarhia din Constantinopol a primit titlul de Patriarhie ecumenică, aşa cum a rămas până azi, de ea depinzând canonic toate patriarhiile autonome şi autocefale ortodoxe. (în ultimul timp, Biserica Ortodoxă Rusă agită ideea ieşirii de sub canonicitatea Patriarhiei ecumenice din Constantinopol).

— disciplină de studiu a culturii bizantine (limba, literatura, istoria şi arta, teologia).

(lat. ecclesia = adunare; gr. ἐκκλησία — ecclisia)
— era numele dat primelor adunări creştine care aveau loc la început în anumite case pentru săvârşirea cultului. De la înţelesul de adunare termenul vecclisia s-a dat apoi şi locului unde se ţinea adunarea, loc care a devenit casa Bisericii (ὁ τῆς ἐκκλησίας οἶκος — o tis ecclisias ikos); termenul ecclisia este cel mai vechi pentru noţiunea de biserică în ambele ei înţelesuri (şi „loc de cult“ şi „adunare“) şi aşa s-a păstrat în limbile neolatine apusene (franc. eglise, ital. chiesa, span. iglesia). Denumirea latină basilica, gr. βασιλική, ἡ — basiliki = lăcaş împărătesc (de la βασιλεύς ὁ — basileus = rege), casa Domnului (lat. Domus Dei), s-a păstrat numai în două limbi neolatine: în lb. română biserică şi reto-romană, baselgia. Iniţial, clădirea numită basilica era în lumea greco-romană un edificiu folosit pentru diferite adunări publice: politice, comerciale, loc de desfăşurare a activităţii judecătoreşti ş.a. Arhitectura unei basilici era în formă de navă dreptunghiulară, împărţită longitudinal în trei spaţii prin două şiruri de coloane care susţineau tavanul; la un capăt al sălii se afla o absidă având postamentul mai înălţat şi care servea pentru tribună (la judecăţi, Ia întruniri). Aceste basilici erau de obicei situate în forum, de unde şi denumirea basilica forensis. O asemenea construcţie, datând din sec. IV, s-a descoperit în Dobrogea, în cetatea Tropaeum Traiani (Adamclisi) şi în Histria, ale cărei ruine se văd şi azi în nordul Dobrogei, pe ţărmul Mării Negre. Din epoca lui Constantin cel Mare, când creştinismul a căpătat libertatea de a se răspândi şi numărul creştinilor a crescut, n-au mai fost suficiente spaţiile de adunări (ecclisia) din casele particulare şi au început a se construi lăcaşuri proprii pentru nevoile cultului. Acestea aveau la început forma edificiilor spaţioase şi încăpătoare a basilicilor, cu linia lor alungită în formă de corabie. Ea a fost asemănată în simbolistica creştină cu Biserica, salvatoare a sufletelor din furtuna păcatelor, asemenea unei corăbii ce înfruntă furtuna valurilor. Şi pe teritoriul ţării noastre, în Scythia Minor (Dobrogea de azi) s-au descoperit, în urma săpăturilor arheologice, 25 de basilici creştine, datând din sec. IV. Existenţa lor, precum şi păstrarea numelui de biserică în lb. română, de la basilica, arată că poporul nostru s-a născut şi s-a dezvoltat ca popor creştin (Radu Vulpe şi I. Barnea, Din Istoria Dobrogei, Români la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1968, p. 466-488). Stilurile arhitectonice ale bisericilor creştine au evoluat în timp, marcând deosebiri între Răsărit (stilul bizantin — construcţii in formă de cruce treflată, rotunjită) şi Apus (stilul romanic, alungit, stil basilical; (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 347-438). Specificul bisericii creştine îl constituie împărţirea sa interioară în altar, naos, pronaos, indiferent de planurile şi stilurile arhitectonice. Cuvântul care denumeşte locaşul de cult, biserica, se scrie cu literă mică. Se scrie Biserică cu literă mare când e denumită obştea sau comunitatea religioasă a credincioşilor şi se exprimă înţelesul dogmatic sintetizat în Crezul Ortodox: „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică“, comunitatea creştină fiind „trupul tainic“ al cărui cap este Hristos, Care a întemeiat-o. De aceea este „Una şi Sfântă“ şi pentru că întemeierea ei istorică a fost sfinţită de Duhul Sfânt, Care s-a „pogorât“ sub forma limbilor de foc, asupra Apostolilor, în a 50-a zi de la învierea Domnului, sfinţindu-i ca preoţi şi propovăduitori ai Evangheliei. În ziua aceea s-a întemeiat prima comunitate creştină, prin botezarea a trei mii de oameni, în numele lui Hristos. Este „Sobornicească“ fiindcă trebuie să cuprindă toată lumea, „tot soborul omenesc“ (slv. suboriu = adunare, mulţime) şi „Apostolească“ fiindcă se bazează pe învăţătura propovăduită de Sfinţii Apostoli care au primit-o de la Iisus Hristos, în mod direct. Prima condiţie a membrilor comunităţii care formează Biserica lui Hristos este să primească Botezul în numele Sfintei Treimi, precum şi celelalte Sfinte Taine, pe care, la momentul corespunzător, trebuie să le primească creştinul, spre a se putea mântui; la acestea se adaugă credinţa puternică în Dumnezeu şi Domnul Iisus Hristos, faptele bune şi trăirea învăţăturilor pe care le propovăduieşte Biserica. Comunitatea creştină (Biserica) e formată din poporul drepteredincios şi săvârşitorii cultului, adică, preoţii, clerul (din toate treptele ierarhice). Unitatea Bisericii se realizează în cultul divin, al cărui centru este Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993.).

— în calendarul roman, fiecare lună avea trei zile cu numiri speciale: data de 1 se numea calende, data de 5 (în unele luni, data de7) none, şi data de 13 (sau 15) ide. Celelalte zile ale lunii se precizau în raport cu numărul de zile rămase până la cele mai apropiate calende, none sau ide. Deoarece romanii numărau zilele începând de la sfârşitul lunii, ei nu ziceau, de ex. 28 februarie, ci „a doua zi înainte de calendele lui Marte“ sau pentru 27 februarie spuneau „a treia zi înainte de calendele lui Marte“ ş.a.m.d. În vechiul calcul al calendarului, când s-a adăugat o zi în plus în luna februarie, după procedeul lor, romanii n-au pus-o la sfârşitul lunii, ci înainte de 23-24 februarie, care era a 7-a, în anii obişnuiţi, sau a şasea înainte de calendele lui Marte. În anii bisecţi (28 de zile), după a 5-a zi înainte de calendele lui Marte se socoteau două zile una după alta, cu aceiaţi dată: „a şasea înainte de calendele lui Marte“ şi încă o dată a şasea era „bis sextus“. De aici, anul cu denumirea „bisect“ sau bisextil, care s-a dat anilor când luna februarie are 29 de zile.

Binecuvântările sau evloghiile
(gr. αἱ εὐλογίαι — ai eulogiai, lat. benedictiones)
— sunt rugăciuni sau rânduieli în care, prin semnul Sf. Cruci, se invocă harul şi ajutorul lui Dumnezeu asupra unei persoane sau asupra unui lucru curat, menit pentru folosul sau mântuirea omului; aceste binecuvântări numite şi molifte sunt o categorie de ierurgii cu un scop anume: Rugăciuni (slv. molifte) de binecuvântare a hainelor sau lucrurilor ce se împart după moarte; Rugăciune pentru binecuvântarea meselor şi a pomenilor; Rugăciune pentru binecuvântarea ogoarelor, a poamelor, a prinoaselor ce se aduc pârgă la biserică (premiţii); binecuvântarea apei la săparea unei fântâni ş.a. Moliftele de binecuvântări pentru diferite ierurgii se găsesc în Molitfelnic şi la sfârşitul Liturghierului sub titlul Rugăciunile pentru diferite trebuinţe, precum Tedeum-urile şi polihroniul, adică rugăciune pentru invocarea sporului şi ajutorului dumnezeiesc asupra unei persoane sau pentru inaugurarea şi binecuvântarea începutului unei munci sau al unui aşezământ, ca de ex. Tedeum la început de an şcolar, la sărbători naţionale, la aniversări etc. Unele din aceste binecuvântări sunt încorporate în rânduiala altor slujbe mai mari, ca: binecuvântarea anaforei, a prinoaselor, a colivei (care sunt intercalate în cursul Liturghiei), binecuvântarea untdelemnului şi a apei la slujba botezului etc. Aceste molifte sau rugăciuni speciale de binecuvântări le săvârşeşte preotul.

— formă de evlavie, de credinţă tare, dar neluminată, care pune mai mult preţ pe forme decât pe fond; falsă pietate împletită cu practici păgâneşti şi superstiţioase, strecurate în formele şi datinile tradiţionale ale credinţei adevărate a Bisericii. De aceea, bigotismul este considerat de Biserica creştină un păcat împotriva dreptei credinţe şi este condamnat.

(1688)— Rânduiala slujbelor în cultul ortodox cuprinde un mare număr de texte din Sfânta Scriptură, sub formă de pericope şi învăţături, lucru care a înlesnit cunoaşterea ei de către credincioşii participanţi la slujbele liturgice. Aşa se explică şi apariţia în limba română a primelor texte manuscrise din Sfânta Scriptură (sec. XVI), sub numele de Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea voroneţeană (cuprinzând textul psalmilor din V. T), Codicele voroneţean (cu exte din Faptele Apostolilor şi din Epistole), manuscrise a căror traducere în limba poporului se crede a fi mult mai veche decât cele din sec. XVI, când apar şi primele tipărituri româneşti ale lui Coresi (Evangheliarul de la Braşov, 1561 şi Psaltirea, 1570). Valoarea liturgică a Sfintei Scripturi şi nevoia ca ea să fie cunoscută şi înţeleasă, explică şi traducerea în lb. română a Noului Testament, tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia), 1648, şi apoi traducerea integrală, tot în sec. al XVII-Iea, a Sfintei Scripturi (1688), tipărită la Bucureşti prin grija şi cu cheltuiala Domnitorului Şerban Cantacuzino şi a urmaşului său, Constantin Brâncoveanu. Biblia de la Bucureşti a fost tradusă de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, ajutaţi de cărturarul şi istoricul Constantin Cantacuzino, Stolnicul. În Predoslovie se arată că traducerea s-a făcut după textul grec al Septuagintei, folosindu-se şi textele româneşti din V.T. tipărite până la acea vreme, în afară de manuscrisele maramureşene, şi anume: Palia de la Orăştie (1582), Psaltirea lui Coresi (1570), Psaltirea de la Govora (1652), Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1679) şi în proză (1680); în afară de aceste texte a fost folosită şi traducerea Vechiului Testament făcută de Spătarul Nicolae Milescu între 1661 — 1664. Pentru Noul Testament s-au folosit manuscrisele maramureşene (Codicele voroneţean şi Codicele sturzan), tipăriturile lui Coresi şi Noul Testament de la Bălgrad (1648), tradus şi tipărit de Mitropolitul Simion Ştefan. Biblia de la Bucureşti are meritul de a fi, pe lângă prima traducere integrală a Bibliei în lb. română, şi o traducere reînnoită lexical, stilistic şi literar. Traducătorii ei au avut grijă să păstreze textul şi cât mai autentic, dar şi să-l îmbrace în haină de limbă nouă. Din lexicul arhaic s-a renunţat la o serie de arhaisme sau slavonisme, păstrându-se din ele ce era mai expresiv; s-a procedat la romanizarea limbii prin folosirea de termeni latini şi chiar neologisme, prin formarea de cuvinte compuse pentru exprimarea unor noţiuni: pt. geograf — „scriitoriu de pământ“; pentru hipodrom — „alergătura cailor“; pentru colaborator — „împreună lucrătoriu“ etc, precum şi acordarea de noi sensuri unor cuvinte: ex. „duh“ pentru aer; „gând“, cu sens de gândire; „zidire“ pentru făptură ş.a. Traducătorii au reuşit să realizeze o operă monumentală ca valoare literară, respectând în acelaşi timp exactitatea traducerii şi structurii lingvistice, care se constată prin examenul comparativ al textelor (I. C. C. Um, BŞC, p. 978-983). Preţuirea acestei remarcabile opere este marcată azi, prin retipărirea ei, la 300 de ani de la apariţie (1688-1988) şi la 300 de ani de la urcarea pe tronul Şării Româneşti a lui Constantin Brâncoveanu, care s-a îngrijit de tipărirea ei, ducând până la sfârşit lucrarea începută de Şerban, care moare în chiar anul tipăririi ei. Ediţia din 1988 a făcut transpunerea ei din alfabetul chirilic în alfabetul latin. Transcrierea fonetică interpretativă şi reproducerea fotografică a filelor corespunzătoare din tipăritura chirilică a urmărit stabilirea echivalenţelor dintre slovele chirilice şi cele latine şi adaptarea grafiei tipăriturii la normele ortografice actuale. Tipărirea s-a făcut prin grija Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în timpul păstoririi P. F. Patriarh Teoctist.

(Casa pâinii în lb. ebr.)
— numit în vechime Efrata, aşezat la sud de Ierusalim, Betleemul este locul de naştere al Mântuitorului Iisus Hristos (Matei 2; Luca 2).

— ştiinţa de cercetare a textelor biblice, ale cărei începuturi datează din secolul al XVII-Iea.

Sf. Scriptură
(lat. scriptura = scriere, carte; gr. βιβλίον, τό — biblion, to = carte, βίβλος, ἡ — i Biblos = Biblia)
— este cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor. Scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt, Biblia este o carte sfântă, cu totul deosebită de toate celelalte cărţi care s-au scris vreodată. Ea mai este numită şi Sfânta Carte, Cuvântul lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi (Scrieri sfinte) şi este formată dintr-o colecţie de cărţi împărţite în Vechiul Testament şi Noul Testament. Cărţile V.T. (în număr de 39) vorbesc despre istoria, religia şi instituţiile poporului evreu, iar cărţile N.T. (27 la număr) arată viaţa şi învăţătura lui Hristos, întemeietorul creştinismului. Cuvântul „Testament“ înseamnă şi moştenire şi legământ (înţelegere) şi lege. În înţelesul biblic, Testamentul este Legea pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor spre a trăi după voia lui şi a fi fericiţi, dar înseamnă şi Legământul făcut de Dumnezeu cu primii oameni, că le va trimite un Mântuitor care să-i elibereze din robia păcatului strămoşesc. Autorii cărţilor Vechiului Testament sunt oameni învăţaţi, care au cunoscut istoria şi chiar evenimentele despre care au scris; acest adevăr rezultă din titlurile şi conţinutul acestor cărţi şi din cercetările specialiştilor asupra lor. Primul autor stabilit este Moise, considerat şi primul mare profet al V. T., căruia i se atribuie scrierea Pentateuhului (Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul); cărţile Pentateuhului (vezi {Pentateuh}) vorbesc despre creaţia lumii, căderea în păcat a primilor oameni, dezvoltarea societăţii omeneşti şi planul iconomiei divine de mântuire a omului prin întemeierea unui popor ales să păstreze credinţa într-un singur Dumnezeu Creatorul, şi prin care să se împlinească promisiunea venirii unui mântuitor, care să ridice pe om din păcat. Din neamul lui Avraam se vor naşte cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, din care se va forma poporul evreu, numit şi Israel, cel „ales“, din care trebuia să se nască Hristos Mântuitorul (Mesia, cel vestit de profeţi); se urmăreşte destinul istoric, viaţa religios-morală a acestui popor căzut în robia egipteană, eliberat de Dumnezeu prin profetul său, Moise, cel prin care îi va da primele legi şi forme de organizare şi Legea (Decalogul), şi care îi va purta pe drumul de întoarcere în Canaan, ţara strămoşilor şi a patriarhului Avraam, protopărintele lui Israel. Cărţile următoare Pentateuhului (Judecători, Regi, Cronici) arată viaţa politică, războaiele de cucerire a întregului Canaan şi întărirea statului Israel, care va cunoaşte cea mai mare înflorire sub vestiţii regi iudei David şi fiul său Solomon, cărora se datorează întemeierea capitalei ţării la Ierusalim şi înălţarea celui mai măreţ templu pe care l-a cunoscut istoria lui Israel. Un loc important îl ocupă în V. T. cărţile profetice. Autorii lor sunt cei 16 profeţi, dintre care patru profeţi „mari“, pentru că dau mai multe amănunte privitoare la venirea lui Mesia: Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel; între cărţile V. T. avem şi un număr de cărţi cu conţinut poetic şi filozofic numite şi cărţi didactice (de învăţătură), deoarece cuprind învăţături privitoare la legătura omului cu Dumnezeu, drepturile omului, dar mai ales datoriile faţă de Dumnezeu. Cea mai frumoasă dintre acestea este cartea Psalmilor scrisă de regele-poet David. Cuprinde 150 de psalmi, care sunt imne şi cântări religioase de laudă către Dumnezeu. Psalmii au intrat în cultul Bisericii noastre Ortodoxe, fiind transcrisi în cartea de slujbă numită Psaltirea. Alte cărţi didactice sunt: Cartea lui Iov, străbătută de ideea rostului suferinţei omului drept, aici pe pământ; cărţile lui Solomon: Proverbele (Pilde), Eclesiaslul şi Cântarea Cântărilor. Proverbele, colecţie de cugetări, maxime şi învăţături; Eclesiaslul cu înţeles de „cuvântător“ dezvoltă problema filozofică a rostului omului pe pământ: toată frământarea lui e „deşertăciune“, singura fericire este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Cântarea Cântărilor, adică „cea mai frumoasă cântare“, este un poem cu caracter alegoric spiritual, în care se cântă iubirea lui Dumnezeu pentru poporul ales, precum şi iubirea lui Hristos pentru Biserică (pentru comunitatea creştină). A doua parte a Sfintei Scripturi o formează Noul Testament. Spre deosebire de V.T., în care vedem că Revelaţia divină s-a făcut prin oameni aleşi, în N.T. revelaţia divină este desăvârşită, căci Dumnezeu se adresează oamenilor în mod direct, prin însuşi Fiul Său întrupat, Domnul Iisus Hristos. Învăţătura lui Iisus este Legământul cel nou al omului cu Dumnezeu; ea a fost transmisă în chip oral, deoarece Iisus a vorbit oamenilor, fără a scrie nimic, dar ucenicii şi Apostolii au hotărât s-o fixeze în scris, ca ea să nu se piardă. Astfel, încă din secolul I al erei creştine, s-a format N.T, cuprinzând 27 cărţi, care, ca şi cărţile V.T., au caracter istoric, didactic şi profetic. Primele patru cărţi se numesc Evanghelii şi sunt scrise de patru dintre ucenicii Mântuitorului: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Evangheliile povestesc, cu mici deosebiri, evenimentele legate de viaţa pământească a Mântuitorului: naşterea, copilăria, învăţătura dată oamenilor, minunile săvârşite, patimile, moartea, învierea Sa şi înălţarea la cer. Despre Pogorârea Duhul Sfânt şi întemeierea Bisericii creştine, ni se vorbeşte in cartea Faptele Apostolilor scrisă de Ev. Luca. Scrierile didactice sunt cele 21 de Epistole, trimise de Sfinţii Apostoli creştinilor din diferitele comunităţi din afara Ierusalimului. 14 Epistole sunt scrise de Sf. Ap. Pavel, iar restul de 7 aparţin Apostolilor Petru, Iacov, Iuda şi Ioan. Ultima carte a N.T., scrisă de Sf. Evanghelist Ioan, are caracter profetic şi se numeşte Apocalipsa. Apocalipsa arată în mod simbolic Biserica întemeiată de Iisus Hristos, în lupta sa pentru mântuirea lumii, luptă pe care o va duce până la sfârşitul veacurilor. Sintetizând caracterul şi valoarea Sfintei Scripturi, Sf. Apostol Pavel scrie: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun“ (II Timotei 3,16-17). Sfânta Scriptură a fost scrisă în limba ebraică (Vechiul Testament) şi în lb. greacă (Noul Testament, în afară de Evanghelia lui Matei, scrisă în lb. aramaică, ebraica vorbită în vremea Mântuitorului). Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă sub numele de Septuaginta, în vremea lui Ptolomeu Philadelful (n. 230 î.Hr.). la Alexandria, în Egipt, de un grup de 72 de învăţaţi. În sec. IV d.Hr. , Biblia a fost tradusă în întregime în lb. latină de Sf. Ieronim şi poartă numele de Vulgata. Sf. Ieronim a folosit termenul de Testament, pentru cele două părţi ale Bibliei, traducând în lb. latină termenul ebraic berith cu care era numit V.T. şi care în lb. greacă a fost tradus cu διαθήκη, ἡ — diatiki = legământ (Testament) de către traducătorii Septuagintei. În sec. IX a fost tradusă Biblia în lb, slavonă. Începând din sec. al XVI, după apariţia Protestantismului a început a fi tradus în toate limbile naţionale. Adevărurile de credinţă care stau la baza învăţăturii creştine le găsim în Biblie şi Sf. Tradiţie. Creştinii iau Biblia aşa cum a fost întocmită. Finalitatea V.T. se află în N.T. Textele Sfintei Scripturi care vorbesc despre adevărurile descoperite sunt instrumente de cercetare în arheologia biblică.

Betania— localitate lângă Ierusalim, unde locuia Lazăr (prietenul lui Iisus), împreună cu familia sa şi cu surorile Marta şi Măria, despre care ni se vorbeşte în Noul Testament; când Lazăr a murit, Iisus l-a înviat din morţi (Ioan 11).