Cel care s-a unit cu smerenia ca şi cu o mireasă este bun, blând, nemâhnicios, privighetor, sârguitor, nepătimaş.
Pocăinţa ridică, iar plânsul bate la uşa cerului; cuvioasa smerenie însă deschide.
Nu se poate vedea vreodată simplitate lipsită de smerenie.
Smerenia este o continuă uitare a faptelor noastre cele bune; a te socoti cel mai de pe urmă şi cel mai păcătos dintre toţi; recunoaşterea din partea minţii a slăbiciunii şi a neputinţei sale; a împiedica pe aproapele să se înfurie şi a fi cel dintâi care risipeşte orice mânie; a recunoaşte că tot ceea ce suntem, suntem numai datorită darului şi îndurării lui Dumnezeu; şi, în fine simţirea pe care o încearcă inima zdrobită şi renunţarea la voia proprie.

Sfântul Ioan Scărarul