Zaheu_25Vorbirea fratelui Traian Dorz
la o nuntă din Bihor – 1 martie 1981

S-a citi aici despre întâlnirea lui Zaheu cu Mântuitorul. Nu era întâmplare. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu rânduise această întâlnire. Şi nu numai Zaheu a fost acolo un om care avea nevoie să se întâlnească cu Hristos.

Ne închinăm în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Noi suntem un popor creştin. De la naştere, poporul nostru s-a născut creştin. Poporul nostru nu s-a încreştinat după ani, după secole de păgânism, ca alte popoare. Faţă de poporul nostru, Dumnezeu a avut o milă, o bunătate, o grijă deosebite. De la naşterea noastră din părinţii noştri trupeşti şi din cei sufleteşti, din Cuvântul şi din Duhul lui Dumnezeu, noi ne-am născut creştini. Mărturisim dreapta noastră credinţă, care a cuprins căsătoria, nunta, printre cele şapte Taine ale ei, [aceasta fiind] considerată sfântă nu numai din Cuvântul lui Dumnezeu, ci din toate învăţăturile care ne-au rămas nouă de la părinţii noştri drept-cre¬dincioşi şi care au lăsat pe tot întinsul patriei noastre semnele marii lor credinţe şi ale adâncii lor încrederi în Dumnezeu.
Am fost aşezaţi aici de înţelepciunea lui Dumnezeu şi de lucrarea cea tainică a Lui, care a rânduit viaţa nu numai fiecărui om şi fiecărei familii, ci fiecărei naţiuni.
Am fost aşezaţi la răscrucea asta a istoriei şi a geografiei, în care n-am avut, de-a lungul istoriei poporului nostru, nici un aliat adevărat şi statornic, decât pe Dumnezeu. Părinţii noştri au simţit aceasta, că peste poporul nostru şi peste acest pământ sfânt, presărat cu morminte şi cu dovezi ale dragostei şi credinţei lor, au trecut la fel de sălbatici şi prietenii, şi vrăjmaşii. Şi numai Dumnezeu a fost Singurul lor aliat. În cele mai grele împrejurări, părinţii noştri şi-au îndreptat inima şi gândurile spre Dumnezeu şi au spus: „Doamne, nu mai avem pe nimeni! Toţi cei care ne-au promis ajutorul ne-au trădat. Toţi cei care s-au fălit că sunt prieteni ne-au înşelat. Şi, la vremea celei mai cumplite răscruci din viaţa noastră, ne-au părăsit.”
Marii noştri înaintaşi, aceia care şi-au pus viaţa în joc pentru apărarea fiinţei poporului nostru, au spus prin glasul lui Ştefan cel Mare: „Eu nu apăr aici numai existenţa şi fiinţa neamului meu, ci apăr aici credinţa în Iisus Hristos!”.
Istoria neamului nostru s-a identificat cu istoria Bisericii lui. Cu Viaţa şi cu Soarta lui Hristos. Şi această sfântă alianţă a noastră cu Dumnezeu şi a Lui cu noi ne-a făcut să supravieţuim aici până astăzi.
Nu-i ciudat şi nu-i de mirare oare că – deşi am avut în istoria noastră atâtea dovezi de dragoste din partea lui Dumnezeu şi grijă şi deşi mărturisim din toată inima noastră şi în toate bisericile noastre, din începutul istoriei noastre, că credem într-Unul Dumnezeu Adevărat – totuşi la nunţile noastre, la toate împrejurările deosebite din viaţa noastră, noi dovedim sau cel puţin am dovedit până acum că avem aşa de puţină cunoaştere despre Dumnezeu şi aşa de puţină părtăşie cu El! Stăm aici adunaţi la un prilej pe care, în mod obişnuit, oamenii l au petrecut şi-l petrec deosebit, în alt fel decât în acesta în care îl petrecem noi acum.
Ce trist este că un popor creştin care mărturiseşte credinţa în Dumnezeu de la originea lui are obiceiul de a-şi petrece evenimentele cele mai importante din viaţa lui fără Dumnezeu!
Cum poate cineva să adeverească şi să mărturisească despre noi că suntem creştini când, la împrejurări de acestea cum este nunta – şi care este o Taină sfântă a Bisericii şi a credinţei noastre, despre care spune în Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu că se identifică aşa de strâns cu însemnătatea cea mare şi puternică a unirii lui Hristos cu Biserica Sa –, se poate totuşi ca aceste evenimente să se petreacă aşa, fără Dumnezeu, cum se petrec astăzi nunţile în mijlocul poporului nostru creştin!…
Se poate deci ca felul în care e sărbătorită această nuntă, celor care sunt pentru prima dată la un astfel de prilej (şi care nu şi-au pus niciodată aşa de adânc şi de serios problema apartenenţei noastre la credinţa creştină, nu numai cu numele, ci cu viaţa şi cu trăirea noastră) se poate ca felul acesta în care se sărbătoreşte nunta aceasta a iubiţilor noştri să li se pară ceva cu totul neobişnuit, ieşit din comun, ceva anormal…
S-a ajuns în situaţia tristă că lucrurile normale pentru un credincios şi pentru unul care mărturiseşte că este creştin au devenit acum anormale; şi ceea ce este total anormal pentru un credincios – o sărbătorire, cum este nunta, într-un fel păgânesc, condamnat şi de credinţa noastră, şi de Cuvântul lui Dumnezeu, şi de canoanele Bisericii noastre, şi de orice conştiinţă creştină – [să pară normal]. De aceea am dori să ne aducem aminte acum, pentru că şi acesta este unul dintre cele mai importante adevăruri de Viaţă şi de credinţă faţă de care avem fiecare datoria să gândim serios.
Nimic nu este întâmplător. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Toate sunt rânduite bine şi mai dinainte de către Dumnezeu. Numai pentru noi, care nu cunoaştem relaţia dintre lucrurile care se văd şi cele care nu se văd, par întâmplări. S-a citi aici despre întâlnirea lui Zaheu cu Mântuitorul. Nu era întâmplare. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu rânduise această întâlnire. Şi nu numai Zaheu a fost acolo un om care avea nevoie să se întâlnească cu Hristos.
Dar cei mai muţi nu şi-au înţeles momentul, prilejul… A spus cineva un mare cuvânt: „Prilejul nu vine decât o singură dată în viaţă”. Fericit e acela care îl prinde atunci. O dată trecut, prilejul nu se mai întoarce. Acela era prilejul lui Zaheu. Şi el a fost fericitul care a înţeles. Au mai fost şi alţii care au avut astfel de prilejuri: le-au înţeles şi le-au prins.
Nunta aceasta este un astfel de prilej. Nu-i întâmplător că dumneavoastră, fiecare, aţi venit aici. Au fost oameni care au spus acelaşi adevăr, fiecare însă într-un fel. De ce într-un fel deosebit? Pentru că aici sunt atâtea suflete, fiecare cu lumea lui. Fiecare cu felul său. Şi fiecăruia Dumnezeu i-a pregătit unul dintre cuvintele care se spun aici. Potrivit cu starea sa. Dacă acesta şi-ar înţelege cuvântul potrivit pentru el şi l-ar primi, înseamnă că a înţeles cu înţelepciune prilejul şi l-a prins.
Am dorit să spun aicea, cu ocazia aceasta, două lucruri: unul din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu scris în cartea Genezei, la Facere, capitolul 2, versetul 18. Acolo este scris aşa: „Şi Dumnezeu a văzut că nu este bine ca omul să fie singur. Şi i-a pregătit un ajutor pe măsura lui”.
Celălalt lucru pe care am vrut să-l amintesc este un proverb cunoscut, din înţelepciunea unui popor mare şi care spune aşa: „Când mergi în călătorie pe mare, fă o rugăciune. Când mergi la război, fă două rugăciuni. Când mergi să te căsătoreşti, fă trei rugăciuni”. De ce rugăciuni? Pentru că, din experienţa lor de a lungul veacurilor, înţelepţii popoarelor, părinţii noştri, observând mersul vieţii, în decursul ei au văzut că fără rugăciune nu trebuie să porneşti la nici un drum. Chiar când eşti în cea mai liniştită dimineaţă, [păşind] peste pragul casei, ridică-ţi un gând spre Dumnezeu şi spune-I: Doamne, ajută-mi!
Noi suntem bătrâni acum, dar în tinereţea noastră am avut părinţi credin¬cioşi. N-au făcut părinţii noştri un pas afară din casă fără să facă semnul Sfintei Cruci şi să spună: „Doamne, ajută!”. Pentru că de cele mai multe ori, omul, plecând fără Dumnezeu, nu s-a mai întors liniştit acasă.
Când, primăvara, tata mă lua cu el la plug (eram copil) să merg înaintea boilor pe brazdă, mi-aduc aminte, la prima brazdă îngenunchea la capătul holdei, făcea cruce şi spunea: „Doamne, ajută-ne!”.
Punea sămânţa în pământ şi privea în sus; dacă Dumnezeu dădea soare şi ploaie, omul avea ce să culeagă. Părinţii noştri, păstori şi ţărani, au trăit permanent în legătură cu Dumnezeu şi au simţit că viaţa lor depinde de El. La fiecare pas n-au mers fără Dumnezeu – şi au izbutit. Dacă în lucrurile cele de mai mică importanţă, fără de Dumnezeu nu poţi şi simţi că nu poţi, atunci în lucrurile cele de şi mai mare importanţă, câtă nevoie avem de Dumnezeu!
Căsnicia este un pas foarte mare. De ce înţeleptul bătrân în proverb a spus: „Când mergi în călătorie pe mare, fă o rugăciune. Când mergi la război, fă două rugăciuni. Când mergi să te căsătoreşti, fă trei rugăciuni”. Pentru că pe mare nu toţi se îneacă, mulţi se întorc. La război nu toţi mor, mulţi se întorc. Dar în căsnicie, cei mai mulţi care pornesc fără Dumnezeu n-ajung niciodată bine la limanul dorit, pentru că pe marea aceasta a vieţii, cele mai multe dintre căsnicii pornite fără Dumnezeu au mers rău şi la cea mai mică furtună, de cele mai multe ori, corabia lor s-a sfărâmat. Şi au ajuns nişte naufragiaţi pierduţi. De ce atâtea căsnicii sunt nefericite, de ce atâţi copii nefericiţi? De ce această generaţie despre care fiecare ne întrebăm unde se va ajunge [cu ea] în felul acesta? Pentru că cei mai mulţi dintre copiii credincioşi, neascultători, care dau probleme tuturor, au crescut în familii care au pornit fără Dumnezeu. S-au născut din părinţi care s-au unit fără Dumnezeu. Care n-au chemat pe Dumnezeu la pasul acesta important din viaţa lor.
Dumnezeu a zis: „Nu e bine să fie omul singur”. Şi aceasta nu numai cu privire la viaţă asta sau când e vorba despre căsnicie, ci când e vorba de absolut toate stările sau relaţiile omului în viaţa sa. Nu s-a gândit Dumnezeu numai la căsătorie atunci când a spus aceasta în Cuvântul Său, orânduind căsnicia şi pregătindu-i omului o nevastă care să-i fie aproape, atât de aproape, încât să se identifice total cu sufletul său, cu viaţa sa, cu gândirea sa, cu simţirea sa, cu scopurile sale, cu soarta sa, acceptând să împărtăşească aceeaşi soartă – pentru că este voinţa şi gândirea lui Dumnezeu. Când a rânduit căsătoria, cei doi trebuie să se identifice atât de mult unul cu celălalt, încât să aibă aceeaşi soartă. Soţia să accepte soarta soţului şi soţul soarta soţiei sale. Pentru că este scris: „Cei doi vor fi unul”. Şi una în toate împrejurările vieţii lor. Aşa a gândit Dumnezeu.
Dar această unitate, această însoţire pe care a dorit-o Dumnezeu, nu priveşte numai viaţa de căsnicie, ci în toate privinţele se referă la singurătate.
Omul care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu să ajungă în aşa relaţii cu Dumnezeu cum ideal trebuie să ajungă soţul cu soţia sa, adică să se identifice atât de total cu identitatea lui Dumnezeu, cu cunoaşterea lui Dumnezeu, cu părtăşia lui Dumnezeu. Omul care n-a ajuns să aibă această părtăşie este un singuratic.
Fiecare dintre noi, până la un punct, suntem nişte singuratici. Oricât de mult îţi iubeşti soţia ta, sunt totuşi lucruri pe care soţul nu le spune niciodată soţiei sale şi soţia nu le spune niciodată soţului său. Oricât de mult se iubesc. Şi acest loc din care omul trebuie să meargă singur este locul cel mai primejdios şi cel mai trist pentru fiecare dintre noi.
Avem prieteni, avem prieteni intimi, simţim aşa de adânc părtăşia cu prietenia şi cu dorinţa prieteniei lor! Şi totuşi sunt lucruri pe care nici un prieten nu le spune prietenului său.
Avem părinţi, iubim părinţii; mai ales în vremea copilăriei, până la câţiva anişori, atât de mult vorbeşte copilul cu părinţii lui. Îndată ce începe să cunoască câteva cuvinte, toată ziua, guriţa asta dulce ar vorbi mereu mamei şi tatălui său tot felul de lucruri… şi le spune şi întreabă – şi aşa de fericiţi sunt şi cel care întreabă, şi cel care răspunde! Şi totuşi, după câţiva anişori, când copilul creşte, îşi creează alte prietenii. Şi, cum vorbea cândva atât dulce şi de mult cu părinţii, copilul începe să vorbească tot mai puţin. Îşi creează alte prietenii. Încep să apară în viaţa copilului lucruri pe care nu le spune mamei lui şi tatălui său. Ce trist e golul acela care se creează între două inimi care cândva îşi puteau împărtăşi cu toată dragostea şi simţirea inimii cele mai adânci taine…
Dar când se ivesc în viaţa omului lucruri pe care nu le poate împărtăşi, se creează goluri tot mai multe între suflete; şi acele goluri le umpli cu tristeţe şi cu lacrimi. Nu-i bine să fie omul singur. Şi singurătatea asta apăsătoare îi chinuieşte tot mai mult pe cei care s-au iubit cândva.
Dumnezeu a vrut ca omul să nu fie singur niciodată. Dar sunt în lumea aceasta sufletele noastre atât de singuratice şi avem pe inimile noastre, mulţi dintre noi, poveri şi lucruri, şi taine pe care nu le putem împărtăşi şi altora, de teamă că nu ne-ar înţelege şi-ar începe să ne judece greşit şi, în loc să le facem un bine lor şi nouă, am ajunge să ne facem un rău tuturor. Reţinerea aceasta ne face să nu putem împărtăşi adeseori inima noastră deplin cu cei pe care Dumnezeu i-a rânduit să ne fie mai aproape.
Există însă Cineva Căruia putem să-I spunem totul. Şi Acel Cineva este Hristos. Dumnezeu a vrut ca noi să nu fim singuri şi a ştiut bine că, oricât de intimă părtăşie şi prietenie am fi avut cu o fiinţă omenească, totuşi nu putem să ne împărtăşim toate simţurile şi gândurile noastre. Dar chiar dacă ni le-am putea împărtăşi, există trebuinţe ale noastre pe care nimeni de pe lumea aceasta nu ni le poate împlini, numai Dumnezeu.
De aceea a vrut El ca noi să nu fim fără El. Avem atâtea primejdii în viaţa noastră fiecare dintre noi! Pornim pe un drum. Lăsăm acasă soţia care se roagă pentru noi sau mama care ne petrece cu lacrimi în ochi şi cu rugăciune la plecare. Dar după aceea mergem singuri. Nici mama, cât de mult ne iubeşte, nici soţia, nici soţul nu ne mai pot însoţi.
Există însă Cineva Care ne poate însoţi pretutindeni. Şi Acesta este Hristos. Lui poţi să-I spui şi Lui pot să se adreseze cei care ne iubesc, spunând: „Dum¬nezeu să te păzească!”
„Mergi fiul meu în pace, dar, pe cale,
dreptar să-ţi iei cuvântul ce ţi-l spun;
să-ţi faci din el merindea vieţii tale
şi perna ta, şi prietenul tău bun”.
Şi această însoţire a lui Dumnezeu, după toate sfaturile care-s date, spune: „Ia-ţi pe Dumnezeu Prieten, Însoţitorul tău. Pentru că atunci eşti sigur că vei ajunge totdeauna cu bine la capăt”.
Poporul nostru a avut ca însoţitor, de-a lungul istoriei sale, pe Dumnezeu.
Părinţii noştri au simţit aceasta. L-au chemat şi L-au dorit de fiecare dată. I-au adresat rugăciunile cele mai stăruitoare şi El le-a răspuns.
La Rovine, la Călugăreni, la Podul Înalt, în atâtea locuri în care părinţii noştri au avut de luptat cu vrăjmaşi mult mai numeroşi şi mult mai puternici, au strigat către Dumnezeu şi El le-a răspuns. Şi nu numai Ştefan petrecea ceasuri întregi în rugăciune, înaintea fiecărei lupte. Tot poporul era credincios. Şi în felul acesta, Dumnezeu i-a izbăvit. Şi n-au uitat datoria de recunoştinţă. E plin pământul ţării noastre de lăcaşuri de rugăciune ridicate de credinţa şi de recunoştinţa îndatorată ale părinţilor după fiecare [luptă]. Da! Părinţii noştri au amuţit. Nu ne mai vorbeşte Ştefan de sute de ani, nici Mircea, nici Neagoe.
Dar Voroneţul, Putna, Cozia, Tismana, Trei Ierarhi – acestea vor mărturisi în veci. Pietrele lor ne spun despre izbânzile pe care le-a dat Dumnezeu înaintaşilor noştri şi ne propovăduiesc nouă: „Voi, urmaşilor, nu uitaţi! Primejdiile nu s-au sfârşit. Vrăjmaşii nu s-au împuţinat. Nenorocirile pot veni iarăşi. Singurul vostru aliat e Dumnezeu, Care ne-a izbăvit pe noi. Nu-L uitaţi!”.
Mântuitorul a spus într-un loc în Evanghelie: „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”. Aceste pietre strigă spre noi. Şi mărturisesc pentru noi sau împotriva noastră – depinde de cum preţuim noi ce ne-a rămas de la părinţii noştri.
Chiar dacă n-am asculta de glasul Evangheliştilor, noi avem cronicarii noştri care ne vorbesc despre Dumnezeu tot aşa de frumos cum este scris în Evanghelie. Cele dintâi cărţi tipărite în limba scumpă a poporului nostru a fost Psaltirea, a fost Noul Testament, a fost Biblia, spre care au ţinut strămoşii noştri să ne îndrepte ochii noştri şi inimile noastre; spre acest Cuvânt. Să nu le uităm. Pentru că nici astăzi nu avem prieten, decât pe Dumnezeu.
Dacă noi ne lepădăm de Singurul nostru Aliat, la cine vom mai striga când va veni nenorocirea? Cuvântul lui Dumnezeu este plin de avertismente şi de înştiinţări. Scrierile Părinţilor şi ale cronicarilor noştri, şi ale strămoşilor noştri sunt pline de înţelepciune. Învăţăturile lui Neagoe Basarab lăsate fiului său sunt numai cu citate din Evanghelie, pentru ca ele să ne aducă mereu şi nouă aminte de datoria noastră cea mare de a-L lua mereu pe Dumnezeu însoţitor al nostru.
Nu avem, nu avem alt prieten adevărat, decât pe Dumnezeu. Nu-i bine să fie omul singur; nu-i bine să fie nici un popor singur; nu-i bine să fie nici o familie singură. Şi singurul Însoţitor adevărat, Salvator şi Ajutor este numai Dumnezeu. Dar dacă noi nu vrem să-L cunoaştem, dar dacă noi ne lepădăm de El, dar dacă noi ne depărtăm de Dumnezeu, dar dacă noi nu vrem să ştim de Cuvântul Său din care se poate cunoaşte şi nu ne apropiem de El cu credinţă şi cu dragoste, cum ne învaţă Cuvântul Sfânt al Său şi învăţăturile înaintaşilor noştri în Biserica noastră, atunci spre cine să ne îndreptăm noi inima şi gândurile noastre nu numai în ceasurile noastre de bucurie, de satisfacţii, de veselie, cum e ceasul acesta, dar şi în ceasurile cele mai grele, care sunt mult mai multe decât ceasurile de bucurie nu numai în viaţa fiecărui individ, ci şi în viaţa fiecărui popor?
Nu-i bine să fie omul singur! În clipa aceasta am vrea să facem un apel la conştiinţa fiecăruia dintre noi: Îl avem noi pe Dumnezeu cu adevărat în viaţa noastră şi în inima noastră sau suntem nişte singuratici, fără El?
Să nu ne mire faptul că nunta noastră, a iubiţilor noştri, se petrece în felul acesta.
Aceasta este, normal, o nuntă creştinească.
Aşa au petrecut primi creştini, înaintaşii noştri, oamenii aceia care ne-au lăsat nouă Cuvântul lui Dumnezeu nu numai în scris, ci şi trăit. Aşa s-au petrecut. Obiceiurile urâte care au intervenit în decursul istoriei noastre întunecate ne-au fost aduse de popoarele păgâne care ne-au stăpânit.
O mie de ani, noi nu ne cunoaştem istoria: de la plecarea romanilor de aici, de pe la anul 200 şi ceva, până pe la 1200. Acum încercăm să ne refacem istoria din cioburi, din morminte…
Şi toate popoarele păgâne care au trecut pe aici au adus aceste obiceiuri urâte pe care apoi cei mai mulţi le-au luat: să-şi petreacă evenimentele cele mai importante din viaţă fără Dumnezeu, într-un fel păgânesc.
Nunţile noastre cu beţii, cu orgii, cu lucruri urâte n-au nimic de-a face cu mărturisirea credinţei noastre. Privegherile noastre la morţi, sărbătorile noastre, aniversările petrecute în chip păgânesc n-au nimic de-a face cu mărturisirea noastră de credinţă.
Părinţii noştri nu aşa au petrecut.
Acestea sunt obiceiuri aduse în decursul secolelor întunecate ale istoriei noastre de către păgânii care ne-au stăpânit.
Noi trebuie să ne revenim. Dumnezeu a ascultat rugăciunile de secole ale părinţilor noştri şi a primit jertfele lor şi ne-a adus nouă independenţa şi noi ne putem bucura astăzi în hotarele unei patrii libere, lângă care hotare suntem cu toţi adunaţi, ne vorbim liniştit limba noastră, ne putem împărtăşi liniştiţi sentimentele noastre, ne putem bucura împreună. E un dar de la Dumnezeu; şi, pentru darul acesta binecuvântat, noi ar trebui să revenim la învăţăturile strămoşilor noştri şi la sfintele lor obiceiuri de a petrece creştineşte în aceste evenimente.
Taina Nunţii este o Taină sfântă în Biserica noastră. De ce o petrecem păgâneşte? Şi de ce pentru noi este un semn de întrebare şi de nedumerire, şi de zâmbet ironic când e vorba despre petrecerea şi sărbătorirea în chip creştinesc a unei nunţi şi a unui pas aşa de important în viaţă cum este acesta al nunţii? Să ne revenim în minte aşa cum se cuvine. Să începem să ne petrecem sărbătorile noastre în chip creştinesc, aşa cum mărturisim.
Să ne lepădăm cu oroare de tot ceea ce este păgânesc, întunecat, păcat, urâciune şi stricăciune. Şi să ne redresăm viaţa noastră familială, viaţa noastră spirituală, viaţa noastră interioară. Să ne strângem lângă vatra credinţei noastre strămoşeşti, lângă sentimentul curat lăsat nouă de părinţii noştri şi să îndepărtăm tot ceea ce este întunecat şi trist din viaţa personală şi din viaţa familială, şi din viaţa noastră socială, şi din viaţa noastră naţională, tot ce e rău; pentru că, dacă ne întoarcem la credinţa sănătoasă şi la viaţa demnă şi nobilă, şi curată a părinţilor noştri credincioşi, noi ne vom putea asigura viitorul fericit, un tineret fericit, o familie fericită şi o societate fericită, aşa cum ne-a dorit-o Dumnezeu.
Nu-i bine să fie omul singur. Nu-i bine să fie familia singură. Nu-i bine să fie societatea şi poporul singur. Noi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu fiecare personal; şi apoi, în felul acesta, ne vom putea întoarce cu toţii spre Dumnezeul nostru – şi atunci vom putea asigura pentru familia noastră, pentru viaţa noastră pământească şi pentru viaţa noastră veşnică un viitor fericit. Fără Dumnezeu nu se poate! Tot ce se clădeşte pe Adevăr se clădeşte pe Dumnezeu; şi tot ce vrea să se clădească pe Adevăr trebuie să se clădească pe Dumnezeu.
Şi oricine vrea să ajungă cu adevărat să-şi mântuiască sufletul şi să-şi vadă un viitor fericit, acela trebuie să înţeleagă că fără Dumnezeu nu se poate niciodată şi nicăieri. Aceasta atât de adevărată este cu privire la viaţa de aici! Priviţi viaţa unei familii credincioase: ce armonie, ce unitate, ce pace! Când cei doi se despart cu dragoste, se întâlnesc cu dragoste! Când îşi cresc copiii în frica lui Dumnezeu, când mama, încă de când este copilaşul micuţ, îi împreună cele trei degetuţe şi îi spune: „Du-le la frunte, mamă, şi spune: în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”…
Tot ce faci, începi cu Dumnezeu; şi copilaşul, crescând în această atmosferă, devine un om demn, cinstit, curat, punctual, ordonat, serios, cuminte – şi cea dintâi care se bucură este mama, este tata care l-a crescut credincios şi apoi familia şi societatea în care a crescut. Dar unde să ajungă o mamă care îşi creşte copilul în trânteli, în înjurături, în neascultare? Un copil, ce se alege de el când, în viaţa lui, în familia lui, el nu vede o dată o îmbrăţişare, o dată o rugăciune, o dată un cuvânt frumos de la ai săi? Aşa creştem călăii societăţii şi propriii noştri călăi! Căci nu există o mai mare nefericire pentru un părinte decât ca, după ce şi-a crescut un copil necredincios, acesta să-l terorizeze şi să-i chinuiască viaţa. Nu mai ştie ce să mai facă, din cauză că n-a ştiut ce să facă la timp, când putea să facă ceva.
Nu-i bine să fie omul singur în viaţă!
Nu-i bine să fie omul singur nici după ce se căsătoreşte. De aceea la căsătorie trebuie să-ţi găseşti acea fiinţă cu care să poţi să trăieşti în armonie, niciodată să nu te simţi singur. Şi când eşti departe să simţi că soţia-i lângă tine sau soţul este lângă tine.
Pentru că duhul ei, dragostea ei, gândul ei, rugăciunea ei te însoţesc şi te urmăresc pretutindeni. Există o comuniune între suflete dincolo de cea dintre trupuri. Sufletele îşi vorbesc nu cu cuvinte: cu privirile sau cu simţirea.
De cele mai multe ori, duhul te încredinţează că cel care îţi vorbeşte nu-ţi spune adevărul. Omul are de multe ori cuvintele nu ca să-şi arate gândurile, ci să şi le ascundă. Dar duhurile simt. Ei, sufleteşte, când te simţi una cu soţul tău, cu soţia ta, atunci eşti totdeauna una, şi dacă eşti departe, la distanţe de kilometri între voi doi.
Ce bine-i de soţul care nu-i niciodată singur! De soţia care nu-i niciodată singură! Care nu-şi simte niciodată distanţă şi prăpastie între sufletul ei şi sufletul lui. Ce bine-i când părinţii nu rămân singuri! Şi ce trist este de multe ori când, după ce ai crescut un copil, doi, cinci, ai rămas singur! Nu numai că s-au împrăştiat trupeşte, dar sunt împrăştiaţi sufleteşte. Am citit istoria tragică a atâtor mame. Şi nu uit una: odată, într-o dimineaţă, dis-de-dimineaţă, mergând la gară, am ajuns o bătrânică singură mergând cu un bagaj. Şi am zis:
– Mamă, dar ce-i cu dumneata la ora asta, unu noaptea? Zice:
– Am fost la fata mea. Dar numai cât m-am dus aseară, am vrut s-o văd. Abia am intrat în casă până când nici nu m-a lăsat să mă aşez pe scaun şi m-a scos afară. Şi mi-a zis: „Iar ai venit? De ce nu te duci la celelalte?”.
Am patru fete: una la Craiova, una la Constanţa, una la Iaşi şi una la Suceava. Şi toată viaţa mi-o petrec mergând de la una la alta. La una nu mă suferă soţul, la cealaltă nu mă suferă mamă-sa, la cealaltă nu mă suferă alţii – şi nu pot fără ele.
Dar mă duc să le văd. Abia intru în casă şi trebuie să ies afară.
– Acum unde te duci?
– Acum mă duc la cealaltă, de la Iaşi. Abia dacă pot să mă duc să o văd şi pe aceea. Nu pot fără ele. Undeva pe drum am să mor. Nici una nu mă primeşte. Şi le-am crescut pe toate cu mâinile acestea ale mele.
Câte mame nu sunt aşa şi astăzi…
Ce greu este să ajungi părinte singur…
Ce greu este să ajungi soţ singur…
Ce greu este să ajungi copil singur, frate singur…
Dumnezeu a spus: „Nu-i bine să fie omul singur!”.
Şi chiar dacă, prin împrejurări nefericite, trupeşte, ajunge singur, Dumnezeu a vrut să nu fim singuri sufleteşte. Să-L avem pe Hristos Mântuitorul şi Dumnezeul nostru. Viaţa nu-i sigură pentru nimeni, moartea este sigură pentru toţi. Nici fericirea de astăzi nu-i sigură pentru nimeni.
Nefericirea poate să-l pândească mâine pe fiecare dintre noi, fericirea fiecăruia dintre noi. Un singur lucru este sigur: prietenia şi însoţirea lui Hristos. De ce s-au perindat aici câteva suflete şi au spus mereu acelaşi lucru, într-un fel mai limpede, mai desluşit, şi alţii într-alt fel, dar acelaşi lucru? Pentru că fiecare simte de datoria lui să-şi mărturisească bucuria lui pe care o are în părtăşia lui cu Dumnezeu, Care acoperă orice lipsă şi însoţeşte orice depărtare.
Acest lucru am dori să ni-l spunem, că el este esenţa credinţei noastre şi îndemnurile, şi sfătuirea înaintaşilor noştri care au vrut să ne înveţe pe noi şi să ne îndemne, şi să ne arate cât de limpede şi cât de important este acest adevăr pentru noi toţi.
Să-L căutăm pe Dumnezeu, Însoţitorul nostru! Noi ne bucurăm din toată inima de însoţirea acestor doi copii credincioşi care au fost binecuvântaţi de Dumnezeu să se regăsească în viaţa aceasta unul în celălalt, atât de potrivit sufleteşte, atât de una în gândurile şi în simţirile lor, ştiind că va fi binecuvântată căsnicia lor.
Sfătuim pe părinţi să-i însoţească cu rugăciunea şi cu dragostea, fără să se amestece prea mult în problemele lor familiale.
Dumnezeu, Care i-a însoţit, îi va călăuzi în chip minunat şi fericit. Dar ne gândim la atât de mulţi care n-au această binecuvântată şansă, să-şi regăsească echilibrul sufletesc, întâi şi întâi fiecare personal, întâlnindu-L şi cunoscându-L pe Dumnezeu.
Şi apoi, prin Dumnezeu, să-şi găsească sufletul cel potrivit şi binecuvântat pe care Dumnezeu îl pregăteşte fiecăruia dintre cei care Îi încredinţează Lui grija aceasta. Dacă ei nu L-ar fi cunoscut pe Dumnezeu, nu s-ar fi cunoscut nici între ei. Dacă ei nu s-ar fi predat Lui Însuşi, nu L-ar fi ales prieten pe Hristos, nu s-ar fi întâlnit nici ei. Dar Domnul Iisus, Care este Dumnezeul cel Adevărat, atât de prezent şi atât de aproape de noi cât este propria noastră umbră, El le-a însoţit şi le-a orânduit astfel viaţa. Dumnezeul nostru este o realitate mai puternică decât oricare alta.
El este pretutindeni şi permanent prezent cu noi. Aşa cum umbra noastră este totdeauna cu noi, chiar şi atunci când nu o vedem. În zilele cu soare, adică atunci când viaţa noastră este în lumină, atunci ne vedem umbra noastră. În zilele când viaţa noastră este în întuneric sau în locurile când viaţa noastră este fără soare, atunci noi nu vedem umbra. Asta nu înseamnă că umbra nu este cu noi. Dumnezeu ne însoţeşte pretutindeni: şi atunci când simţi prezenţa Lui, şi când n-o simţim.
Soarele este totdeauna pe cer ziua: şi când este nor, şi când este senin. Şi când nu este seninătate, şi atunci el este acolo.
Hristos-Dumnezeu este cu noi permanent, fie că simţim aceasta, fie că nu o simţim.
Sunt împrejurări în viaţa noastră când nu simţim prezenţa lui Dumnezeu. Ni se pare că nu există, ni se pare că suntem singuri undeva, ni se pare că nici o fiinţă şi nici o prezenţă spirituală nu e în jurul nostru. Asta este o impresie numai şi o amăgire. Dumnezeu este pretutindeni lângă noi, El este acum aici. Este scris şi Cuvântul Său este adevărat: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, şi Eu sunt acolo”. Şi El este aici. Şi noi credem că El este aici. De aceea, în împrejurarea în care ne găsim acum, El este nu numai să binecuvânteze unirea celor doi care L-au chemat şi nu numai să asculte rugăciunile celor care dinainte de a veni aici ne-am rugat să fie şi să-L simţim prezent aici. Dar El este aici chiar dacă sunt unii care nu simt aceasta.
El este aici ca să ne mărturisească Cuvântul Său fiecăruia dintre noi. Şi înc-odată: nici o întâmplare nu-i întâmplătoare. Nici faptul că a venit aici cine a venit şi nici faptul că aici s-a spus ce s-a spus nu este întâmplător. Fiecare cuvânt a fost potrivit pentru starea cuiva care a fost aici. Şi Cuvântul acesta al lui Dumnezeu este cuvântul de iubire, să ştim. Dumnezeu ne spune: Nu-i bine să fiţi singuri.
Şi apoi trebuie să-şi ia fiecare pentru sine acest cuvânt.
Suntem noi însoţiţi de Hristos? L-am luat noi Însoţitorul nostru, ne-am predat, ne-am hotărât noi pentru El sau suntem fără El?
Nici în bucurie nu-i bine să fii singur. Dar vor veni zilele cele aspre şi grele. Nu va fi tot bine, nu vom fi tot tineri, nu vom fi tot sănătoşi, nu vom fi tot bucuroşi şi puternici. Vin zilele grele şi astea-s cele mai multe. Vin zilele suferinţei; ce vom face singuri? Vin zilele, vin ceasurile, vin clipele morţii; ce vom face singuri? Vine vremea când să trecem prin valea umbrei morţii, şi aceasta este trecerea cea mai grea; ce vom face singuri? Vine veşnicia. A spus unul din poeţii noştri: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”.
Ce vom face în veşnicie singuri?
Pentru că nu există moarte în înţelesul de nimicire. Moartea care pare moarte este numai trecerea în cealaltă existenţă. În existenţa cea eternă. Şi acolo vom vedea cât de important este să nu fim singuri!
Luaţi-L ca Însoţitor pe Dumnezeu. Hotărâţi-vă pentru El şi întoarceţi-vă la El, pentru ca şi viaţa aceasta să vă fie o viaţă plină de o însoţire strălucită, frumoasă, proaspătă, plăcută, iubitoare.
Aceasta o va da familiei iubirea.
Ce minunată este prezenţa lui Hristos într-o familie! Soţul simte mereu trebuinţă să spună, şi la 40 de ani, şi la 50 de ani, şi la 60 de ani, soţiei sale: „Ce frumoasă eşti! Te iubesc!”. Şi o spune din toată inima. Pentru că dragostea acesta este de la Dumnezeu.

Am fost odată într-o familie – credincioşi. Vedeam că se cam certaseră. Şi am spus:
– Voi sunteţi credincioşi?
– Da, sigur!
– Aţi cântat voi azi o cântare împreună?
– Astăzi n-am cântat, că…
– V-aţi rugat voi astăzi împreună?
– Nu ne-am rugat astăzi!
– Dar de ce nu v-aţi rugat astăzi împreună?
I-am spus soţului:
– Ai spus soţiei tale astăzi: „Eşti frumoasă, te iubesc”?
– Cum, acum după 15-20 de ani de căsătorie?
– Da, ce frumos este când spui!
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune pe atâtea şi atâtea pagini: „Vă iubesc cu o iubire veşnică”. Mereu Cuvântul lui Dumnezeu este plin numai de declaraţii de dragoste pentru noi şi noi nu ne găsim prilejul să spunem o dată soţului, soţiei: „Ce frumos eşti, te iubesc!”, din dragoste pentru el, cinstit şi frumos.
Aşa de frumoasă este căsătoria când fiecare găseşte pentru celălalt un cuvânt frumos în viaţa sa! Numai Hristos ne poate face în stare să facem acest lucru. Doar El ne face în stare şi ne face să fim cu sinceritate, din toată fiinţa noastră, plini, atunci când spunem aceste cuvinte şi vecinului, şi prietenului, şi soţului, şi copilului, chiar şi vrăjmaşului nostru.
Mântuitorul a spus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Cum să-i iubim? Rugân¬du ne pentru ei. Arătându-le o privire frumoasă, liniştită, o dovadă sinceră de preţuire şi de dorinţă să-i ajutăm şi pe ei s-ajungă la o stare din care să nu mai vadă răul şi să nu mai privească cu ochii încruntaţi. Ci să privească cu seninătate şi cu frumuseţe la semenul lor. Aşa ne face pe noi Hristos. Şi aşa dorim sa ajungem fiecare dintre cei care ne-am cunoscut sau am pornit pe drumul cunoaşterii Lui. Aşa dorim acestei căsnicii care începe acum şi aşa urare îi facem, în Numele Domnului, să aibă până la sfârşitul zilelor lor, proaspătă, dulce, curată, frumoasă dragostea care să-i facă să se poată privi cu dor şi cu bucurie unul pe celălalt. Să-şi poată spune de fiecare dată aşa un cuvânt frumos cu care fiecare să petreacă ziua fericit şi binecuvântat şi să aştepte întâlnirea cu sete şi cu îmbrăţişare. Aşa dorim să fie sufleteşte cu Hristos fiecare dintre noi. El este numit Mirele. Un mire este esenţa, închipuirea, întruchiparea iubirii. Aşa-i Hristos cu noi.
Aşa trebuie să ajungem noi să-L cunoaştem pe Dumnezeu, într-o aşa unire şi părtăşie frăţească, încât să nu fim singuri niciodată. Dacă nu suntem singuri în viaţă, nu vom fi singuri nici în moarte. Dacă nu suntem singuri în moarte, nu vom fi singuri nici în veşnicie.
Dorim din toată inima aşa să ne înţeleagă că suntem cei care până astăzi nu ne-au cunoscut. Şi aşa dorim din toată inima, fiindcă suntem convinşi că numai dragostea este singura condiţie care poate să facă fericit pe un om şi pe o familie, şi pe un popor şi în viaţa aceasta, şi în veşnicie. Aşa dorim fiecăruia şi aşa ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea, începând cu cei dintâi dintre noi, scumpii noştri miri, cărora le dorim o viaţă fericită şi binecuvântată, însoţită permanent de iubire. Niciodată să nu fie singuri. Şi părinţilor, să simtă că n-au rămas fără copii. Şi prietenilor, să simtă ca n-au rămas fără prieteni. Şi fraţilor, să simtă că n-au rămas fără ei. Şi Dumnezeu să simtă că sunt cei mai apropiaţi şi cei mai iubiţi, şi ei, la fel, de El.
Dumnezeu să ne dăruiască tuturor această părtăşie şi această fericire care ne face cu adevărat vrednică de trăit şi vrednică de preţuit viaţa aceasta şi viaţa veşnică. Amin.
Slăvit să fie Domnul!