Ce mare adevăr, Iisuse, e dragostea de fraţi mereu,
dar cum se schimbă câteodată într-un calvar amar şi greu!
Cum să-l distingi sub masca păcii şi-a dragostei, când tocmai ea
ascunde hâda-ntinăciune ce false străluciri îşi ea?

Cum pare câteodată crucea iubirii dulce la purtat,
cum ţi se pare că pe lume nu este-alt drum adevărat,
cum pare că Hristos acolo-i strălucitor şi nalt şi sfânt,
că dragostea de fraţi e-n toate întâia lege pe pământ.

Dar când un frate-al tău îţi cere, de dragul fraţilor, să stai
acolo unde-a ta cântare n-are nici lacrimă, nici grai
şi unde-n numele iubirii îşi nalţă steag păcatul greu,
cum să asculţi a lui porunca nesocotind pe Dumnezeu?

În dragostea de fraţi se strânge şi se cuprinde înţelept
şi adevărul, şi dreptatea păstrând mereu hotarul drept,
în ea nu-ncape nici minciună, nici vicleşuguri care dor,
nici propriul interes nu-şi face în ea culcuş părtinitor.

Nu-i dragoste de fraţi aceea ce sfâşie al Oastei steag
şi lângă care fraţii înşişi nu se iubesc şi nu se-atrag,
ci e doar masca zâmbitoare a celui mai cumplit vrăjmaş
ce numai rupe şi dezbină cu duh viclean şi ucigaş.

O, adevărul Tău, Iisuse, ca tot ce ne-ai lăsat curat,
e-acela care cere preţul cel mai amar şi greu de dat,
e-acela care-n flăcări arde a lumii false străluciri
şi-şi lasă peste fraţi cu grijă adevăratele iubiri.

Nu-i dragoste de fraţi acolo unde nu-i jertfa cea mai grea
ea preţul cel mai nalt îl cere şi dăruirea-ntreagă-o vrea,
ea se predă întâi pe sine şi arde-ntreagă pentru fraţi,
nu cere fraţilor slujire cu „legea dragostei“ forţaţi.

O, adevărul sfânt nu strânge cu braţele iubirii seci
şi nu sărută pe toţi fraţii cu guri făţarnice şi reci,
ci suferă şi dăruieşte, şi arde-n ger necontenit
ca fraţii toţi să urce drumul spre cer frumos şi fericit.

Vlad Gheorghiu