Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii
Rugăciunea este o acţine de concentrare şi de desprindere de realitatea materială, este ancorarea într-un domeniu nou pentru orice om, chiar dacă e credincios, pentru că rugăciunea nu înseamnă o recitare mecanică a unor texte şi îndreptare din când în când a atenţiei spre sensul cuvintelor. Rugăciunea este o răpire, o ieşire din sine şi o îndreptare spre Dumnezeu, într-un mod tainic şi neînţeles chiar de cel ce o practică. Rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt.
În primul rând, rugătorul să ştie că se angajează într-o acţiune plină de capcane demonice. Oricine care s-a rugat, oricât de rar şi care a dorit să simtă dulceaţa rugăciunii ştie de ce greutăţi şi ispite s-a lovit. Stai în faţa televizorului ore întregi şi te uiţi la un film plin de banalităţi şi de lucruri comune şi nici un gând lăturalnic nu te abate de la deşucherile care se petrec pe ecran. În schimb, te aşezi la rugăciune – nu vorbesc de cei care fac din rugăciune un lucru mecanic, ci de cei care vin cu bună intenţie să se roage – şi o mie de gânduri lăturalnice te asaltează, de multe ori chiar contrarii intenţiilor tale bune. Amintiri, preocupări stupide şi neimportante îţi invadează mintea, cuvinte urâte, glume, orice te poate abate de la rugăciunea care ar trebui să te lege de Dumnezeu.
De aceea, cel care doreşte să aibă o rugăciune îmbunătăţită trebuie înainte de orice să realizez că este un mare păcătos, să îşi supravegheze atitudinile, faptele, gândurile şi să-şi dea seama cât de mult păcătuieşte în fiecare zi şi în fiecare ceas, aşa cum spun rugăciunile din Canonul Sfintei Împărtăşanii.
Încet-încet, el trebuie să-şi facă un scut împotriva ispitelor lumii – atât cât se poate – şi să nu se sperie dacă, la început, acest scut este foarte penetrabil la ispitele satanei; cu timpul, scutul se întăreşte şi diavolul pătrunde mai greu dincolo de el. Nimeni, însă, nu este scutit de ispite câtă vreme trăieşte în trup. Căile ispitirii sunt multe: unele ne vin prin simţuri, altele prin imaginaţii, altele prin amintiri necuviincioase, altele din inimă şi altele prin raţiune. Înşişi Părinţii cei mai îmbunătăţiţi mărturisesc despre ispitele pe care le-au suferit în viaţa lor pământească. Sfântul Simeon Metafrastul, în rugăciunea a patra din Canonul Sfintei Împărtăşanii, spune : „Căci ce rău n-am săvârşir? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu? Că iată şi cu faptele am săvârşit desfrânare, preadesfrânare, mândrie, trufie, batjocură, hulă, vorbă deşartă, înfierbântare la râs, beţie, lăcomie a pântecelui, pizmă, iubire de avuţie, grăire de rău, fărădelege”, şi altele. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, în rugăciunea a şaptea din acelaşi Canon, după ce îşi înşiră păcatele, adaugă: „Ştii mulţimea răutăţilor mele, ştii şi bubele mele şi rănile mele le vezi, dar şi credinţa mi-o ştii, voinţa mi-o vezi şi suspinurile mi le auzi. Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne Dumnezeul meu, Făcătorul şi Izbăvitorul meu, nici picătură de lacrimă, nici din picătură vreo parte…”. E bine să ştim că, precum Dumnezeu cunoaşte toate faptele, gândurile şi intenţiile noastre, „căci toate sunt goale şi descoperite înaintea Lui” (cum spune rugăciunea de sfinţire a apei la Botezul catehumenilor), tot aşa El ştie şi pocăinţa noastră, şi plânsul nostru, şi părerea de rău.
Dacă cineva trăieşte toate aceste lucruri, începe să-şi formeze o nepătimire cu duhul, adică un soi de imunitate la relele lumii. Nu-l mai tulbură atât de mult răutăţile satanei, jignirile semenilor şi tot ceea ce în mod obişnuit ne creează suferinţe. Unul ca acesta, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, a închis o parte a ferestrelor dinspre lume ale sufletului. În acest caz, rugăciunea începe să devină tot mai adâncă şi adevărată.
Sfinţii Părinţi spun că diavolul turbează atunci când vede pe cineva că se roagă. Aşa se şi explică de ce suntem atât de ispitiţi în timpul tugăciunii. Ispite pe care nu le-am avut niciodată în viaţă ne năvălesc în timpul rugăciunii cu o furie căreia nu-i mai putem rezista, dacă nu strigăm către Mântuitorul să ne ajute. Rugăciunea este o convorbire cu Dumnezeu, în care rugătorul se postează pe treapta cea mai de jos a umilinţei. Diavolul a căzut din cauza trufiei sale şi umilinţa îl înfurie până la turbare, pentru că el nu poate nimic împotriva umilinţei. O faptă bună ţi-o poate întoarce într-o laudă de sine, sau în lauda altora despre tine. Orice lucru săvârşit cu bune intenţii poate fi răsturnat spre pieirea ta, dacă te laşi ispitit. Dar umilinţa şi căinţa sunt de neatins pentru el.
În timpul rugăciunii, aşa cum am spus mai sus, asaltulrile satanei sunt nenumărate, gândurile te împresoară, amintirile îţi răpesc mintea de la rugăciune, mâniile trecute devin foarte actuale şi de aceea e nevoie de o atentă luare aminete.
Îndată ce ţi-ai pregătit inima pentru rugăciune şi ţi-ai curăţit mintea de grijile zilei – pe care oricum nu le vei putea birui de tot – aşază-te la rugăciune. În clipa aceea, îngerul rugăciunii care te veghează vine de-a dreapta ta, iar diavolul se aşază cu vicleşug şi fereală la stânga ta. Trebuie să ai o poziţie cucernică, proprie atitudinii rugătoare. Fie că stai în genunchi, fie că stai în picioare, poziţia ta trebuie să exprime relaţia de rugăciune.
Părintele Roman Blaga spune că atunci când te aşezi la rugăciune trebuie să-ţi goleşti mintea de orice imaginaţii şi nici în timpul rugăciunii să nu-ţi închipui nimic, pentru că Dumnezeu va pune în mintea ta golită de imagini Duhul Său cel Sfânt şi te va umple de prezenţa Sa. Mărturisesc că am încercat şi eu să fac aşa, adică să-mi golesc mintea de tot ce constitule lumea aceasta şi relaţia mea cu lumea aceasta materială, dar n-am reuşit întotdeauna. Sunt clipe în care reuşesc, în care mă înalţ deasupra acestor imagini, dar această ridicare durează puţin, din cauza neputinţei mele.
De aceea cred că noi, fiind carne şi suflet, fiind trup şi minte, avem nevoie de nişte trepte. Avem nevoie să ne agăţăm partea materială din noi, partea imaginativă din noi, de ceea ce vedem în faţă şi în special de icoană. Icoana este cea care face prima treaptă în ridicarea noastră în domeniul spiritului. Dacă ai în faţa ta o icoană, este bine să-ţi fixezi atenţia asupra ei. Să faci din sfântul care este reprezentat în ea o legătură între tine şi Dumnezeu. După aceea poţi să-ţi aminteşti viaţa Sfântului, să vezi minunile care le-a făcut, să vezi ajutorul pe care ţi l-a dat în alte împrejurări, să vezi prezenţa lui în icoană, sau în moaşte, sau în sufletul tău. În acest fel depăşeşti şi al doilea stadiu. Al treilea stadiu este acela în care în mintea ta imaginile nu mai lucrează, ci totul vine de la Dumnezeu, prin umplerea spaţiului duhovnicesc cu prezenţa lui Dumnezeu în sufletul tău.
Dacă te rogi cu voce tare – şi de multe ori ne rugăm cu voce tare, pentru că astfel ne putem concentra mai mult – să nu te laşi răpit nici de rezonanţa cuvintelor, nici de fraza frumoasă, căci unele rugăciuni sunt foarte frumoase. Să nu te laşi ispitit de „estetică”. Mi-aduc aminte că prima dacă când am citit Acatistul Rugului Aprins, nu am înţeles nimic… Aşa de frumos suna, aşa de extraordinar de telogic suna, încât nu am rămas decât cu o ideea de frumos! Dar şi asta a fost bună, pentru că prin frumosul mistic Dumnezeu lucrează în noi.
În general, dacă ne rugăm fără cuvinte, numai cu gândul, există un decalaj între minte şi rostirea cuvintelor. Medicii spun că în momentul când zicem ceva în gând, de exemplu Tatăl noatru, zicem dintr-o răsuflare, dar epiglota, organele noastre fonetice, lucrează mai încet. Astfel se face un decalaj între gândul nostru şi rugăciunea propriu-zisă. De aceea, chiar dacă rostim cuvintele în gând, chiar incomplete, e bine să realizăm o rezonanţă între cuvânt şi gând. Altfel imaginea se dublează: o dată prin gând şi o dată prin intenţia epiglotei, care are o inerţie. Şi atunci rămâi în urmă şi pierzi concordanţa între gând şi rostirea rugăciunii.
Dacă mintea rătăceşte în timpul rugăciunii, ducându-se cine ştie pe unde, întoarce-o înapoi. Încearcă să-ţi întăreşti atenţia. Şi îngerul rugăciunii îţi va spune nu doar că ai pierdut rugăciunea, ci şi locul exact unde ai pierdut-o. Dar dacă acestă întrerupere a rugăciunii devine o obişnuinţă, atunci îngerul nu îţi mai spune nimic şi nici tu nu mai ştii dacă eşti sau nu atent. Pierzi şi recâştigi şi nu înaintezi decât puţin. Dar dacă ai o atenţie, o trezvie a gândului, atunci îngerul îţi aminteşte exact unde ai pierdut dulceaţa rugăciunii. Există nişte mici „exerciţii” care îţi cheamă înapoi gândul. De exemplu, când te aşezi în genunchi, prin plecarea genunchilor toată fiinţa ta se angajează în rugăciune. Simpla împreunare a mâinilor te angajează din nou în rugăciune. Semnul crucii sau cel mai mic gest evlavios contribuie la chemarea înapoi a rugăciunii. În felul acesta, cu gesturi mici şi nespectaculoase putem face ca îngerul să ne aducă înapoi rugăciunea şi să mergem mai departe cu ea.