Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Aşa cum am primit şi eu
V-am învăţat, înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi. (I Cor. 15, 3)
Ştiţi că este scris: Fiecare învăţător este dator să înveţe pe elevii săi exact cu cuvântul cu care l-a învăţat pe el învăţătorul său. Şi fiecare părinte să-şi înveţe copiii săi în legea Domnului, întocmai cum l-a învăţat şi pe el părintele lui.
Aceasta, pentru că Adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă de la o generaţie la alta. Şi pentru că toate sufletele oamenilor au aceeaşi nevoie de mântuire. Iar mântuirea are aceleaşi condiţii pentru oricine o doreşte, în orice vreme, în orice stare şi în orice loc.
Cât de cinstiţi faţă de Dumnezeu au fost, în sufletele lor, bunii şi evlavioşii noştri părinţi duhovniceşti!
Iată că, de veacuri, ei ne-au păstrat nestricat adevărul învăţăturii sănătoase. Şi neschimbat Cuvântul Sfintei Evanghelii. Prin câte prigoniri au trecut ei! Prin câte lupte şi prin câte încercări!…
Dar Cuvântul Sfânt nu l-au lăsat, şi adevărul învăţăturii curate nu l-au pierdut. Prigonitorii păgâni, de multe ori, aflându-le Evanghelia scrisă, au aprins-o şi le-au băgat-o unora, arzând, pe gât. Pe alţii i-au aruncat în flăcări cu evangheliile lor cu tot. Altora le-au tăvălit-o în murdărie şi aşa i-au silit s-o înghită.
Toţi însă au murit fericiţi, fiindcă ei ştiau că Evanghelia aceasta este puterea lui Dumnezeu care mântuieşte pe oricine o crede şi o urmează aşa cum a primit-o, chiar cu preţul vieţii sale.
Şi, o, ce biruinţe minunate a avut oricine a luptat şi a suferit cu Evanghelia lui Hristos şi pentru ea.
Unul dintre bătrânii preoţi credincioşi povestea:
În anii mei tineri, am avut neuitate şi cereşti bucurii şi biruinţe ale Evangheliei vii şi lucrătoare.
În toate zilele săptămânii, aveam program duhovnicesc în parohia mea:
Duminica, după Sfânta Liturghie, aveam în biserică adunarea de evanghelizare cu biserica neîncăpătoare.
Luni seara, adunări de alfabetizare din Biblie.
Marţi seara, citirea împreună a Bibliei.
Miercuri seara, şcoală biblică cu tineretul.
Joi seara, învăţarea cântărilor. Seară de cor.
Vineri seara, seară de rugăciune.
Sâmbătă seară, cercetare frăţească şi mulţumire.
La toate aceste adunări, participau atât de mulţi, încât trebuia să stăm cu uşile şi ferestrele deschise, fiindcă unii nu aveau loc în sală sau în biserică.
Bucuriile noastre erau atât de mari şi viaţa duhovnicească era atât de puternică încât în parohie nu mai era nici o cârciumă, iar petrecerile lumeşti încetaseră de tot.
Toate prilejurile şi ceremoniile familiale ca: botezuri, nunţi, înmormântări şi altele se desfăşurau fără alcool, ca în vremea primilor creştini.
În parohia mea organizasem desfacerea de Biblii şi cărţi religioase… Echipe de tineri făceau munca aceasta a răspândirii de Evanghelii până departe, în toate împrejurimile.
Din procentul câştigat la desfacerea cărţilor am făcut zestre de căsătorie la mai multe tinere surori din familii mai sărace… Ajutoare la alţii pentru întreţinerea familiei, pentru spitalizări, pentru atâtea alte nevoi celor lipsiţi.
Într-o zi a venit la mine o soră plângând îndurerată.
– Ce s-a întâmplat? – am întrebat-o.
– Părinte, sunt zdrobită de durere…
Şi, cu un plâns care îi scutura pieptul, scoase de sub haină Biblia ei cumpărată de câteva zile, toată ruptă şi călcată în picioare:
– Când am plecat acasă de la şcoala noastră biblică, soţul mă aştepta acasă beat. Avea într-o mână cuţitul, iar în cealaltă un ciomag cu măciucă. Mi-a zis: „Cu ce vrei să te omor: cu cuţitul sau cu măciuca asta? Dă Biblia încoace!” „Omoară-mă cu ce vrei, i-am răspuns, dar Biblia n-o dau!” M-a trântit la pământ… m-a călcat în picioare, m-a izbit cu pumnii şi cu ciomagul pe unde a nimerit; dar nu asta m-a durut. Ci plâng, părinte, că mi-a smuls Biblia mea, pe care o strângeam la inimă. Mi-a rupt-o în bucăţi şi mi-a călcat-o în picioare… Eu strigam plângând de moarte: „Biblia mea, Biblia mea, lasă-mi Biblia! Omoară-mă, dar lasă-mi Biblia mea!”
M-a lăsat acolo călcată în picioare şi frântă, împreună cu Biblia mea ruptă, aşa cum o vedeţi… Când m-am ridicat de jos, nu mă durea trupul zdrobit, ci mă durea inima pentru Biblia mea zdrobită… Ce fac, Părinte, fără Biblia mea? Că nu-mi pot cumpăra alta…
Şi se prăpădea plângând.
I-am zis:
– Nu mai plânge, Maria. Dă Biblia asta la mine; aceasta este un martir al lui Hristos, soră Marie şi El te va răsplăti pentru asta.
Am luat cu evlavie Biblia ruptă şi am sărutat-o cu lacrimi, strângând-o la inima mea.
Surorii Maria i-am dat o altă Biblie, nouă, iar pe aceasta, când m-am dus la Societatea Biblică, le-am arătat-o, zicând: „Iată ce slujbă minunată face Cartea asta pentru care vă jertfiţi tipărind-o şi răspândind-o!”
Şi le-am spus cum, după câteva zile de la martiriul acestei Biblii, omul care o rupsese se predase şi el Domnului, cerându-şi cu strigăte mari şi cu lacrimi iertarea pentru tot ce făcuse.
Suferinţa celor două martire chinuite de el îl adusese şi pe el la mântuire.
După aceea, nu-mi mai ajungeau Bibliile, atâţia veneau să-mi ceară, aşa o sete după Cuvântul lui Dumnezeu se stârnise pretutindeni.
Hoţiile încetaseră de tot; bătăile, procesele, certurile, la fel. Observai o pace şi o armonie pretutindeni – şi îţi era mai mare dragul să vezi câtă înţelegere şi iubire, câtă într-ajutorare şi prietenie era între toţi.
Într-o zi, veni la mine o tânără fată şi îmi zise:
– Părinte, vreau să cumpăr şi eu o Biblie.
– Bine, Sofia, dar voi în familia voastră mai aveţi trei Biblii. Au şi părinţii tăi, are şi fratele tău. Ai de unde să citeşti din ale lor.
– Părinte, – răspunse ea, cu ochii în jos şi cu un suspin adânc – noi la masă avem fiecare lingura noastră. Nu aşteptăm să mâncăm unul cu lingura celuilalt.
– Bine, Sofia, am zis eu înţelegând fericit şi, luând o Biblie nouă şi întinzându-i-o, i-am zis: Dumnezeu să te binecuvânteze! Ai dreptate, cu lingura ta mănânci când vrei. Dar cine îşi ţine pâinea în traista altuia, acela rabdă multă foame. Ia-o şi hrăneşte-te din cea mai gustoasă mâncare. Nu-i altă hrană ca ea!
O, fraţii mei şi surorile mele, luaţi-vă şi voi Evanghelia aceasta – şi hrăniţi-vă din ea!
Preţuiţi-o ca pe o mană din cer, apropiindu-vă de ea întotdeauna cu frica lui Dumnezeu, cu dragoste şi cu evlavie, citind-o şi trăind cu toată inima în tot ce cuprinde şi vă îndeamnă ea.
Nu scoateţi şi nici nu adăugaţi nimic nici la litera, nici la duhul ei. Şi feriţi-vă de oricine vorbeşte fără evlavie, umblă fără teamă şi trăieşte fără smerenie cele scrise în Evanghelia Domnului.
Căci Evanghelia asta este mântuire veşnică pentru cine o ascultă,
şi osândă veşnică pentru cine o nesocoteşte.
V-o spun şi eu tot aşa cum am primit-o de la părintele şi învăţătorul care m-a născut şi m-a crescut în ea.