Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 34-a după Rusalii)

TDorz1Trei versete încep în cuvântul acestui sfânt apostol cu aceste două cuvinte de cutremurătoare întrebare, fiecare având în vedere un alt adevăr.
Versetul 15, versetul 16 şi versetul 19.
În acest verset de care vorbim acum, întrebarea aceasta nu este de fapt o întrebare, ci o aducere-aminte, şi chiar mai mult, este o învinuire. Corintenii, cei cărora le erau adresate aceste întrebări, ştiau ei bine că trupurile noastre sunt nişte mădulare ale lui Hristos. Fiindcă Sfântul lor Apostol şi părintele lor sufletesc le mărturisise şi le adeverise aceste lucruri, cum spune el: zi şi noapte, ani de zile, cu lacrimi, fiecăruia dintre ei (Fapte 20, 31). Numai că şarpele care o amăgise pe Eva cu şiretlicul lui le stricase şi gândul multora dintre ei de la curăţia şi dragostea faţă de Hristos, după cum le scria el cu teamă şi cu durere (II Cor 11, 3).
Cu câtă bucurie îl primiseră corintenii cândva pe Sfântul trimis la ei, care le propovăduise lor pentru prima dată cuvântul mântuirii, prin care fuseseră născuţi din nou, curăţiţi şi sfinţiţi pentru Hristos! Ce frumos umblaseră ei o vreme pe această cale strălucită, când părintele lor, Pavel, le spunea fericit: Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privinţele… Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat… Iar, ceva mai târziu, doar cu câtva timp, cum a lucrat acolo şarpele şi ce prăpăd a făcut în mulţi dintre ei! Aproape că nu este nici un păcat de care să nu-i învinuiască părintele lor cu ruşine şi cu durere.TDorz1
Dar cel mai greu dintre toate păcatele în care căzuseră corintenii, cei doar ceva mai înainte răsfăţaţi în dragoste şi în laude, era păcatul desfrânării. Nici unei alte biserici din toate câte mai întemeiase Sfântul Apostol nu-i mai scrie el cu ochii scăldaţi în atâtea lacrimi (II Cor 2, 4) şi în cuvinte atât de îndurerate, precum lor.
O, ce amară este durerea Domnului Iisus cel sincer şi credincios în dragostea Lui faţă de noi, când Îşi dă seama că tocmai inima pentru care El jertfise totul, care se legase cândva de El prin legăminte veşnice, care Îi făcuse cele mai sfinte promisiuni şi care Îi spusese de mii de ori „Te iubesc, Iisuse!…“, tocmai pe inima aceasta în care El Îşi pusese toată încrederea şi iubirea Lui o găseşte dintr-o dată iarăşi în braţele păcatului… Şi o aude şoptindu-i tocmai vrăjmaşului Său un DA!, cu acei fiori cu care îi şoptise cândva numai şi numai Lui. Ce să gândească Domnul Iisus despre o astfel de inimă care numai ieri fusese îmbrăcată în cele mai cereşti veşminte şi sărutări, iar astăzi iat-o în braţele păcatului, lăsându-se moale şi voluptuoasă în îmbrăţişările lui murdare şi blestemate?
Dar şi mai amară va fi îndată după căderea aceasta durerea inimii acesteia căzute într-un moment de ispitire şi neveghere. Cu câte lacrimi sfâşietoare va plânge ea, chiar din clipa următoare şi până în veşnicie, momentul nefericit al acestei căderi… Şi totuşi niciodată nu-şi va afla liniştea încredinţării că acest păcat i-a fost iertat şi uitat pe deplin. Chiar dacă Soţul şi Domnul ei i l-a iertat, nu şi-l va putea ierta şi uita ea. Iată o cântare de jale a unei astfel de iubiri:
Ce DA Ţi-am spus eu Ţie, Iisuse, oarecând
când Îţi strângeam la suflet iubirea, tremurând,
şi-mi sărutai pe lacrimi lumina fără nori…
– ce DA Ţi-am spus eu Ţie de mii şi mii de ori!

Cine-ar fi zis atuncea, Iisuse, că-n curând
eu am să strâng pe-altcine la suflet, tremurând,
şi c-am să spun altcuiva un DA cu-acei fiori
ce Ţi-l spusesem Ţie de mii şi mii de ori…

O, azi privindu-Ţi ochii acei de oarecând
cum strângi înlăcrimarea, Iisuse, tremurând,
ce să-ndrăznesc a-Ţi spune din seară până-n zori
decât căinţa mută, de mii şi mii de ori…

O, fiul meu şi inima mea, nu ştii tu, nu ştii şi tu ce sfinte legăminte ai pus Celui ce te-a ridicat din ruşinea ta, te-a scos din nevrednicia ta, te-a luminat cu slava Sa, te-a îmbrăcat cu frumuseţea Sa, te-a îmbogăţit cu avuţia Sa şi te-a numit cu Numele Său? Nu ştii tu, nu ştii şi tu cât ţi-a dat şi cât ţi-a făcut El? Cum mai poţi, cum mai poţi trăi fără El? Cum mai poţi să stai lângă vrăjmaşul Lui? Nu mai sta! Nu, nu, nu…