Tot trupul – că iarba; şi toată slava lui – că floarea ierbii: uscatu-sa iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac
Sfântul Ioan Gură de Aur

Vamesul-si-fariseul-2„De-ţi este voia, iubitule, să-l smereşti pe omul cel mândru, nu-l învăţa şi nu-l certa cu multe cuvinte, ci cu puţine şi înţelepte. Adu-i aminte numai de neputinţa firii omeneşti şi zi-i: Omule, ce te măreşti şi te mândreşti în deşert, fiind şi tu pământ şi cenuşă ca şi noi? Iar de va zice că se va face aşa când va muri, să-i zici că şi acum, când este viu, omul e pământ şi cenuşa, însă nu cunoaşte că este aşa, de vreme ce-şi vede frumuseţea trupului. Vede puterea şi cinstea, vede laudele mincinoşilor şi pe cei ce stau de slujesc mesei şi spun basme. Aşadar această nălucire a hainelor scumpe îl înşală [pe omul cel mândru] şi îl face să-şi uite firea. El nu merge niciodată la morminte să vadă coşciugele pline de împuţiciune şi de putoare, ci caută numai spre cele trecătoare, iar nu spre cele ce or să fie. Şi să-i zici lui iar: Ce te mândreşti, omule, care eşti pământ, şi cenuşă, şi putregai? Caută de vezi neputinţa şi vremea cea scurtă a vieţii celei pieritoare! Nu aştepta ziua morţii tale ca să te pocăieşti, căci moartea vine fără de nădejde şi nu o ştii când vine! Căci – dacă omul este pământ şi fum, şi totuşi cutează a zice: Mă voi sui la cer să mă fac şi eu dumnezeu! – ce n-ar fi zis, unde n-ar fi căzut cu gândul său, dacă n-ar fi avut neputinţa firii sale ca un frâu?
Deci, când vezi vreun mândru că-şi înalta grumazul ca un taur şi îşi ridică sprâncenele sus, zi către dânsul: Ce se mândreşte pământul şi pulberea, căci viaţa lui se ocărî şi cele din lăuntrul lui? Acestea să le zici şi împăratului! Şi nu te teme de coroana lui, nici de îmbrăcămintele de aur pe care le poartă, căci zice Sfânta Scriptură: „Toată slava omului că floarea ierbii este.“ Tu, omule mândru, ce te măreşti? Oare tu ai făcut cerul? Pogoară-te din înălţimea râpei şi ia aminte la neputinţa firii celei trecătoare: căci eşti pulbere, şi umbră, şi fum, şi iarbă, şi floarea ierbii.Ce gândeşti lucruri mari şi te măreşti în deşert? | Continuare »

Vamesul-si-fariseul-15TRAIAN DORZ, Cântarile Dintâi

Când pe pragul rugăciunii cu smerenie-am păşit,
o, de câte ori, Iisuse, Te-am minţit!

Când cu-a’ mele buze negre al Tău Nume l-am rostit,
o, de câte ori, Iisuse, Te-am minţit!

Te minţeam în faţa lumii când mă închinam smerit,
căci cu mâna ceealaltă am lovit!

Te minţeam atunci când milă arătam la cel lipsit,
căci pe-ascuns, cu răutate, l-am vorbit!

Te-am minţit atunci, Iisuse, mila Ta când o cerşeam,
căci pe altul, fără milă prigoneam.

O, de câte ori în viaţă, când smerit să par voiam,
eram doar de ochii lumii, Te minţeam!

Dar de-atâtea ori în viaţă când în Faţa Ta privesc,
am văzut că Tu ştii bine că minţesc…

Astăzi, lacrimile-amare ce le vărs necontenit
vor putea să spele oare ce-am minţit?

Vamesul-si-fariseul-11Sfântul Ignatie Briancianinov
Predică în Duminica Vameşului şi a Fariseului

„Iubiţi fraţi! În Evanghelia care s-a citit astăzi, am auzit pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre vameş şi fariseu.
Din ce pricină a spus Domnul această pildă? El a spus-o pentru oamenii care, amăgiţi şi înşelaţi de părerea de sine, se întemeiază şi nădăjduiesc în dreptatea lor, în faptele lor bune, privesc spre ceilalţi oameni de la înălţimea părerii lor de sine şi amăgirii lor de sine, îi defaimă – adică au o părere proastă despre ei, îi dispreţuiesc, îi osândesc, îi vorbesc de rău atât în taină, în sufletul lor, cât şi la arătare, înaintea oamenilor.

Din ce pricină a rânduit Sfânta Biserică să se citească această Evanghelie înainte de intrarea în arena Postului Mare? Ca să ne păzească de părerea de sine şi defăimarea aproapelui, care nu lasă nicidecum simţământul pocăinţei să fie însuşit de inimă, iar dacă postul nu e împodobit cu rodul pocăinţei, nevoinţa postirii rămâne deşartă.
Şi nu numai atât: ea ne aduce vătămare, întărind în noi părerea de sine şi încrederea în sine. Aşa sunt toate nevoinţele trupeşti şi faptele bune cele văzute. Dacă socotim că săvârşindu-le aducem jertfă lui Dumnezeu, nu că îi plătim dintr-o datorie cu neputinţă de plătit, faptele bune şi nevoinţele noastre devin în noi părinţi ai trufiei pierzătoare de suflet.

Doi oameni s-au suit în templu să se roage, începe Domnul pilda Sa: unul fariseu, iar celălalt vameş. După aceasta, Domnul, Cunoscătorul inimilor, arată prin ce gânduri se vădea aşezarea de taină a inimii fiecăruia dintre cei doi care se rugau, prin ce gânduri închipuia fiecare dintre ei aşezarea sa faţă de Dumnezeu.
Fariseul era mulţumit de sine, se socotea vrednic de Dumnezeu, bineplăcut lui Dumnezeu. Dumnezeule, mulţumescu-Ţi, spunea el întru sine, adică vorbea în gând potrivit felului în care se vedea pe sine în taina sufletului său. Pentru ce mulţumeşte fariseul lui Dumnezeu? | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Duminica Vameşului si a Fariseului

Vamesul-si-fariseul-21Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (1 Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim, l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte ele fariseul şi ele vameşul din Evanghelie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste. | Continuare »

Traian DORZ

Când se va striga odată
şi-al meu nume Sus,
ce va spune despre mine
Glasul lui Iisus?
Doamne, fă să spună bine Glasul lui Iisus.

Ce va spune despre-a mele
fapte Dumnezeu?
Am fost oare eu un vameş
ori un fariseu?
Doamne, fă să fiu un vameş, nu un fariseu.

Când voi fi ales odată
între buni sau răi,
oare cu cei răi voi merge
ori cu-aleşii Tăi?
Doamne, fă să fiu de-a Dreapta, cu aleşii Tăi!

Când se va rosti odată
Judecata mea,
oare ce va fi: iertare
ori osândă-n ea?
Doamne, fă să am iertare, nu osândă-n ea!

Când voi merge-n veşnicie
la cântări sau munci,
oare care o să fie
partea mea atunci?
Doamne, fă-n cântări să-mi fie partea mea atunci.

Vamesul-si-fariseul-22Traian DORZ, Cântarea Viitoare

Să nu te-ndoieşti vreodată
de Cuvântul lui Iisus,
tot ce spune Cartea-I Sfântă
va fi-ntocmai cum e spus.
Câtă vreme stă sus Cerul
şi cât stă pământul jos,
nu va trece nici o iotă
din Cuvântul lui Hristos;
nici o iotă, nici o iotă din Cuvântul lui Hristos.

Ţine-ntreg, smerit, Cuvântul,
căci de-i strici vreun înţeles,
chiar şi cel mai mic vreodată,
săvârşeşti un greu eres.
Partea ta va scoate-o Domnul
din Împărăţia Sa
şi din Sfânta Lui Cetate
El afară te va da;
El afară, El afară, El afară te va da.

Fii fără făţărnicie,
cum îţi cere Dumnezeu,
şi fereşte-te de duhul
prefăcut şi fariseu,
ca să ai neprihănirea
celor sinceri şi smeriţi,
căci doar cei ce-o au aceasta
sunt cu Domnul mântuiţi;
Sunt cu Domnul, sunt cu Domnul, sunt cu Domnul mântuiţi.

Inima noastră să fie zidită prin smerenie întru jertfelnic duhovnicesc închinat lui Dumnezeu

vamesul si fDomnul nostru Iisus Hristos a zis: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39). Nişte trufaşi înţelepţi şi drepţi ai acestei lumi, cum erau fariseii iudei, nu puteau să asculte netulburaţi aceste cuvinte ale Domnului. Iubirea lor de sine şi înalta părere pe care o aveau despre ei înşişi s-au socotit jignite. La cuvintele Domnului ei au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în acelaşi timp şi nemulţumire, şi părere de sine, şi zeflemea, şi ură către Domnul, toate unite cu dispreţ faţă de El. Au doar şi noi suntem orbi? – au zis ei. Prin răspunsul Său la întrebarea fariseilor, Domnul a zugrăvit starea lor sufletească, ce fusese pricina începătoare a întrebării. De aţi fi fost orbi, le-a grăit El, n-aţi avea păcat. Voi, însă, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne (Ioan 9, 40-41).
Ce înfricoşătoare boală sufletească este părerea de sine! În treburile omeneşti, ea îl lipseşte pe cel mândru de ajutorul şi sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea i-a lipsit şi îi lipseşte pe trufaşii farisei de cea mai preţioasă comoară, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul lui Dumnezeu: i-a lipsit şi îi lipseşte de dumnezeiasca Descoperire şi de cea mai apropiată împărtăşire cu Dumnezeu, care este unită cu primirea acestei Descoperiri. Fariseii se socoteau pe sine văzători, adică stăpâni în treapta cea mai înaltă şi pe deplin îndestulătoare ai adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, care nu au nevoie de nici o altă sporire şi învăţătură – şi pe acest temei au lepădat învăţătura despre Dumnezeu, pe care o predanisea chiar Dumnezeu în chip nemijlocit. | Continuare »

Popa-Petru-(Saucani)Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982

Slăvit să fie Domnul!
În noaptea aceasta este o sărbătoare şi încă o sărbătoare deosebită. Ştiţi fiecare bine că ne-am adunat aici cu prilejul zilei onomastice a unei surioare…
Şi oamenii din lume, când îşi sărbătoresc zilele lor, îşi cheamă şi ei lumea acolo şi prietenii, şi rudeniile.
Oamenii vinului, când îşi sărbătoresc ei zilele lor, cheamă vinul acolo. Oamenii petrecerilor petrec în felul lor lumesc de petrecere, cu băuturi şi jocuri.
Iar voi, copiii lui Dumnezeu, chemaţi şi voi pe copiii lui Dumnezeu la sărbătorile voastre. Voi, toţi care-L iubiţi pe Domnul Iisus, chemaţi-L pe El la sărbătorile voastre! Că nu-L mai cheamă nimeni astăzi. Nimeni nu-L mai doreşte, nimeni nu-L mai aşteaptă. La toţi le place mai mult fără El, ca să nu le mai tulbure „liniştea” lor, ca să nu le mai tulbure obiceiurile lor seci şi murda-re, şi păcătoase.
Măcar voi chemaţi-L, copii ai lui Dumnezeu! Chemaţi-L voi la sărbătorile voastre! Chemaţi-L pe Iisus!
Spuneam mai alaltăieri, la o altă zi ca şi aceasta, despre cele trei ospeţe ale morţii. Şi atunci s-au gândit oamenii să petreacă cu ospeţe, dar au petrecut cu beţii, au petrecut cu lăutarii, au petrecut cu destrăbălare… Şi toate cele trei ospeţe s-au terminat cu moarte! De aceea li se mai spune şi „ospeţele morţii”.
Numai acele ospeţe la care este chemat şi Domnul Iisus, numai acele ospeţe se termină cu viaţă. Numai aceia au viaţa, cei care Îl cheamă pe Dumnezeu, care Îl caută pe Dumnezeu, care trăiesc viaţa cu Dumnezeu, care încep anii lor frumoşi cu Domnul Iisus. Şi atunci toate zilele fiecărui an, aşa de frumoase şi de binecuvântate curg la rând… Aşa se termină zilele începute cu Domnul Iisus.
Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre lucrurile acestea. Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre pruncie, numai de Scripturi, pentru că de aici începe viaţa ori bine, ori rău.
S-a mai amintit în locul acesta de Timotei, de tânărul Timotei, sufletul acela credincios care a avut o inimă credincioasă, pentru că a avut o mamă credincioasă şi o bunică credincioasă. Încât mai târziu îi spune Sfântul Apostol Pavel aşa de minunat şi de frumos: „Tu din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi!”. | Continuare »

Dorinţa de a fi lăudat este nu numai o urâciune, dar, de multe ori, şi aducătoare de mare ruşine şi pagubă celui doritor mereu de laude. O spun aceasta fiindcă am văzut în viaţa mea cum s-au făcut de râs, adeseori, astfel de oameni. Iată numai o astfel de întâmplare din viaţa unui copil care oricând umbla să facă orice, numai să apară el tare grozav şi toţi să se mire şi să-l laude.

Eram în primul an de şcoală. Era iarnă, iar în şanţul din curtea şcolii noastre apa îngheţase. Copiii făcuseră din el gheţuş şi se înghesuiau să se dea pe el. În recreaţie, îndată se repezeau cu toţii acolo, să se dea pe gheaţă, înghesuindu-se, rupând încălţămintea, împingându-se şi căzând, cum se întâmplă adeseori în astfel de locuri.
Dintre toţi însă, Vasilică, băiatul cel lăudăros, era mereu primul. Se grozăvea să-l vadă toţi că nimeni nu-i ca el. Dar când a văzut odată că mai pot ca el şi alţii, – ce s-a gândit?
– Daţi-vă la o parte! le-a strigat el tuturor. Eu am să fac ce nimeni dintre voi nu mai poate.
– Să vedem! au zis ceilalţi.Îndată Vasilică şi-a aruncat încălţămintea din picioare şi, desculţ prin zăpadă, se repezi să se dea pe gheaţă. Uimiţi, ceilalţi copii stăteau deoparte şi se mirau râzând, strigând şi lăudându-l că, într-adevăr, aşa nimeni nu s-a mai dat pe gheaţă.
Vasilică se grozăvea şi mai tare. Picioarele i se făcuseră roşii ca focul, îl ardeau şi îl usturau ca pe jar, dar mândria lui nu-l lăsa să se oprească, ci, continuând aşa, dorea să-i uimească şi mai mult pe toţi copiii, ca, privindu-l, toţi să-l laude şi mai tare.
Deodată însă apare domnul învăţător cu o nuia. Pe ne-aşteptate, îl prinde pe Vasilică de guler chiar când se pregătea să le arate celorlalţi că poate să se dea chiar şi numai într-un picior. Ca să vadă ei cine mai face ca el… Şi când începu să-i care cu nuiaua peste spate, un hohot de râs izbucni din gura tuturor copiilor, de răsuna satul.
L-am petrecut toţi copiii cu râsete până în clasă. Sărmanul Vasilică nu mai ştia ce să facă de usturime şi de ruşine. | Continuare »

Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii

Rugăciunea este o acţine de concentrare şi de desprindere de realitatea materială, este ancorarea într-un domeniu nou pentru orice om, chiar dacă e credincios, pentru că rugăciunea nu înseamnă o recitare mecanică a unor texte şi îndreptare din când în când a atenţiei spre sensul cuvintelor. Rugăciunea este o răpire, o ieşire din sine şi o îndreptare spre Dumnezeu, într-un mod tainic şi neînţeles chiar de cel ce o practică. Rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt.

În primul rând, rugătorul să ştie că se angajează într-o acţiune plină de capcane demonice. Oricine care s-a rugat, oricât de rar şi care a dorit să simtă dulceaţa rugăciunii ştie de ce greutăţi şi ispite s-a lovit. Stai în faţa televizorului ore întregi şi te uiţi la un film plin de banalităţi şi de lucruri comune şi nici un gând lăturalnic nu te abate de la deşucherile care se petrec pe ecran. În schimb, te aşezi la rugăciune – nu vorbesc de cei care fac din rugăciune un lucru mecanic, ci de cei care vin cu bună intenţie să se roage – şi o mie de gânduri lăturalnice te asaltează, de multe ori chiar contrarii intenţiilor tale bune. Amintiri, preocupări stupide şi neimportante îţi invadează mintea, cuvinte urâte, glume, orice te poate abate de la rugăciunea care ar trebui să te lege de Dumnezeu.
De aceea, cel care doreşte să aibă o rugăciune îmbunătăţită trebuie înainte de orice să realizez că este un mare păcătos, să îşi supravegheze atitudinile, faptele, gândurile şi să-şi dea seama cât de mult păcătuieşte în fiecare zi şi în fiecare ceas, aşa cum spun rugăciunile din Canonul Sfintei Împărtăşanii.
Încet-încet, el trebuie să-şi facă un scut împotriva ispitelor lumii – atât cât se poate – şi să nu se sperie dacă, la început, acest scut este foarte penetrabil la ispitele satanei; cu timpul, scutul se întăreşte şi diavolul pătrunde mai greu dincolo de el. | Continuare »

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA

“Doamne, şi eu, nenorocita femeie, un căţel sunt.
Cer dragostea Ta. Dă-mi o firimitură şi ajunge…”

kananeanca„…Hristos, binefăcător. Hristos, mare doctor. Doctor unic. Doctor fără de arginţi, care n-a luat nicio răsplată. Singura Lui răsplată era ca oamenii să creadă în adevăratul Dumnezeu, să facă voia Lui cea sfântă şi să devină copiii Lui iubiţi. În felul acesta, faima Lui s-a întins pretutindeni. Toţi vorbeau despre Hristos. Toţi doreau să-L vadă. Toţi doreau să-L audă.Toţi doreau să-i ducă pe bolnavii lor la Hristos. Doreau foarte mult să-L întâlnească pe Iisus Hristos. Hristoase, suntem păcătoşi şi bolnavi. Când vei trece prin satul nostru, ca să ne înveţi, să ne dai iertare, să ne mângâi, să ne faci bine bolnavii?
Şi Hristos – neobosit – se ducea pretutindeni. Călătorind, a ajuns şi în părţile Tirului şi ale Sidonului, adică a ajuns la marginile Iudeii, la graniţe. Dincolo, locuiau cananeii, oameni care nu credeau în adevăratul Dumnezeu. Cananeii erau idolatri. Trăiau în întuneric. Credeau în vrăjitori. Prin vrăji îi chemau pe demoni. Erau demonolatri (închinători la demoni). Necredincioşii sfârşesc în demonolatrie. Cine nu crede în adevăratul Dumnezeu, va sfârşi în a-l avea dumnezeu pe diavolul. Va ajunge să tremure de vrăjitori şi vrăjitoare şi să-i plătească pentru a-i face vrăji. Ce lume nefericită!

***

Aşadar, în părţile Tirului şi ale Sidonului, în aceste părţi în care împărăţea vrăjitoria şi idolatria, în această împărăţie a satanei, iată că vine Iisus Hristos. Ce demon, ce vrăjitor poate să stea înaintea lui Iisus Hristos? Unde păşeşte Iisus Hristos cu piciorul Său, diavolul fuge. Şi iată că Iisus Hristos Îşi arată puterea. Face minunea. O femeie, care locuia în părţile acelea, o cananeancă, cum a aflat că Iisus Hristos se apropie, aleargă şi începe să strige cu putere: ,,Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!” (Matei 15, 22). | Continuare »

O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti! (Matei XV, 28)

cananite 3Rugăciunea şi credinţa femeii canaanence din Sfânta Evanghelie de astăzi a fost atât de mişcătoare, de stăruitoare şi plină de smerenie că vedem pe însuşi Mântuitorul Hristos mirându-se şi zicând: „O, femeie, mare este credinţa ta!“ Pentru rugăciunea ei fierbinte şi pentru străduinţa ei, Dumnezeu face zadarnică puterea iadului şi vindecă pe fiica ei, alungând pe demonul care chinuia biata copilă.
Această Sfântă Evanghelie ne-o pun înainte sfinţii părinţi, ca să învăţăm de la această femeie păgână stăruinţa în rugăciune şi mai ales smerenia şi credinţa înaintea lui Dumnezeu şi, mai cu seamă, ca să ne întărească în nădejdea izbăvirii. Dacă Domnul Hristos a primit şi a ajutat pe această femeie păgână, cu atât mai mult vom fi ajutaţi noi, cei care avem pecetea Botezului în numele Sfintei Treimi. Să vedem acum cine era femeia canaaneancă şi ce păcate făcuse de intrase diavolul în copila ei.
Fenicienii, de mai multe sute de ani, deveniseră un popor vestit prin comerţul lor şi îngrămădiseră cele mai mari bogăţii în oraşele acestea, Tir şi Sidon, unde vedem că locuia această femeie canaaneancă. Locuitorii din aceste oraşe duceau o viaţă de lux şi desfrânări. Luxul, ca întotdeauna, a adus după el desfrânarea cea mai grozavă.
Cultul oficial al fenicienilor era păcatul cel mai ruşinos, desfrânarea. Faptele cele mai desfrânate şi mai criminale erau faptele preferate ale zeiţei Astarte. Regii şi prinţii erau primii, iar poporul după ei, întrecându-se cu toţii a îndeplini astfel de fapte care nu erau altceva decât cele mai necurate urgii.
Templele acestor zei, de unde pleca religia aceasta şi aceste scârboase păcate, făcură din lumea civilizată haznaua tuturor viciilor. Aşa se strică popoarele pe calea progresului material fără frâul moral, fără Dumnezeu; numai adevărata religie descoperită de Dumnezeu va putea să ţină lumea în frâul moral.
Prin înrudirea fiilor lui Israel cu regele din Tir, divinităţile şi moravurile fenicienilor pătrunseră în Ţara Sfântă şi îndată se înălţară, în oraşe şi pe dealuri, temple şi arbori sacri, focare de idolatrie şi desfrânare. Şi aşa, încetul cu încetul, scârboasele destrăbălări ale cultului siro-fenician au pătruns şi la Ierusalim, putând Templul lui Dumnezeu cel prea sfânt. Aşa era ţara unde vedem azi că a intrat Iisus cu ucenicii săi. | Continuare »

Bucură-te cea plina de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei din întuneric: Veselește-te și tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în brațe pe slobozitorul sufletelor noastre. Cel ce ne-a dăruit nouă și învierea. Intampinarea-Domnului_4

doctori-fara-de-argintiTraian DORZ, din CÂNTAREA ÎNVIERII

Binecuvântează-i veşnic, Dumnezeul meu, pe-acei
care Te-au slujit statornic, de-ai putut să crezi în ei,
care-au mers frumos şi rodnic, vrednici în cuvânt şi-n crez
– Dumnezeul meu, pe-aceia să-i mai binecuvântezi!

Răsplăteşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe câţi
Ţi-au luptat cu vitejie, rămânând nedoborâţi,
ce-au primit mai bine crucea decât scaune şi-arginţi
– Dumnezeul meu, pe-aceia pune-i între cei mai sfinţi!

Fericeşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au purtat printre ispite dragostea-Ţi curată-n ei,
ce, prin anii de surghiunuri, şi-au ars cel mai tainic foc
– Dumnezeul meu, pe-aceia du-i în cel mai dulce loc!

Străluceşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au trecut lumini prin lume, purtând Semnul Tău pe ei,
ce-au sfârşit frumos tot lucrul care Tu le-ai rânduit
– Dumnezeul meu, pe-aceia nalţă-i cel mai strălucit!

Steag-1-webSteagul Biruinţei Tale,
Dumnezeule Slăvit,
prin ce lupte, câte veacuri
şi-n ce fel a strălucit!

De când l-a nălţat Golgota
peste şarpele înfrânt,
ce puteri şi ce potrivnici
a zdrobit înaintând!

Ce mâini sfinte-l înălţară
şi-l purtară până az’
tot mai nalt şi tot mai sigur,
mai frumos şi mai viteaz!

L-au stropit cu sânge sfinţii
şi martirii fericiţi,
arşi pe rug sau traşi pe roată,
dar în veci nebiruiţi!

L-au scăldat în lacrimi ochii
sfintelor fecioare, mii,
– toţi cei ce-au murit privindu-L
pentru veci de veci sunt vii.

– El e Steagul Oastei noastre,
după El suim luptând,
cu El vom intra-n Cântarea
Biruinţei în curând!

Traian Dorz, Cântarea biruinţei

mucenici1. Ceea ce ai cerut Tu din totdeauna, Dumnezeul meu, a fost şi va fi mereu nespus de greu pentru puterea firii mele omeneşti.

2. Înţelegerea tainei iubirii Tale cu hotare fără margini, cu adâncimi fără sfârşit, cu înălţimi fără limită, cu felurimi necuprinse de nici un număr – înţelegerea acestora, zic – cere stări de răpiri divine, urcuşuri dureroase şi îndelungi.

3. Sau adâncuri în a gândi, până la care se poate ajunge numai cu preţuri nespus de grele. Numai pe drumurile unor cumplite renunţări sau cerinţe. Numai prin usturătoare arderi şi mistuiri interioare.

4. Nevoiţi-vă să urcaţi pe calea cea strâmtă – ai zis Tu, Domnul meu, arătându-mi cu ce fel de moarte şi mortificare zilnică trebuie să-mi port eu paşii mei după lumina Ta, ca să pot lăsa urme luminoase.
5. Omorâţi mădularele voastre – este porunca Ta, care m-a înspăimântat nu pentru sfinţenia ei, ci pentru mulţimea şi puterea celor condamnate în mine.

6. Pentru marea greutate cu care trebuie să fiu zilnic un ucigaş al propriilor mele porniri. Al fiilor propriei mele însuşiri carnale.

7. Cât de cruntă este, Doamne, această luptă între duh şi fire, care totdeauna trebuie să sfârşească cu o ucidere. | Continuare »

dreptul iovOricât de lovit
vei zăcea zdrobit,
chinuit şi răpus,
– nu-nceta a-L iubi,
a-L ruga şi-a-L sluji
pe Iisus, pe Iisus, pe Iisus!

El ţi-aude-oricând
inima strigând
şi-ţi va da-nmiit
tot ce-ai suferit;
să-L urmezi supus
pe Iisus, pe Iisus, pe Iisus!…

Oricât de-ncercat
vei umbla apăsat
şi pribeag de-ai fi dus
nu-nceta a-L urma,
cât de grea-i calea ta,
pe Iisus, pe Iisus, pe Iisus.

Oricât de hain
te-ar lovi cel străin,
chiar pe rug de-ai fi pus,
– nu-nceta a-I cânta,
crede-aşa, mori aşa,
cu Iisus, cu Iisus, cu Iisus!…

Traian Dorz, Cântarea biruinţei

zaheuToate-averile din lume sunt un fum, sunt un fum,
tot ce ai poţi pierde astăzi, chiar acum, chiar acum.
Singura avere care n-are-apus, n-are-apus
e Iisus, e Iisus, e Iisus, e Iisus…

Să-L câştigi, să-L câştigi pe El,
vinde casă, uită masă, totul lasă
numai să-L câştigi, numai să-L câştigi pe El!

Nu-i mărgăritar pe lume, aur nu-i, aur nu-i,
nu-i nimic, nimic să aibă preţul Lui, preţul Lui.
Lucrul care trebuieşte mai presus, mai presus
e Iisus, e Iisus, e Iisus, e Iisus.

Toată slava lumii piere cum e scris, cum e scris,
toate-s trudă şi durere, scrum şi vis, scrum şi vis.
Doar o slavă ţine veşnic jos şi sus, jos şi sus
e Iisus, e Iisus, e Iisus, e Iisus…

Traian Dorz, Cântarea Învierii

Sfantul-Grigorie-Teologul(25 ianuarie) – Sursa: paginiortodoxe

Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numeşte şi Nazianz. Părinţii lui erau de bun neam şi cinstiţi, tatăl său avea acelaşi nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredinţă, fiind născut de părinţi necredincioşi, din tată elin şi din maică evreică, şi amândurora le urma în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât şi cu necredinţa iudeilor, precum este credinţa cea rea a ipsistarilor.

Iar maica Sfântului Grigorie, fericita Nona, era creştină drept-credincioasă, născută din părinţi creştini, crescută din scutece întru dreapta credinţă şi în frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii; ea era bine învăţată, iar prin judecăţile lui Dumnezeu a fost însoţită cu bărbat necredincios, ca să-l aducă şi pe acela la sfânta credinţă şi să se sfinţească bărbatul necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a făcut.
Fericita Nona, sfătuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu înţelepţite şi cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a dus la creştinătate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a făcut bărbatului ei o vedenie în vis ca aceasta: i se părea cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le avea în gura sa, decât numai le auzea cândva de la soţia sa, care adeseori se ruga; el nici nu ştia cum să se roage şi nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se cântau de dânsul în vis, erau acestea: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa Domnului vom merge. Cu cântarea aceea a simţit în inimă o mare plăcere; apoi, deşteptându-se, se veselea şi a spus soţiei sale. Iar ea înţelegând că singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta Biserică, a început mai cu dinadinsul a-l învăţa credinţa creştină şi a-l povăţui la calea mântuirii.
Într-acea vreme, s-a întâmplat că Sfântul Leontie, episcopul Cezareei Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei. Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mâinile arhiereului. Iar după primirea Sfântului Botez, a început viaţa cea curată şi plăcută lui Dumnezeu, precum se cade creştinului celui adevărat şi desăvârşit. | Continuare »

„Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei: arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni, înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu!“ (Părintele Arsenie Boca)

program-rug-ecumenistica-web

Iată că nu întâmplător, chiar înainte de a se readânci an de an această rană a ortodoxiei (săptămâna de rugăciune ecumenistică), în Biserica noastră se sărbătoreste Sfântul Marcu Eugenicul (vezi aici viaţa şi lupta sfântului Marcu împotriva ecumenismului), cel care – singurul – nu a semnat unirea cu catolicii. Poate că ar trebui, cu cât mai mult se dezvoltă acest mod de rugăciune ecumenistă, cu atât mai mult şi noi să înteţim rugăciunea şi nevoinţa, pentru a contrabalansa, pentru a împiedica desfăşurarea acestei acţiuni de otrăvire şi îmbolnăvire a ortodoxiei. Chiar dacă acest microb se propagă de la însuşi vârful Bisericii, tocmai prin cei rânduiţi să apere Biserica de molima ecumenistică. Tema aceasta: „Oare s-a împărţit Hristos?“ este de-a dreptul naivă. Cum să Se împartă Hristos? Sau cum să se despartă? Numai păcatul desparte. Dar cine se vrea unit cu Hristos, se şi îmbracă în Hristos. Se înveşmântă cu învăţătura cea adevărată ca şi cu o haină (cum spune Psalmistul). Nu trebuie să-şi cârpească haina cu tot felul de petice (învăţături). Din învăţătura cea dată o dată pentru totdeauna sfinţilor se poate face în chip minunat haină pentru nunta veşnică. E veşmânt împărătesc, învăţătura cea curată. Haină de mireasă nu se poate face din petice. Însăşi haina Mântuitorului a fost fără nici o cusătură. Oare întâmplător Maica Sa I-a ţesut această haină dintr-o singură bucată? Se ştie că, în simbolistica biblică, femeia reprezintă învăţătura…

Pentru unitatea de credinţă, nu trebuie să fie oamenii uniţi, ci învăţătura. Să se păstreze unită – adică una – învăţătura primită. Nu adunate la un loc şi unite tot felul de învăţături, aşa ca într-o salată frumos garnisită, ci pe oamenii de tot felul (mai mult sau mai puţin trăitori), să-i unească una şi aceeaşi învăţătură, prin păstrarea ei în duhul curat şi prin urmarea ei, fiecare după putinţa lui… Dar nu schimbând-o sau amestecând-o. Prea mulţi ierarhi s-au molipsit de acest duh de amestecătură… Se întinde această boală precum lepra în întreaga Biserică Ortodoxă.

Din dorinţa de a nu face reclamă lucrurilor greşite, nu vom nominaliza pe nimeni dintre cei care şi anul acesta au slujit şi s-au rugat împreună cu eterodocşii, nici nu vom afişa vreo fotografie. Ci vom pune cu toţii genunchii la rugăciune sinceră şi smerită, ca să nu cadă nenorocirea pedepsei lui Dumnezeu peste tot poporul binecredincios, deşi ştim cu toţii că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre plăgile apocaliptice care se pregătesc sfârşitului acestui veac. Cu toţii ştim că acestea vor veni… Şi nu foarte târziu… Dar să nu încetăm rugăciunea cea curată, nu aceea ecumenistică, pentru ca Dumnezeu să se mai îndure încă…

Vlad Gheorghiu

Sculaţi, voi toţii fiii Credinţei
de Adevărul Sfânt aprinşi,
şi datoria conştiinţei
să vă-ntărească neînvinşi.

Vă lepădaţi de necredinţă,
descătuşaţi către Hristos,
urâţi cu-ntreaga-vă fiinţă
tot ce-i nedemn şi ruşinos.

Deplin crezând, nălţaţi privirea
şi inima spre Dumnezeu,
îndepărtând din voi pornirea
de robi ce trag păcatul greu.

Deschideţi ochii viu, să vază
şi să urmeze ce-i frumos –
şi până viaţa nu-ncetează,
nu staţi din lupta lui Hristos!

Ne-nvinşi în Numele luminii,
luptaţi în sfântul Crucii Semn,
nu staţi cât încă-n marea vinii
mai piere-un singur om, nedemn.

Traian Dorz, Cântări luptătoare

NU-S NUMAI…

Copii_XTraian DORZ

Nu-s numai copii fericiţi pe lume,
mai sunt şi copii fără taţi şi mume;
nu-s numai copii care râd şi sar,
mai sunt şi copii care plâng amar…

Mila lor,
grija lor
s-o purtăm,
prietenoşi – şi duioşi
să-i căutăm;
la Hristos, mai frumos
să-i chemăm,
fericiţi – şi-nfrăţiţi
să cântăm…

Nu-s numai copii sănătoşi şi-avuţi,
mai sunt şi copii orbi şi surzi, şi muţi;
nu-s numai copii care-au casa lor,
mai sunt şi copii ce de foame mor…

Nu numai la viaţa noastră să gândim,
ci pe-acei ce sufăr mai mult să-i iubim.
Domnul e-n fiinţa celor chinuiţi;
suferind cu dânşii, suntem fericiţi…

Lidia Hamza

guarigione lebbrosoMulţumesc nespus,
dragul meu Iisus,
pentru-a Ta lumină
ce mi-o dai deplină;
dorul mi se-alină,
inima se-nchină,
pentru-a Ta lumină,
mulţumesc, Iisus.

Mulţumesc nespus,
dragul meu Iisus,
pentru Jertfa mare
ce mi-a dat iertare:
plânsul mi-e cântare,
binecuvântare,
pentru Jertfa mare,
mulţumesc, Iisus.

Mulţumesc nespus,
dragul meu Iisus,
pentru pacea lină
ce mi-o laşi să vină:
sufletu-mi se-anină
de vocea-Ţi divină, | Continuare »