Despre icoane

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XVI

Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a Stăpânei noastre şi încă şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos, să audă că, dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu? După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit în cele dumnezeieşti, „cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”. Dar originalul ei este cel înfăţişat în icoană, cel după care se face icoana. Pentru care pricină poporul mozaic se închina de jur împrejurul cortului, care purta în el icoana şi tipul celor cereşti, dar mai degrabă al întregii creaţii? Dumnezeu spune lui Moise: „Vezi vei face pe toate după chipul care ţi-a fost arătat în munte” (Ieşirea XXV, 40). Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul (chivotul Ieşirea XXV, 20; XXXVI, 9, nu erau lucrurile mâinilor omeneşti? Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu făcut de mâini şi construit prin meşteşugul oamenilor? (III Regi VI, 1-37; II Paralipomena III, 1-16. 154).
Dumnezeiasca Scriptură, însă, acuză pe cei care se închină celor cioplite, dar şi pe cei care jertfesc demonilor. Jertfeau păgânii, dar jertfeau şi iudeii. Pagânii jertfeau demonilor, iar iudeii lui Dumnezeu. Jertfa pagânilor era de dispreţuit şi de condamnat; jertfa drepţilor, însă, bine primită de Dumnezeu. Noe a jertfit şi „Dumnezeu a mirosit mireasma cea cu bun miros” (Facerea VIII, 21. Facerea XVIII, 1; XIX, 27) a bunei lui voinţe primind mireasma cea bine plăcută a bunei voinţei sale către El. | Continuare »

Veniți, suflete chemate

Veniţi, suflete chemate,
cât nu-s zilele ’nnoptate,
că de se-nchid porţile,
rămân numai morţile
şi de se-nchid căile,
rămân vâlvătăile,
arşiţa mustrărilor,
plata neascultărilor
şi-atunci clopotul pustiu
va suna că-i prea târziu.

Veniţi, suflete-apăsate,
până nu-s închise toate,
până soarele n-apune,
până-i încă rugăciune,
până ochii nu se-nchid
după umbra de sub zid,
până vasul cel de lut
nu s-a-ntors din ce-i făcut,
până clopotul pustiu
n-a sunat că-i prea târziu!

Veniţi, suflete-aşteptate,
căci, iată, sunt gata toate:
– pentru vina voastră mare
dă Hristos răscumpărare,
Tatăl, – haina strălucită,
a făcut de-i pregătită,
masa binecuvântată
iat-o gata aşezată;
– veniţi, suflete chemate,
până când v-aşteaptă toate,
căci când clopotul pustiu
va suna –
e prea târziu!

Traian Dorz, Cântări noi

Prin credinţă… prin credinţă

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Ortodoxiei)

TDorz1Credinţa adevărată este un lucru mare şi unic. Dacă are cineva o adevărată credinţă, aceasta va fi în primul rând mare şi puternică. Apoi unică, adică una şi pe totdeauna. Neschimbată, vie, sfântă şi veşnică.
Cei mai mulţi oameni nu au credinţă, ci au crezuri. De aceea ei pot să şi le schimbe după împrejurări, după interese, după simpatii. Numai foarte puţini sunt acei oameni care au credinţa ce nu se poate schimba, ce nu se poate părăsi niciodată şi pentru nimic.
Toţi acei oameni sfinţi şi biruitori, despre care spune sfântul apostol de astăzi, au fost numai dintre acei care au avut o astfel de credinţă unică şi biruitoare. Începând cu cel dintâi pomenit, şi sfârşind cu cel din urmă, ei au dovedit, prin faptele lor, ce credinţă de mare preţ aveau ei. Iată, dar, că dovada credinţei erau faptele, fiindcă o credinţă mare se vede numai din nişte fapte mari.
Despre Moise se spune că, atunci când s-a făcut mare, n-a mai vrut mărirea lumească, ci a ales smerenia şi suferinţa poporului lui Dumnezeu. Iată cu adevărat ce înseamnă să fii mare în faţa lui Dumnezeu!
Numai renunţarea la slava lumii şi acceptarea umilirii şi a suferinţei alături de poporul lui Hristos şi pentru El te arată într-adevăr că eşti mare, că eşti o valoare, că ai o credinţă.
Şi luaţi la rând tot capitolul unsprezece din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, şi veţi vedea ce nesfârşit şi strălucit este şirul marilor oameni ai lui Dumnezeu pe care panoul de onoare al cerului ni-i înfăţişează aici ca pe nişte adevăraţi şi nemuritori eroi. Toţi aceştia sunt astăzi sus, în slava eternă, pe marea de cristal din Apocalipsa sau împrejurul Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine albe, cu cununi de aur pe cap, şi cu harfe în mâini, binecuvântaţi de Dumnezeu şi binecuvân-tându-L pe El, în vecii vecilor (Apoc 7, 9-17).
Fiul meu şi fraţii mei, dacă dorim cu adevărat să fim şi noi odată între ei, atunci trebuie neapărat ca acum să ajungem şi noi să avem o credinţă de acelaşi preţ şi în stare de aceleaşi fapte, ca ale lor (II Pt 1, 1).
Numai o astfel de credinţă este cu adevărat credinţă. Şi duce la mântuire. Toate celelalte sunt crezuri care n-au nici un preţ mântuitor.

CÂND OCHII STORŞI DE LACRIMI

Traian Dorz, Cântări de sus

Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol departe
şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă? (bis)

Credinţa, doar credinţa, ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa prin Cruce spre-nviere. (bis)

Când, frânt, ţi-aduni tristeţea, ca cioburile sparte,
din viaţa răvăşită de-a urii vijelie,
o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte
şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie? (bis)

Când lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte,
iar gheara disperării viaţa ţi-o sugrumă,
o, cine-ţi mai aduce o mântuire-n moarte
şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă? (bis)

Credinţa, doar credinţa… ea singură împarte
viaţa, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, nălţând-o peste moarte,
iar pe cealaltă dând-o iubirii pe vecie. (bis)

TĂMĂDUIREA SLĂBĂNOGULUI DIN CAPERNAUM

TĂMĂDUIREA SLĂBĂNOGULUI DIN CAPERNAUM

Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12).
Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav.
De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului.
Fratele meu! Nu te teme de boli şi încercări. Boala e o solie cerească. Ea te aruncă în braţele Domnului. Ea Îl cheamă lângă patul tău pe Doctorul nostru cel mare. Eu am zăcut – şi zac – mult în multe boli şi suferinţe. Şi din „şcoala” aceasta am scos o parolă de viaţă: Mai bine bolnav în braţele Domnului, decât „sănătos” în braţele lumii.
Boala cea adevărată e boala cea sufletească. Adevăraţii bolnavi sunt cei ce pătimesc în ologie şi orbie, şi slăbănogie sufletească. Şi, vai, e plină lumea de ei. Numai că lumea, la astfel de bolnavi, le zice „viteji”. | Continuare »

LA SFINTELE-ŢI PICIOARE

LA SFINTELE-ŢI PICIOARE

Traian Dorz, Cântări uitate

La sfintele-Ţi picioare
cad azi, Iisuse-al meu,
împacă-mă cu Tatăl,
Preasfântul Dumnezeu.

Împacă-mă, Iisus,
cu Tatăl Cel de Sus,
că numa-n Jertfa Ta
se iartă vina mea…

Greşit-am mult la ceruri
şi Ţie Ţi-am greşit,
dar spală-mă, Iisuse,
şi-atunci voi fi primit.

O, Tată Sfânt, nu merit
să mă primeşti ca fiu,
ci ia-mă ca pe-o slugă,
cu robii Tăi să fiu.

E ceasul cel din urmă,
– cu ultimul suspin,
spălat prin Jertfa Crucii,
la Tine, Tatăl, vin.

Primeşte-mă, căci Domnul
Iisus m-a curăţit,
la masa Ta cerească
mă rog să fiu primit.

ÎNTR-O CLIPĂ FERICITĂ

Fiul-cel-pierdut-71. Intrarea prin Uşa cea Strâmtă este într-o clipă fericită, dar trebuie să laşi la intrarea prin ea toate hainele tale vechi şi tot felul tău vechi de vieţuire de mai înainte. Căci cu astfel de „poveri“ nu poţi să treci prin Ea Dincolo, la Dumnezeu. Nici n-a putut să treacă nimeni încă, pentru că Uşa este strâmtă şi sfântă – nimic întinat nu poate intra prin Ea.

2. Prin Hristos nu poţi intra, nu poţi trăi şi umbla decât născându-te din nou, îmbrăcându-te cu haina cea nouă a harului, lepădând toate cele vechi (Rom 13, 12-14). Chiar intrarea prin Hristos face curăţirea de toate acestea în viaţa ta.

3. Toate roadele Duhului le primeşti prin harul lui Dumnezeu chiar începând din clipa când din tot sufletul tău Îl primeşti pe Hristos în inima ta şi te predai Lui cu toată inima vieţii tale. Iar apoi, rămânând în El, Duhul Sfânt ţi le desăvârşeşte toate. Şi în frumuseţe, şi în număr, şi în dulceaţă tot mai mare.

4. E greu până ajungi la Uşă. E greu până te hotărăşti să intri, e greu până când Cuvântul lui Dumnezeu biruie mintea ta şi Duhul Său frânge inima ta.
Până când, prin hotărârea cea mare, te arunci în braţele lui Iisus.
Până când, cu inima înfrântă de iubirea Crucii Sale, cazi în genunchi cu lacrimi de căinţă şi pocăinţă la picioarele Domnului Hristos, predându-te Lui cu totul. Da, această apropiere de Uşă… da, acest drum până la ea este greu.
Dar chiar intrarea însăşi este uşoară, este fericită, este strălucită şi este scurtă. Fericit cine intră strălucit şi uşor.

5. Clipa intrării prin Uşa Harului Mântuitor ţine doar o clipă, dar o, Dumnezeule Binecuvântat, ce clipă este aceasta! N-o mai poţi uita niciodată până în vecii vecilor. Dincolo de ea încep, pentru tine, Calea, Adevărul şi Viaţa (In 14, 6). Prin care ai şi ajuns la Tatăl, prin care ai şi fost înfiat în El. | Continuare »