Traian DORZ
E Joi seara…
Sună iarăşi semnul stingerii străjerii;
pe Ierusalim se lasă vălul liniştit al serii.
Se coboară înnoptarea, ca un blestem se coboară,
să apese inimi care vând, trădează şi omoară!
Mii de stele luminează noaptea rece şi senină;
undeva, cu ucenicii, Domnul este-acum la Cină;
iar cântarea lor de slavă, legănată lin, coboară
dulce, mângâind tăcerea şi se stinge-ncet afară…
…Dar, cum stă cu ei,
pe Domnul întristarea Îl cuprinde:
– Adevăr grăiesc Eu vouă,
unul dintre voi Mă vinde!…
Se-ntristează ucenicii când aud această veste,
întrebându-se cu teamă: – Doamne, oare cine este?
Dar când l-au văzut pe Iuda
cum se scuză,
cum oftează,
cunoscură vânzătorul, căci trădarea se trădează! | Continuare »
Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru
(Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 12)
„A luat ramuri de finic şi i-a ieşit în întâmpinare, strigând: «Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!»“ (Ioan 12, 13)
Hristos venea înspre Ierusalim, iar poporul a ieşit în întâmpinarea Lui. Ce minunat pornise să se înfăptuiască dorinţa lui Dumnezeu şi aspiraţiile poporului însetat după fericire, în întâlnirea lui Hristos cu poporul – şi a poporului cu Hristos!
Prin învăţătura Sa, Iisus ar fi rezolvat fericit toate problemele poporului: cele religioase, cele politice, cele sociale şi orice alte probleme pe care le aveau mulţimile. Hristos le aducea înfrăţirea binefăcătoare, egalitatea respectuoasă, întrajutorarea iubitoare, toate acestea fiind legile de temelie ale Sistemului pe care îl aducea Hristos.
O, dacă ar fi fost primit acest sistem şi dacă ar fi fost înfăptuit, el, Singurul, i-ar fi putut face fericiţi pe toţi oamenii, căci tot ce mai au bun în ele toate celelalte sisteme omeneşti au numai ceea ce au luat de la Hristos.
Dar vai, ceea ce a înţeles atunci mulţimea n-au putut să înţeleagă şi conducătorii ei. Poporul, care era inima gata să întâmpine, gata să primească, gata să facă totul, n-a fost totuşi ajutat de conducătorii lui, care erau mintea îndrumătoare. | Continuare »
Minunată şi frumoasă dimineaţă de Florii,
tu ne-ai răsărit întâii mărţişori de bucurii!
– Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
curăţia şi lumina Te întâmpinau cu drag.
Şi în ochii care limpezi străluceau, puteai să ştii
cât de fericiţi, Iisuse, suntem toţi, văzând că vii.
Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
parcă numai vânzătorii Te aşteaptă să vii iar.
Ţi se-aştern, Iisuse-n cale chiar şi astăzi mărţişori,
dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.
Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ţi cântă nu Te ştiu,
că n-au ochii strălucire şi că-n inimi e pustiu…
Că nu-i milă, nici căinţă, nici dorinţa lor măcar,
că iubirea se-ntâlneşte tot mai rece şi mai rar.
Că-s în suflete păcate şi-s în inimi răutăţi,
de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăţi.
Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
stricăciunea şi desfrâul nici măcar nu-şi mai ascund.
Şi de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az’,
parcă faţa Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.
Traian Dorz, Cântările Dintâi
Din „Omilii la Postul Mare”
„De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta, cele ce sunt către pacea ta“ (Lc. 19. 42).
Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire.
Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.
De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? Cel înfrânat şi cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.
Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.
La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala şi rana pentru trup, aceea este păcătul pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.
Aţi înţeles ce zic eu? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoriceşti, lasă a se arde şi a se tăia şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile? | Continuare »
Traian DORZ
Neînfricat să fie acela ce iubeşte,
neabătut, acela ce are-un drum frumos,
ne-nduplecat, acela ce-un steag ceresc primeşte
– ei trebuie să meargă înalt după Hristos!
Îi vor pândi întruna Caiafele şi Iuzii,
dar şi-nsoţi-i-vor inimi de Lazări şi Marii,
îi vor ucide-ntruna soboarele şi juzii,
dar morţile lor toate sfârşi-vor aurii…
Oricât le-ar fi vrăjmaşii de mulţi
şi de cu ură,
nespus mai mulţi urma-i-vor prieteni iubitori
– oricât de tare-i ura, şi-n orişice măsură,
mai tare e iubirea de mii şi mii de ori!
De-aceea nu te teme tu, fiule-al iubirii,
de-aceea nu te-abate tu, cel cu drum frumos,
de-aceea fii statornic, stegar al mântuirii,
– de voi alături luptă,
biruitor,
Hristos!…
„Un oarecare Lazăr, din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era bolnav.“ (Ioan 11, 1)
Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, după Cuvântul Lui cel sfânt şi după sfânta Lui făgăduinţă adevărată şi veşnică, a venit în lume să înalţe pe toţi cei smeriţi şi să smerească pe toţi cei trufaşi.
Toată lucrarea Lui e plină de dovezile acestui fapt. Astfel de nume smerite de oameni şi cetăţi, care ar fi rămas într-o veşnică uitare, înmormântate în marea egală a gloatei, au fost înălţate dintr-o dată, prin alegerea şi harul lui Hristos, până la cea mai înaltă răspundere.
O dată înălţaţi acolo, lângă Numele lui Hristos, unii dintre aceştia s-au arătat, prin lupta şi statornicia lor, vrednici de locul în care au fost puşi şi au început să-şi capete strălucirea lor personală, sfârşind viaţa şi lupta lor într-o lumină veşnică şi vrednică de Hristos…
Sau, alţii, prin josnicia lor, dovedindu-se nevrednici, s-au prăbuşit în ruşine şi în păcate, în trădări şi în pierzare, rămânând nume de ocară, de spaimă sau de pildă rea, pe totdeauna.
Tot aşa a fost şi cu localităţile!…
Câte cetăţi neînsemnate au devenit dintr-o dată cunoscute în lumea întreagă, numai pentru că acolo s-a născut cineva care a devenit un nume înălţat între oameni!
Şi cu cât omul născut sau trăit într-o astfel de cetate a fost mai vrednic de respect, prin viaţa şi lucrările sale, cu atât mai mare preţuire capătă satul sau oraşul său.
Cinstea pe care i-o face un astfel de fiu unei localităţi, rămâne neuitată, cât dăinuieşte numele aceluia.
Şi toţi urmaşii lui din locul şi neamul acela se vor făli mereu cu faima înaintaşului lor cinstit de Dumnezeu. | Continuare »
Traian DORZ
Tu eşti şi azi, Iisuse, tot călător pe-aici,
dar parcă n-ai acuma popor şi ucenici.
Prin lume, printre oameni, treci parcă în zadar,
iubirea-i tot mai rece şi binele mai rar.
Sunt parcă numai iude ce umblă după-averi,
marii şi vameşi astăzi nu-s parcă nicăieri,
Zachei şi magdalene şi lazări nu mai sânt,
s-a isprăvit şi mirul recunoştinţei sfânt,
Pe calea spre Golgota, pe drumul spre Damasc,
rar merg mironosiţe, rari sauli se mai nasc.
Prin văi de patimi rele mulţi credincioşi azi pier
tot mai legaţi de lume, tot mai străini de cer.
Iisuse, şi-n atâta nemărginit amar
tu totuşi chemi pe oameni chiar dac-ar fi-n zadar,
Chiar dacă nu-Ţi ascultă Cuvântul Tău divin,
chiar dacă el răsună atâta de străin.
Tu chemi mereu, Iisuse, şi-aştepţi pân’ la sfârşit,
să nu se scuze nimeni că nu Te-a auzit.
O, lume, nu vrei astăzi s-asculţi chemarea Sa?
Ştii ce-o s-auzi tu însă
când El va înceta?…
Traian Dorz, Hristos – viţa vieţii noastre
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.“ (Ioan 15, 13)
Dragostea adevărată este totdeauna mare, în toate faptele ei.
Dragostea adevărată nu poate fi decât mare: când nu este mare, nu este nicicum.
Dragostea adevărată este atât de mare, că în ea încap toate celelalte virtuţi, oricât de multe şi de mari ar fi ele.
Dar dragostea noastră omenească, oricât de mare ar fi, nu este totuşi cea mai mare.
Dragostea cea mai mare a fost şi este numai a lui Dumnezeu.
Căci numai El i-a putut iubi pe toţi oamenii şi i-a putut iubi atât de mult pe toţi, încât pe singurul Său Fiu Şi L-a dat, pentru ca nimeni dintre ei să nu piară, ci oricine va crede în El să fie mântuit şi să aibă viaţa veşnică (In 3, 16).
Noi nu putem iubi pe toţi oamenii. Şi nu-i putem iubi chiar pe toţi atât de mult, încât pentru oricare dintre ei să putem face jertfa cea mai mare cu putinţă pe pământ. Dacă iubim, îi iubim numai pe unii, şi nu pe toţi. Nici în cea mai mare măsură. Şi nu până la sfârşit cu aceeaşi putere. | Continuare »
Ce nume porţi pe frunte, Lumină diafană?
Şi-n ce culori Ţi-nvălui nemarginea suavă?
Privirea mea avidă străpunge mări de slavă,
pigmeu timid – să-şi strângă în suflet leac de rană.
Cum Te numeşti, Lumină ce inima-mi Te cântă,
atâta de aproape, pe cât de depărtată?
Cu cât mai mic, noptarea-mi, o necuprinde toată
strălucitoarea-Ţi Noapte pe fruntea mea răsfrântă.
Cum să-Ţi numesc fiorul, Aură-n veci aprinsă,
când ruga mea-şi ia focul din Umbra-Ţi răcoroasă
şi-şi creşte-n Tine roadă deplină şi frumoasă
micimea mea de-a pururi în Norul Tău cuprinsă?
Atât de-a mea, de, iată, din Tine-am prins viaţă,
atât de cunoscută, de nu-Ţi pot da un nume,
atât de strălucită, de nu te văd în lume…
dar cât de cald fiinţa-mi în Tine se răsfaţă!
Cu cât de-adânc mă-nlănţui cu fir de rază vie,
eu nu-mi mai vreau desprinsă nevoia de-a mă ţine.
Şi nu ştiu cum a-Ţi spune: cu cât, tot mai în mine,
mă necuprinzi în Tine spre când va fi să fie…
Vlad Gheorghiu
Ieromonah ARSENIE BOCA, din CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI
Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: „Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă”. El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?
Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că: „N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii”. Aşa încât mulţi din neştiinţă: „Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor”; dar când înţeleg „sfârşitul păcătoşilor” – iar aceasta le vine numai când intră la „Altarul Domnului” – abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: „se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii”, în Iisus Hristos adică, ei află că: „Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire”. | Continuare »
Traian DORZ din «ISTORIA UNEI JERTFE»
La începutul lunii aprilie [1986], după înţelegerea luată la Patriarhie, am bătut la uşa Episcopiei de la Oradea. Am fost primit cu un zâmbet de largă bunăvoinţă şi, după formula respectuoasă şi obişnuită de prezentare, am spus pe scurt Prea Sfinţitului Vasile despre încheierea de la Patriarhie şi despre trimiterea mea la dânsul pentru continuarea dialogului început.
– Am vorbit amănunţit cu părintele patriarh, îmi zise dânsul cu un zâmbet mulţumit. A rămas plăcut impresionat de vizita pe care i-ai făcut-o şi de cele discutate. Mi-a spus că într-adevăr trebuie făcut ceva pentru reglementarea problemei. Va trebui ca dumneavoastră să faceţi o scrisoare, un memoriu, o cerere către Sfântul Sinod în care să arătaţi toată situaţia actuală şi felul cum vedeţi rezolvarea. Bineînţeles, în cadrul legilor existente ale Bisericii.
În afară de asta, am trecut şi pe la Departamentul Cultelor. Cunosc bine pe domnul director C… şi el m-a întrebat:
„Părinte episcop, aveţi vreo problemă acolo în Bihor cu Oastea Domnului, cu Dorz şi ceilalţi?“
„Nu avem nici o problemă, i-am răspuns, niciodată n-am avut.“
„Atunci de ce nu colaboraţi cu oamenii aceştia? Dacă sunt cinstiţi, noi avem nevoie de astfel de oameni. Ştiam că Dorz avea nişte proverbe frumos versificate. Vorbeşte cu el să le tipărim la vreo editură…“
De aceea te rog, frate Dorz, când vii cu Memoriul despre care am vorbit, adu-mi şi o selecţie din cele mai frumoase proverbe, să le înaintăm la Departament pentru aprobarea tipăririi. Şi mai adu-mi şi vreo treizeci de cântări ale Oastei, alese cum ştii, cele mai potrivite, pentru a fi cercetate şi aprobate, spre a fi folosite în biserici la diferite momente ale slujbei. Şi, când vor fi bine pregătite aceste lucrări, te rog, vino să pornim la drum. | Continuare »
Traian DORZ
Iată ceasul pocăinţei, iată Domnul aşteptând!
Fiecare tot păcatul să-l mărturisim plângând.
– Eu mărturisesc păcatul că în sărbători şi-n post,
spunând DA către ispită, cel mai vinovat am fost.
– Eu mărturisesc păcatul către legământul meu,
că mi l-am călcat odată şi-a fost martor Dumnezeu.
– Eu mărturisesc păcatul c-am lăsat credinţa mea,
vinovat cu rătăcirea m-am făcut faţă de ea.
– Eu mărturisesc păcatul că mult bine-aş fi putut
şi-am ştiut să-l fac – şi totuşi am lăsat şi n-am făcut.
– Eu mărturisesc păcatul că iubirea mi-am trădat,
şi acesta cred că este cel mai osândit păcat.
…Iar eu lângă fiecare stau şi plâng, Iisus iubit,
vina mea cea şi mai mare: că ei au păcătuit.
Traian DORZ
Mai bine-am vrut să stau flămând, Iisus, cu pietrele-n pustie,
decât să iau o pâine – când ispititorul Tău mi-o-mbie.
Mai bine-am vrut să fiu călcat de toţi netrebnicii-n picioare,
decât un scaun vinovat cu-a fărdelegii înălţare.
Mai bine-am vrut să merg pândit şi-ameninţat pe-orice cale,
ca slobod larg – şi-mbogăţit din preţul lepădării Tale.
Mai bine-am vrut să rabd sărac în biete zdrenţe-mprumutate,
decât netrebnic să mă-mbrac cu haine necinstit purtate.
Mai bine-am vrut să stau smerit cu cel de jos, în rugăciune,
decât cu cel nelegiuit la desfătările-i nebune.
Şi-acum, mai bine vreau să mor la uşa Ta înfometată,
decât să mă înfrupt uşor la masa lumii, blestemată!
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Acum e proslăvită Sfânta Maria Egipteanca, dintre marile păcătoase o mare dreaptă.
Aşadar, bucuraţi-vă, păcătoşilor! Vă e deschisă nu numai uşa pocăinţei, ci şi cămara slavei! Uitaţi-vă ce era Maria şi ce a ajuns, şi însufleţiţi-vă spre a alerga cu bărbăţie pe calea ei.
Domnul a chemat-o, ea s-a sculat şi a mers – şi mergând, nu s-a mai întors să privească înapoi. Şi pe noi toţi ne cheamă acum Domnul – şi cine n-a răspuns la această milostivă chemare a Lui? Aproape toţi s-au pregătit pentru primirea sfintelor Taine, s-au spovedit şi s-au împărtăşit, adică au răspuns chemării şi s-au sculat. Deci, să mergem acum neabătut şi pe calea pe care a mers Maria, ca să ajungem şi acolo unde a ajuns ea în cele din urmă.
Sfânta Maria, pocăindu-se, a lăsat tot şi, trecând Iordanul, petrecând acolo în pustie vieţuire cumplit de aspră, s-a curăţit de patimi şi s-a mântuit. Iată pilda! Pregătiţi-vă să-i urmaţi.
Poate că nimeni dintre noi nu a făgăduit să facă chiar la fel; dar toţi suntem datori să facem tocmai la fel, dacă este să ţinem seama nu de înfăţişarea dinafară a faptelor sfintei, ci de duhul şi de puterea lor.
Depărtându-se în pustie, sfânta Maria s-a rupt de înşelările lumii şi prin aceasta a înlăturat toate ispitele din partea lor. După aceasta, păcatul putea să o atragă doar prin trup. Dar nici trupul n-avea odihnă în pustie. Postul, culcarea pe jos, arşita şi gerul îl istoveau. Şi iată două mijloace puternice prin care sfânta a ţinut piept în luptă şi a învins păcatul: depărtarea de lume şi istovirea trupului. | Continuare »
Traian DORZ
Eu n-am drept să nu sufăr, dacă-s al Tău trimis,
nu pot decât cu jertfa s-arăt un drum deschis,
nu pot decât cu lacrimi s-arăt un cer senin
la toţi acei cu care la Tine-ai vrut să vin…
Viaţa mea-i legată de-acei din jurul meu,
eu nu pot fără dânşii să merg spre Dumnezeu,
nici scumpa mântuire eu n-am s-o văd în veac
de nu caut mântuirea şi-a lor, prin tot ce fac.
Tot dreptul meu în lume-i să sufăr şi iubesc,
alt drept pe lumea asta eu n-am drept să doresc,
acesta-i dreptul care Ţi-ai vrut şi Tu, Iisus,
– şi cum să fie robul, ca Domnul său, mai sus? | Continuare »
Datorită faptului că pe site-ul comorinemuritoare.ro am publicat anunţul despre filmul documentar „Un poet creştin: Traian Dorz”, din cadrul emisiunii „Memorialul durerii”, în urma vizionării filmului, suntem obligaţi să facem următoarele precizări:
Am postat acest anunţ în speranţa că, după 22 de ani de la căderea comunismului, un organ mass-media naţional, aşa cum este TVR Cultural, recunoaşte marea valoare spirituală şi literară pe care a avut-o fratele Traian Dorz – acest om care şi-a sacrificat existenţa sa pe pământ pentru mântuirea poporul român din care s-a născut – valoare care până la această dată nu i-a fost cunoscută de către cei mici, nici recunoscută de către cei mari.
Este adevărat că filmul conţine şi aprecieri obiective referitoare la acest stegar al Oastei Domnului care a fost Traian Dorz. Ne exprimăm însă regretul şi dezamăgirea, fiindcă aşteptările ne-au fost înşelate cel puţin pentru următoarele motive:
În primul rând, documentarul, prin titlul său, anunţă evocarea personalităţii poetului Traian Dorz; dar am observat contrariaţi că, în cadrul materialului prezentat, se fac repetate referiri la Richard Wurmbrand. Astfel se dezvăluie clar, pe de o parte, o intenţie ce caută şi pe această cale impunerea acestui pastor protestant ca un simbol, ca un nume de referinţă în conştiinţa întregii creştinătăţi româneşti. Iar pe de altă parte, o dorinţă de reabilitare a acestui străin în faţa celor din Oastea Domnului, care au despre el imaginea descrisă de fratele Traian Dorz când pastorul protestant, în mod viclean, a căutat să transforme Oastea Domnului într-o fracţiune protestantă a Bisericii Ortodoxe. Aceasta se întâmpla în octombrie 1958, moment în care poetul Traian Dorz a rupt definitiv orice legătură cu Wurmbrand. (Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 3, pag. 306)
Apoi, la fel de revoltătoare în film sunt concluziile new-age-iste ale „evanghelistului” Ioan Panican, care îi asociază pe Părintele Iosif Trifa, pe fraţii Ioan Marini şi Traian Dorz cu protestanţi şi neoprotestanţi de profilul lui R. Wurmbrand, N. Moldoveanu şi C. Tudose… afirmând despre ei şi despre alţii că doar „formal au aparţinut unei confesiuni, unei Biserici, dar… slujesc deopotrivă tuturor creştinilor, în Biserici şi confesiuni diferite”. Iar referitor la Traian Dorz, nu se sfieşte să afirme că „a aparţinut şi aparţine deopotrivă tuturor Bisericilor şi confesiunilor creştine”, ca şi cum, dacă o parte dintre lucrările sale sunt folosite de unii membri ai altor confesiuni, Traian Dorz şi-ar fi negat apartenenţa sa la Biserica Ortodoxă şi la Oastea Domnului.
De fapt, imaginea pe care, în final, acest film o lasă este aceasta: a unui Traian Dorz universalist, al tuturor şi al nimănui. Dacă fratele Traian n-ar fi ţinut să fie recunoscut ca membru doar al Oastei Domnului, ci al oricărei alte confesiuni, care, în timpul prigoanei comuniste, şi-a avut activitatea protejată în dosul unei autorizaţii, atunci el n-ar mai fi suferit şaptesprezece ani de închisoare. Şi atunci acest documentar care şi-a propus să-l prezinte n-ar mai fi existat…
Traian DORZ
Pe patul morţii mele voi spune tot aşa:
uniţi, păstraţi iubirea, nimica nu-i ca ea!
…Nu-ngăduiţi credinţe şi-nvăţături ce vin
s-aducă-n adunare şi-n suflete dezbin,
nu mai primiţi în casă şi nici un loc nu daţi
la cei ce fac lucrare străină printre fraţi,
ca de tâlhari ce umblă cu gânduri de omor,
aşa feriţi Lucrarea de ei şi toţi ai lor.
Priviţi ce fac acolo pe unde au intrat,
ce dezbinări, ce jale şi prăpăd au lăsat
între acei ce-odată erau cu duh unit
– şi veţi vedea mai bine ce duh i-a-nsufleţit.
Cuvântul lor, ce dulce şi bine-l potrivesc
să pară adevărul cel mai înalt, ceresc,
ce „dragoste curată“, ce râvnă, ce zâmbiri,
ce nemaiauzite şi-adânci „descoperi“;
de stai s-asculţi, îţi pare că noi lumini ţi-apar,
curând le cazi în curse prin „adevărul clar“.
Apoi uşor te lepezi de tot ce pân-acum
fusese părtăşie cu fraţii tăi de drum
şi-ncepi să calci cu ură, satanic de-ndrăzneţ
pe tot ce-aveai ’nainte mai scump şi mai de preţ,
batjocoreşti Lucrarea în care-ai cunoscut
pe Domnul şi lumina, şi harul la-nceput,
trecând peste-ascultarea de-al Domnului Cuvânt,
te lepezi de credinţă şi uiţi de legământ,
înlocuind aceste dumnezeieşti comori
cu-o spumă-nşelătoare, minţit de-amăgitori. | Continuare »
Taian DORZ
Ghimpe de durere mută
roade inima-mi pustie,
suferinţă neştiută
mi-o înţeapă şi-o sfâşie.
Plâns nestăpânit îmi cere
chinul pururi nesătul
mii de lacrimi de durere
i-am tot dat şi nu-i destul.
Oare când s-or stinge ochii,
inima când s-o sfârşi,
cu ce oare voi mai plânge
şi cu ce voi suferi?
Har ceresc, adu-ndurare
sufletelor care plâng
până inima nu moare,
până ochii nu se stâng!…
Ieromonah Serafim ROSE, din «Mai aproape de Dumnezeu»
Suferinţa
Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viaţă) şi mi-a spus că învăţa rusa. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunţa cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credinţa lor. Acolo unde este suferinţă, s-a gândit el, acolo, probabil, trebuie să existe ceva real şi nu escrocheria de care avem parte în America. De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia şi să întâlnească acolo adevăraţi creştini. Ca preot ortodox rus, am fost uimit să aud asta, pentru că nu văzuse niciodată înainte un preot ortodox şi nici nu asistase la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuţie despre religie şi am văzut că ideea lui era cât se poate de justificată: şi anume, că suferinţa poate produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.
În secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit şi „Teologul”) descria religia noastră ca „Ortodoxie pătimitoare” – şi aşa a fost de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel răstignit au suferit persecuţie şi chinuri. | Continuare »
TVR Cultural transmite, astăzi 26 martie 2012 la orele 22:15,
în cadrul emisiunii “Memorialul durerii”,
filmul documentar: “Un poet creştin: Traian Dorz”.
Realizator Lucia Hossu Longin.
22:15 Memorialul Durerii – O istorie care nu se învaţă la şcoală
*Episodul 74–Un poet creştin: Traian Dorz
Poet, membru în „Oastea Domnului”, Traian Dorz a fost condamnat la 17 ani de închisoare.
Eliberat în 1964 este din nou arestat între 3 august 1982 – 7 ianuarie 1983.
În dosarele Securităţii apărea ca „Sfântul”, „Grădinarul”, „Canal 82”, sau „Alecu”.
A fost permanent hărţuit până la moartea sa, în 1988 (N.n. – erată: 1989).
Redactor Doina Teodoru. Realizator Lucia Hossu Longin
Filmul va fi transmis în reluare marţi, 27 martie 2012, orele 03.30 şi duminică, 01 aprilie 2012, orele 13.00.
Sursa: tvr.ro
O, Maica Jertfei Salvatoare, ca-n preacuratele-ţi priviri,
nici fericirea, nici durerea atât de-adânci nu-s nicăiri.
Binecuvântată fii tu, Preacurată
Maica lui Hristos,
cu iubire mare ţi-nălţăm cântare
numelui frumos!
Ca-n chipul tău, pe lume unic de umil şi de glorios,
nici bucuria, nici tristeţea nu strălucesc mai luminos.
În viaţa ta, cum nici o mamă din lumea asta n-a avut,
e-o pace negrăit de dulce şi-un zbucium nepătruns de mut.
E-o umilinţă-atât de-adâncă pe-un nimb atât de-mpărătesc,
cântarea cea mai îngerească şi plânsul cel mai omenesc.
În preţul Jertfei Salvatoare, şi tu, ce mare parte-ai pus!
În veci te vom cinsti, căci tu eşti şi Maica noastră, prin Iisus.
Traian DORZ
Traian DORZ
– Luca 1, 46-51 –
Sufletul meu măreşte-acum pe Domnul
şi-adânc se veseleşte duhul meu
în Dumnezeu, Mântuitorul Dulce,
căci a privit spre mine Dumnezeu.
Binecuvântat
fie Cel Preanalt,
Care S-a-ndurat
şi ne-a cercetat.
Privit-a El spre starea roabei Sale,
căci, iată, până-n vecii câţi vor fi,
ale pământului popoare toate
cu bucurie mă vor ferici. | Continuare »
Traian DORZ
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară,
te bucură, tu, ceea ce plină eşti de dar,
Marie Sfântă, Domnul cu tine este, iară
tu, binecuvântată între femei cu har!
Marie Sfântă, Maica lui Dumnezeu-Hristos,
te roagă pentru mine, cel slab şi păcătos,
să capăt mântuire la Fiul tău Divin
acum şi-n ceasul morţii, şi-n veci de veci, amin!
E binecuvântată a Sânului tău Roadă,
căci tu-ai născut pe Domnul Iisus Hristos, Cel Sfânt
al sufletelor noastre şi-al celor ce-au să creadă,
cinstindu-te pe tine, din suflet, pe pământ!
Traian Dorz
Crede tot Cuvântul spus de Dumnezeu,
pentru cel ce crede nu-i nimic prea greu,
crede că asemeni celui împlinit
o să se-mplinească şi cel profeţit.
Crede, crede, crede
tot ce-a zis Iisus,
toate-au să se-ntâmple
chiar cum El a spus.
Crede că El, Scutul neamului trecut,
va fi Scut şi-acelui încă nenăscut;
crede că El, Stânca celor mântuiţi,
va da har şi celor încă ispitiţi.
Crede-L că El este cu al Lui popor,
crede-L că-i El drumul cel mântuitor,
crede-L că-i mai tare decât toţi mereu,
crede-L, că-i Cuvântul spus de Dumnezeu.
