EU SUNT PROSLĂVIT ÎN EI

EU SUNT PROSLĂVIT ÎN EI

Fiul lui Dumnezeu spune Tatălui că ucenicii Săi sunt ai Lui, ai Tatălui, pentru ca, Numele lui Dumnezeu-Tatăl fiind chemat peste ei, să ştie toţi că nu numai slujba pe care o fac, dar şi puterea care îi păzeşte sunt ale lui Dumnezeu.
Tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu şi Eu sunt proslăvit în ei.

Hristos ar fi putut mântui lumea şi fără ucenicii Săi, dacă ar fi vrut să înlăture cu totul împreună-lucrarea lor cu El.
După cum Dumnezeu ar fi putut face acest lucru şi fără întruparea, ca om, a Fiului Său, Iisus Hristos.
Căci lui Dumnezeu toate lucrurile Îi sunt cu putinţă (Mt 19, 26).
Dar, în înţelepciunea Sa cea veşnică, El a ales să fie astfel mântuirea, căci în acest fel a ştiut El că va fi cel mai bine.

Mântuitorul ar fi putut să Se întrupeze, venind în lume, şi în alt fel, pentru că, Dumnezeu fiind, El nu putea fi îngrădit de legi omeneşti şi de piedici de netrecut în alegerea căilor Sale,
– dar a ales-o pe Preasfânta Fecioară Maria ca mijlocitoarea celei mai binecuvântate căi prin care trebuia să vină El între oameni, pentru mântuirea oamenilor.
Fiindcă nici o altă cale nu era mai potrivită ca aceasta, nici mai curată şi nici mai iubitoare pentru noi,
nici un alt mijloc nu era mai bun
şi nici o altă fiinţă nu era mai curată şi mai frumoasă ca ea,
spre a fi mai vrednică de sfinţenia Celui ce venea să sfinţească toate, de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
De ce Preasfintei Fecioare Maria i s-a închinat arhanghelul strălucit, zicându-i: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har”? (Lc 1, 28)
Pentru că Duhul Sfânt Se pogorâse peste ea,
Puterea Celui Preaînalt o umbrise
şi Sfântul care Se năştea din ea era Fiul lui Dumnezeu.
Iată aici, în alegerea Sfintei Fecioare Maria ca mijloc al întrupării lui Hristos, toată lucrarea Sfintei Treimi. Ea se desăvârşea din clipa aceea printr-o singură fiinţă omenească, pentru toată omenirea. | Continuare »

TAINĂ ŞI MINUNE

Traian DORZ

Taină şi Minune e viaţa ta,
Maică şi Fecioară, cine-o va cerca.
Dac-o-ncerci cu lacrimi, o vezi imn divin,
dac-o-ncerci cu cântec, e profund suspin.

Taină şi Minune
ce n-o ştie spune
nimeni pe pământ,
Maică şi Mireasă,
tu lumini frumoasă
Noul Legământ.

Taina şi Minunea nu ţi-au dezlegat
nici cei dinainte, nici cei ce-au urmat;
şi-acei care-o caută, şi-acei care-o ştiu
mai mult tac şi-acopăr decât spun şi scriu.

Taina şi Minunea toţi ţi-o tac mereu,
au lăsat s-o ştie numai Dumnezeu;
magii ori păstorii, azi, ca şi-n trecut,
spun numai cu ochii, graiul lor e mut.

Maică şi Fecioară, ce-ai fost şi ce nu,
Roabă şi Regină nu eşti decât tu.
Taină şi Minune eşti şi jos şi Sus.
Plecăciune ţie, Maica lui Iisus!

Cincizecimea Învierii

„Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi“ (Rom. 8, 11).

 

anastasisHristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare, căci moartea nu‑L mai stăpâneşte (Rom. 6, 9-11), ci păşeşte într-o existenţă eternă şi ca om. Persoana umană e chemată tot astfel, să nu mai moară în plan spiritual, ci să-şi trăiască nemurirea, aşa cum ar fi făcut-o Adam, dacă ar fi rămas în unire cu Creatorul său.

Învierea comportă cel puţin trei aspecte: un aspect obiectiv – Învierea istorică a Domnului, un aspect subiectiv – participarea persoanei umane la actul Învierii Domnului sau trăirea lui Hristos cel Înviat în făptura umană şi un aspect eshatologic – referitor la Parusie, când toţi oamenii vor învia şi Hristos va lua chip în mod deplin în cei ce au trăit încă de pe pământ această înviere. Dacă în Adam toţi au murit, în Hristos toţi oamenii vor învia (cf. I Cor. 15, 22).

Trupul lui Hristos cel Înviat, îndumnezeit la maximum pentru noi (cf. Ioan 17, 19), va fi de acum şi până la sfârşitul lumii izvorul unei neîntrerupte energii care ni se comunică şi nouă celor ce ne unim în mod real cu Hristos în Tainele Bisericii, iar în mod special în Taina Sfintei Euharistii, în care ni se oferă la modul cel mai concret acelaşi Trup şi Sânge de acum două mii de ani, în care omul îşi regăseşte chipul său autentic.

La limita extremă a chenozei Mântuitorului, moartea însăşi e transfigurată. Sfântul Duh nu-L părăseşte pe Hristos în moarte, ci din moartea Lui face poartă nemuririi. Duhul e prezent în trupul Domnului şi-l face biruitor asupra morţii. Actul încetării lucrărilor umane, pentru ca umanul să se umple cu totul de lucrările dumnezeieşti, e moarte după modul natural şi e viaţă după modul divin. Crucea e puterea care topeşte ordinea cea veche de existenţă şi, în acelaşi timp, toarnă ordinea cea nouă. „Slava Crucii“ e o expresie ortodoxă prin excelenţă, care semnifică legătura interioară dintre moartea şi învierea lui Hristos.[1]

Noul mod de existenţă în care intră Domnul prin înviere nu e o fază ulterioară a vieţii Sale istorice, fază ce ar decurge din temeiul unei cauzalităţi naturale. Învierea se datorează unei intervenţii a Duhului, prin bunăvoinţa Tatălui: „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi“ (Rom. 8, 11).

Deci dintru început se poate vorbi despre o Cincizecime a Învierii. Dacă chenoza este chiar şi în ansamblul ei un act cincizecimic, învierea este prin excelenţă Cincizecime. | Continuare »

Hristos a înviat!

Invierea DomnuluiAcum din străfundul genunii
Lumina se nalță-n zenit.
Ieșim să cântăm cu străbunii
Că veacul de plâns s-a sfârșit!

Pământul de slavă răsună,
De-un cântec de oameni nălțat
Cu îngeri din cer împreună:
Hristos din mormânt a-nviat!

Zdrobite-s zăvoarele porții,
Căci iadul pe veci e înfrânt.
Hristos, sfărâmând boldul morții,
Spre slavă-a-nviat din mormânt.

Să prăznuiască zidirea creștină
Cu Paștile-n case închis!
Scăldându-le toate-n lumină,
Hristos casă-n cer ne-a deschis.

Și lanț de s-ar pune, și fiare,
Și văluri pe Sfintele Cruci,
Și lacăte grele pe-altare,
și preoții toți în butuci,

Lumina tot vine! Tot vine!
Puteri nu-s s-o-nvingă sub cer.
Acum să-nțeleagă oricine:
Hristos este-al ei Făclier!

Lidia Hamza

ZIUA ÎNVIERII – BUCURIA CELOR CE „MORŢI AU FOST ŞI AU ÎNVIAT”

ZIUA ÎNVIERII – BUCURIA CELOR CE „MORŢI AU FOST ŞI AU ÎNVIAT”

Multe învăţături se scriu [cu] prilejul Învierii.
Toate ziarele şi foile sunt pline cu aşa-numite „articole de Paşti”. Dar cele mai multe sunt vorbe goale. Sunt cu adevărate ,,articole” comandate de Paşti. Cum spunea odată un ziarist, că-i ceruse un redactor un articol de Paşti. Şi mi-a trebuit – spunea ziaristul – o seară întreagă de cafenea şi cinci şpriţuri de vin până mi-a venit „inspiraţia” şi am scris articolul. Fireşte, astfel de articole, ce urme ar putea lăsa în suflete?
Se vorbeşte mult la Paşti despre minunea Învierii Domnului. Şi despre minunea învierii din morţi.
Se vorbeşte însă prea puţin despre cealaltă latură a Învierii. Despre minunea învierii păcătoşilor la o viată nouă. Despre învierea pe care o vestea fiul cel pierdut: „Mort am fost şi am înviat”.
Căci darul şi minunea învierii tocmai aici se arată şi lucrează. Iisus cel înviat învie şi pe cei „vii”, pe cei ce trăiesc, dar sunt morţi (Apoc 3, 1).
În numărul acesta avem o pagină întreagă (pag. 7) cu „învieri de pe fronturile Oastei Domnului”. | Continuare »

CELE DOUĂ FELURI DE CĂINŢĂ: A LUI PETRU ŞI A LUI IUDA

CELE DOUĂ FELURI DE CĂINŢĂ: A LUI PETRU ŞI A LUI IUDA

Şi Petru, şi Iuda apostolul au greşit. De frica unei slujnice, Petru s-a lepădat cu jurământ de Domnul, iar Iuda L-a vândut pentru lăcomia banilor. Amândoi s-au căit pentru greşeala ce au făcut. Dar este o mare deosebire între căinţa lor. Petru s-a căit îndată. Ispita şi căderea lui au ţinut o clipă şi această clipă a plâns-o cu amar şi a stropit-o mereu cu lacrimi sfinte de căinţă. „Şi ieşind afară, Petru a plâns cu amar.”
Şi lui Iuda „i-a părut rău” pe urmă de fapta sa. Dar căinţa lui a fost prea târzie. Căinţa lui a fost mai mult mustrarea de cuget pe care a avut-o şi Cain după ce l-a ucis pe fratele său. Iuda nu s-a căit cu lacrimi, ci cu un fel de tulburare şi mânie sufletească. A fost o căinţă ce i-a pus ştreangul în mână. Un vestit predicator zicea că şi Iuda ar fi fost iertat dacă ar fi căzut plângând la picioarele Crucii. Sângele Domnului ar fi spălat şi greşeala lui, căci Iisus a cerut iertare şi pentru cei ce-L răstigneau. Însă satana i-a şoptit că păcatul lui nu poate fi iertat. Căinţa lui Iuda a fost căinţa diavolului şi această căinţă o fac şi azi cei ce se împuşcă, cei ce se spânzură, cei ce se omoară cu băutura. Când eram preot la ţară, odată a venit la mine să se mărturisească un mare desfrânat. Era tare abătut şi spunea întruna că ticăloşia lui nu poate fi iertată. L-am lămurit că poate lua îndată, prin Jertfa Crucii, tămăduire şi iertare, însă a treia zi s-a spânzurat. Diavolul se întărise asupra lui cu şoapta că el nu poate avea iertare. | Continuare »

El a murit pentru noi

Ioan Marini («Viaţa Creştină» nr. 14, din 2 apr. 1939)

Intrăm din nou în Săptămâna sfintelor Patimi. În fiecare an, această săptămână se aşază înaintea vieţii noastre chemându-ne să ne apropiem de taina crucii de pe Golgota şi să sorbim din jertfa cea sfântă a Domnului iertare, dar şi putere, ca să trăim o viaţă nouă.
O, ce dar mare ne este nouă jertfa crucii de pe Golgota! Şi cum nu cunoaşte lumea acest dar nespus de scump şi măreţ!
Cei care cunosc şi au gustat din jertfa Domnului Iisus sunt îmbătaţi de dragostea Lui; nu le mai trebui e lume şi plăceri. Ei au descoperit raiul şi fericirea care-I mulţumeşte pe deplin.

Vrei să cunoşti iubite cititorule, dragostea lui Dumnezeu? Vino la Golgota şi vei vedea că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – şi pe tine – încât a dat p e Fiul Său, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3, 16).
Vrei să vezi cât te-a iubit Domnul Iisus pe tine şi pe toţi păcătoşii?
Vino la Golgota şi vei cunoaşte dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi toţi (I In 3, 16); că, fiind noi încă păcătoşi şi vrăjmaşi ai Lui, El totuşi ne-a iubit şi a murit ca să ne mântuiască (Rom 5, 6-8). | Continuare »

ÎN MORMÂNT, VIAŢĂ, PUS AI FOST, HRISTOASE…

„Cine-mi va da apă şi izvor de lacrimi, ca să plâng pe preaiubit dulcele meu Fiu”, a strigat Fecioara Maria şi se tânguia… O, munţi înalţi şi dealuri şi voi oameni toţi, plângeţi şi vă întristaţi împreună acum şi cu mine tânguiţi-vă!
(din cântările bisericeşti ce se cântă la slujba îngropării Mântuitorului)

Punerea-in-Mormant_17_01O, Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, dă-mi lacrimi să Te plâng şi eu ticălosul şi nemernicul.
Mă cutremur şi mă înfricoşez, o Doamne, văzându-Te mort pentru mine şi păcatele mele.
Atât de mult m-a iubit Dumnezeu, încât şi pe Tine, Fiul Sau cel iubit, Te-a dat morţii pentru mine şi viaţa mea (In 3, 16).
Atât de mult m-ai iubit, o, Iisusul meu cel scump, încât pentru mine înfricoşată moarte ai răbdat.
Unul din Sfânta Treime defăimată moarte rabdă pentru mine – mă-înfricoşez şi mă cutremur de o taina ca aceasta. | Continuare »