sfanta-anaFrumoasă-i rugăciunea când inima e plină
de-ncrederea nădejdii în Pronia Divină,
când inima-n tăcere şi-n lacrimi se îndreaptă
spre Domnul, de la Care minunea şi-o aşteaptă.

Aşa era a Anei tăcută rugăciune,
când ea cerea la Domnul să-i facă o minune,
să-i dea un fiu, cu duhul slujirii şi-ascultării,
înlăturându-i, astfel, tristeţile ocării.

Şi Domnul, Care-aude suspinele ascunse,
la rugăciunea Anei cu dragoste răspunse;
copilul multor lacrimi, la vremea promisiunii,
fu robul ascultării şi fiul rugăciunii…

Ce mare e puterea credinţei ce se roagă,
cu ochii plini de lacrimi şi inima întreagă,
şi care nu se lasă pân’ a primit ce-aşteaptă –
aceasta-i rugăciunea fierbinte şi-nţeleaptă!

… Dar şi recunoştinţa acestei dragi fiinţe
a fost tot pe măsura frumoasei ei credinţe;
cum i-a-mplinit ei Domnul dorinţa cea curată,
şi-a împlinit şi Ana făgăduinţa dată…

*

O, Anelor de astăzi, rugaţi-vă fierbinte,
căci Domnul vă ascultă durutele cuvinte!
Dar când vi se-mplineşte, cum vă rugaţi, dorinţa,
să nu uitaţi spre Domnul să ţineţi juruinţa!…

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

ioachimana2Aceasta este perechea cea blagoslovită, aleasă de Hristos Dumnezeul nostru spre a fi părinţii Maicii Sale, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria. În cântările lor auzim aceasta: „O, dumnezeiasca pereche, pe toţi părinţii aţi întrecut, căci aţi zămislit pe ceea ce întrece toată zidirea“.
În Evanghelia Naşterii Mariei, atribuită Sfântului Matei, care ne vorbeşte de acest eveniment, citim: „Blagoslovita şi pururea-slavita Fecioara Maria, ivită din împărătescul trunchi al seminţiei lui David, s-a născut în oraşul Nazaret şi a fost dusă la Ierusalim, în Templul Domnului. Numele tatălui ei era Ioachim, şi al mamei sale, Ana. Familia tatălui era din Galilea, din cetatea Nazaret, iar familia mamei era din Bethleem. Viaţa lor era nepătata şi dreapta în ochii Domnului, cuvioasă şi fără de greş înaintea oamenilor. Căci toate ale lor le împărţeau în trei: o parte o afieroseau templului şi slujitorilor templului; o altă o împărţeau străinilor şi săracilor; iar a treia o ţineau pentru ei şi pentru nevoile familiei. Astfel, îndrăgiţi de Dumnezeu şi plăcuţi oamenilor, vreme de douăzeci de ani au dus viaţa în curăţie în casa lor, fără niciun copil. Însă au făcut legământ ca, de se va întâmpla ca Dumnezeu să-i fericească cu vreun copil, să-l afierosească slujirii Domnului. Din această pricină, se duceau la fiecare praznic de peste an la Templul Domnului“[1].
Protoevanghelia Sfântului Iacov afirmă că Ioachim a postit şi s-a rugat într-o pustie sălbatică vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cerând lui Dumnezeu un copil pentru el şi pentru soţia sa: „Nu mă voi coborî să mănânc, nici să beau, până ce Domnul Dumnezeul meu nu-şi va întoarce privirea către mine, ci rugăciunea îmi va fi hrana şi băutură“ (1,7).[2]
În acelaşi timp, Ana se duse în grădină, jelindu-se pentru lipsa copiilor şi rugându-se Domnului: „Dumnezeul părinţilor noştri, blagosloveşte-mă şi ascultă rugăciunea mea, aşa cum ai blagoslovit pântecele Sarei şi ai dat ei fiu pe Isaac“[3].
„Şi iată un înger al Domnului a şezut lângă ea, zicând: Ana, Ana, Domnul a auzit rugăciunea ta, şi iată vei zămisli şi vei naşte, iar de sămânţa ta se va vorbi în toată lumea“[4]. | Continuare »

Traian Dorz

…Către multe primejdii şi vârtejuri pierzătoare ne duc adesea paşii noştri, firea noastră, slăbiciunile şi nepriceperea noastră, dacă nu avem grijă să facem în toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri.
Şi să veghem la aceasta cu mulţumiri (Efes. 6, 18).
Totuşi, suflete slab, oriunde te-ai afla, oriunde ai fi alunecat, – strigă către Domnul Iisus!…
Chiar dacă toţi diavolii ruşinii şi fricii luptă să te oprească, roagă-L pe Domnul să te izbăvească.

Cheamă în ajutorul tău rugăciunile Maicii Domnului şi ale părinţilor plăcuţi Lui, iar Domnul te va izbăvi… şi nu te va mai spune nimănui, căci El este Cel Bun (Ioan 8, 11).

…Nu nesocoti mijlocirea rugăciunilor Maicii Domnului, căci pe ea, care a făcut voia lui Dumnezeu, Dumnezeu totdeauna o ascultă (Ioan 9, 31) şi vei avea totdeauna belşug de ajutor.

Părintele Iosif Trifa

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.

«Oastea Domnului», nr. 14/1930 şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935

Ioan Capătă

O datorie sfântă la care ne obligă nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi bunul simţ duhovnicesc

Pentru ca să înţelegem că datorăm respect şi iubire Maicii Domnului, credem că nici n-ar mai fi nevoie să alergăm la toate textele biblice care ne amintesc această datorie sfântă. Căci însăşi dragostea lui Dumnezeu din inimile noastre, precum şi bunul simţ duhovnicesc trebuie să ne dea încredinţarea aceasta. Şi cum nu vom cinsti şi iubi pe aceea pe care îngerul a numit-o cea mai binecuvântată între femei (Luca 1, 28), prin care Domnul a luat trup, care L-a purtat pe braţele ei sfinte, L-a alăptat şi L-a îngrijit cu cea mai duioasă şi mai adâncă iubire, care păstra cu fior în inima ei, cuvintele îngerului, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, ale bătrânului Simeon şi ale proorociţei Ana cu privire la El, care L-a urmărit cu dragoste îngrijorată în cursul anilor de propovăduire, care a simţit mai adânc şi mai sfâşietor decât toţi, în zilele răstignirii, ascuţişul „săbiei“ despre care îi vorbise bătrânul Simeon, care a stat neclintită lângă Cruce în mijlocul ocărilor şi batjocorilor mulţimii şi care acum se bucură în slavă lângă Fiul ei.
Ştim că în legătură cu sfânta datorie a cinstirii Maicii Domnului, s-au făcut câteodată – şi poate se mai fac pe ici pe colo – şi unele greşeli. Astfel, dintr-un exces de râvnă şi dragoste, unii au căzut în greşeala de a-i aduce Maicii Domnului o închinare ca lui Dumnezeu, aşa numita închinare latreutică. Biserica a osândit însă, întotdeauna astfel de excese (cum a fost, spre exemplu, secta coliridianilor, o sectă din Arabia – sau Agaria, lângă Marea de Azov – pe la sfârşitul veacului al IV-lea d. Hr., pe care Biserica i-a osândit, pentru că se închinau Maicii Domnului ca unei persoane dumnezeieşti. Căci Biserica menţinându-se pe temelia Scripturii, învaţă că trebuie să o cinstim pe Maica Domnului, ferindu-ne însă de a o adora ca pe o persoană dumnezeiască. | Continuare »

Pilda de mai sus a spus-o Mântuitorul în legătură cu poporul israelitean. Via din pildă închipuia pe poporul israelitean şi legământul ce-l făcuse Dumnezeu cu el prin Moise. Ca pe o vie adusese Dumnezeu pe poporul israelitean din Egipt şi-l sădise în pământul făgăduinţei, iar via a dat rădăcini şi a umplut ţara (Ps. 79, 8-9). Această vie, adică legământul ce-l făcuse Dumnezeu cu israelitenii, prin Moise, era dată în seama „lucrătorilor“, adică în seama preoţilor, arhiereilor şi cărturarilor poporului, ca „să lucreze“ în ea, adică să vestească poporului neîncetat acest legământ şi roade de fapte bune să facă. În această vie a poporului israelitean, Dumnezeu sădise şi făgăduinţa unui Mesia Mântuitor. Lucrătorii viei, arhiereii şi cărturarii poporului, trebuia să lucreze spre cunoaşterea şi aflarea acestui Mântuitor. Însă lucrătorii viei au lăsat via nelucrată şi, de aceea, poporul L-a uitat pe Săditorul viei, pe Dumnezeu, iar pe Cel făgăduit – pe Iisus Mântuitorul – nu L-au cunoscut când S-a ivit între ei, ci L-au omorât, precum le-au omorât şi pe „slugile“ Domnului, pe profeţi. Via Domnului sădită în poporul israelitean „s-a umplut cu spini şi nici o roadă n-a făcut“ (Isaia 5, 4). De aceea poporul israelitean a fost nimicit şi împrăştiat prin război, iar via lor, adică sufleteasca mântuire prin Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos a fost luată de la ei şi dată neamurilor, adică popoarelor păgâne care s au încreştinat. | Continuare »

LIVADA

Traian DORZ

În ziua-aceea, stând deoparte, Învăţătorul Şi-a luat
pe-nvăţăceii Săi la Sine
şi-o pildă le-a grăit, zicând:

– Era un Om ce-avea odată o rodnică livadă plină
cu fel de fel de pomi de roadă,
la marginea unei păduri.
El Şi-a trimis acolo Fiul ca s-o lucreze,
s-o păzească
şi multă roadă să-I aducă din ea la vreme de cules.

Atuncea, Fiul Îşi alese din lucrătorii buni o seamă
şi El cu ei, lucrând alături, sădeau şi altoiau mereu
cu dragoste-ngrijind livada de pomi
şi tineri, şi bătrâni.

Se bucura adânc Stăpânul
văzând cum cresc mereu şi-n număr
şi-n frumuseţe pomii rodnici
pe-ntinsul scumpei Lui livezi,
mlădiţele din soi sălbatic crescute-n al pădurii-ntins
erau sădite şi-altoite în brazda tinerei grădini | Continuare »

tuturor sfintilorZiua de 1 septembrie are o semnificaţie deosebită pentru creştinii ortodocşi, fiind începutul anului nou bisericesc.
Obiceiul calculării anului eclezial, numit şi Indiction, începând cu prima zi de toamnă vine din Antichitate. După tradiţia moştenită din Vechiul Testament, 1 septembrie este ziua în care a început crearea lumii şi, în acelaşi timp, momentul în care Mântuitorul a început propovăduirea Evangheliei Sale.
Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul vechi al Indictionului.
Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mântuirii creştinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a “anului Domnului bine primit”. Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui.

În continuare: sursa aici

Sf Acoperamantul Maicii Domnului 01Potrivit tradiţiei, Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul Brâu ca dovadă a învierii şi înălţării ei cu trupul la cer. Acesta a fost ţesut de Maica Domnului din păr de cămilă. Până în secolul al IV-lea, Brâul s-a păstrat la Ierusalim. Arcadie, fiul împăratului Teodosie cel Mare (379-395), aduce Cinstitul Brâu la Constantinopol în 395.
În sec. al X-lea, în urma vindecării sale miraculoase, împărăteasa Zoe, soţia lui Leon cel Înţelept, a brodat Brâul cu fir de aur şi l-a reaşezat în racla dăruită de împăratul Arcadie. Evenimentul reaşezării Brâului în raclă este pomenit, în calendarul ortodox, la 31 august.
Mai târziu, în secolul al XIII-lea, trimişii regelui bulgar Ioniţă Caloian iau Brâul de la Constantinopol. În secolul XIV, cneazul sârb Lazar I (1372-1389) dăruieşte Brâul mănăstirii Vatoped, din Muntele Athos. După cercetările altora, acest Brâu a fost dăruit mănăstirii de împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355).
Între anii 1512 şi 1520, domnitorul Tării Româneşti, Neagoe Basarab, a înnoit încinta mănăstirii Vatoped şi a construit un paraclis cu hramul „Brâul Maicii Domnului”. Acesta a fost reparat în 1794 tot cu ajutoare româneşti, iar în secolul al XIX-lea România a dăruit paraclisului o nouă catapeteasmă. | Continuare »

Taierea-capului-sf-Ioan-BotezatorulPreot IOSIF TRIFA, «ALCOOLUL — DUHUL DIAVOLULUI»

Moartea Sf. Ioan Botezătorul ar trebui să stea neîncetat în faţa noastră şi în gândul nostru căci e plină de adânci învăţături.
Ioan era urât de Irod pentru că îl mustra că ţine pe muierea fratelui său (Marcu 6, 18). Ioan nu putea suferi păcatul, ci striga după el oriunde îl vedea, chiar şi la curtea lui Irod. Desigur, să fi fost un predicator „modern“ din zilele noastre, ar fi închis ochii faţă de păcatul lui Irod (aşa cum se închid şi azi ochii faţă de păcatele celor mari).
Dar diavolul – „tatăl minciunii“ – urăşte cu toate puterile sale adevărul şi pe mărturisitorii adevărului. Aşa a fost şi cu Sfântul Ioan. Prin ura lui Irod şi Irodiada, diavolul umbla să-l piardă pe Ioan. Nu putea însă pentru că Ioan era foarte iubit de popor.
Dar diavolul n-a disperat. Pentru planul lui, a aşteptat un prilej „potrivit“. A aşteptat o zi cu „bun prilej“, iar ziua aceea a fost ziua naşterii lui Irod. A aşteptat dracul ziua beţiei şi a jocului căci, ştia el, tartorul cel bătrân, că atunci e „prilej“ să-l piardă pe Ioan. Şi planul diavolului a reuşit pe deplin. În faţa lui Irod cel beat, diavolul a jucat cu fata Irodiadei. Şi lui Irod cel beat i-a plăcut atât de mult acest joc drăcesc încât pentru el a tăiat capul lui Ioan. Beţia şi jocul au tăiat capul Sfântului Ioan.
Cu ajutorul jocului, o fată mică a tăiat capul unui om mare.
Pentru izbânzile sale, dracul pândeşte şi azi zile cu „bun prilej“. Iar aceste zile sunt şi azi zilele în care se fac beţii şi jocuri. În astfel de zile, „taie“ diavolul şi azi „capuri“ şi ucide suflete. Pe oriunde se fac jocuri şi beţii, se „taie“ şi azi „capuri“, se pierd suflete. Câteodată, pe la jocuri şi beţii se junghie şi se omoară trupuri – dar suflete, regulat, la orice joc şi petrecere. | Continuare »

Traian DORZ

Trebuie să strigi în lume sunet clar şi desluşit,
ca să ştie cel ce-aude cum să facă negreşit.
Trebuie strigat Cuvântul Judecăţii lui Hristos
clar şi tare, să-l audă limpede-orice păcătos.

Nu cu sunete-ncurcate şi metafore de stil,
ci-adevărul se cuvine limpede spunându-li-l
tuturor şi fiecărui, după cum e starea lui,
să nu porţi pe conştiinţă osândirea nimănui.

…O, desigur, Adevărul cere jertfă la străjer,
el e pus mijlocitorul între lume şi-ntre cer.
Cerul cere să i-l strige,
lumea-i pune pumnu-n piept,
iar el trebuie să-şi fie misiunii sale drept.

Ce să facă vestitorul cel conştiincios şi-ales?
Să-şi acopere-Adevărul ori să-l strige înţeles?
Să se-ascundă de furtună ori să-nfrunte-al ei delir?
Care soartă să-şi aleagă: cea de laş ori de martir? | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

Precum un bărbat iubitor de pustie, ajuns într-un loc cu dumbravă, la umbra copacilor, la chemările păsărilor şi la răcoarea apelor, îşi simte lină şi netulburată cugetarea minţii şi se arăta cu fire blândă către toţi oamenii, aşa şi noi, în zilele trecute, fiind mângâiaţi de suflarea Duhului, cea blândă, vă vorbeam vouă despre milostenie.
Iar când Evanghelia ne vorbeşte despre nebunia lui Irod, înverşunarea femeilor, ospăţul bărbaţilor nebuni şi masa cea pângărită, darul cel fără de lege, lucrul cel necuvios şi îngroparea trupului preacinstit, simt că mă fac alt om, fiindcă încremenit mă simt, iubiţilor, când, înaintea mea, aduc faptele făcute de Irod, de este îngăduit a le numi fapte şi nu ucideri, ale celui ce a făcut nişte fapte ca acestea. Că, zice Evanghelistul Matei: „În vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod despre faima lui Iisus. Şi a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul, el s-a sculat din morţi, şi de aceea, se fac minuni prin el” (Matei 14, 1-2).  Mărturiseşte uciderea Proorocului şi nu poate minţi, că a ştiut, pe cel ce l-a omorât, că este Prooroc şi bărbat drept.

Că de nu ar fi cunoscut acest lucru, ar fi zis că el s-a ridicat din morţi şi pentru aceasta se fac minuni printr-însul. Şi, pentru care pricină a ucis pe Prooroc? Pentru cã acesta a fost propovăduitorul adevărului. Şi voia prin vădire şi mustrare, sã curme fapta cea fără de lege şi sã fie, precum i se cădea ca împărat, păzitor poruncilor lui Dumnezeu, el, care, prin sminteala cea desfrânata a dulceţilor, strica legile. Că acela este împărat, care dă legi cu dreptate, împlinindu-le, mai întâi, el însuşi, iar nu schimbându-le. | Continuare »

Traian Dorz

N-ai să ne-nfrângi, Irod necredincios,
cu toată ura-ţi crudă şi perfidă,
că n-ai zăvoare-nchise lui Hristos,
nici ziduri n-ai credinţa să ne-o-nchidă

Poţi profana al Jertfei Semn Sfinţit
şi să prefaci biserici în ruine,
tăria lor va creşte mai slăvit
din ziduri noi de suflete creştine.

Poţi să stârneşti mai crâncene orori, —
n-ai să ne frângi credinţa-n libertate,
nu poţi să umpli-atâtea închisori
cât să goleşti bisericile toate.

N-ai să ne-nfrângi, că nu-i pe lume chin
să nu-i fim hotărâţi pentru răbdare,
nu-i drum mai drept la cer pentru creştin,
nici cer mai larg ca cel din închisoare.

N-ai să ne-nfrângi, Irod necredincios, —
dar ale tale zile-s numărate,
curând, pe veci, te va zdrobi Hristos
sub ale noastre tălpi însângerate.

Traian Dorz, «HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU» cap.1

sf ioan botez
„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.“
Orice neam de oameni şi orice epocă din viaţa omenirii şi-au avut oamenii mari, oamenii trimişi de Dumnezeu, care să le aducă soliile alese, să le aducă binefacerile mari şi să le arate căile adevărate. Dar, în împrejurări cu totul deosebite, Dumnezeu a trimis omeni­rii oameni unici, cu solii unice.
Ioan Botezătorul a fost trimis cu o solie unică.

Vorbind într-un fel deosebit decât toţi ceilalţi înaintaşi ai săi prooroci, Ioan Botezătorul a produs în poporul în care urma să Se arate Hristos o mişcare unică. Pregătind astfel calea şi arătarea Domnului Iisus Hristos într-o atmosferă pre-gătită şi gata să-I audă Evanghelia Sa. De aceea şi numărul celor care L-au urmat de la început pe Mântuitorul şi interesul cu care Îl ascultau era atât de mare.
Trimis cu singura misiune să pregătească inimile oamenilor pentru aşteptarea şi ascultarea soliei lui Hristos, Ioan şi-a făcut cu prisosinţă datoria, murind ca un slujitor vrednic, după împlinirea frumoasă a frumoasei sale însărcinări.

Binecuvântat să fie solul sfânt care L-a arătat prima dată oamenilor pe Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! Dintre toţi cei care s-au născut din femeie, nimeni n-a fost mai mare decât el (Mat. 11, 11).

De atunci şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos, ca pe Mielul care ridică păcatul lumii, este un om al lui Dumnezeu.
Cât de puţin a fost în vremea sa preţuit şi înţeles Ioan! Acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!

Cât de puţini au fost înţeleşi şi preţuiţi toţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor, până astăzi, de către oamenii cei la care duceau ei solia lor aleasă şi mare!
Marii trimişi ai lui Dumnezeu, fiecare la vremea lui, s-au „bucurat“ mereu tot de o astfel de primire de la cea mai mare parte a poporului lor!
Isaia, Ieremia, Pavel, Ioan Gură de Aur sau părintele Iosif   şi toţi cei ca ei  au avut mereu şi vor avea mereu pe pământ o asemenea primire şi o asemenea răsplată!

Toţi marii binefăcători ai omenirii,
tot lungul şir de trimişi ai Domnului au fost răsplătiţi la fel
şi au avut aceeaşi soartă printre fiii oamenilor! | Continuare »

ÎN LUME-AICI

Traian DORZ

În lume-aici, ca-ntr-un surghiun,
trimis e sufletul spre luptă,
dar ca s-ajungă drept şi bun
se cere jertfă ne-ntreruptă.

Cu cât doreşte mai puţin,
cu-atâta-i creşte fericirea,
cu cât i-e duhul mai senin,
cu-atât mai răstignită-i firea.

Din câte bunuri poate-avea
în scurta-i clipă-nşelătoare,
Hristos şi libertatea Sa
i-e avuţia cea mai mare.

Tot ce-i cu-adevărat frumos
sunt roadele neprihănite
şi curăţia ce Hristos
i-o dă fiinţei re-nnoite.

Tot ce-i cu-adevărat de preţ
e mântuirea strălucită
şi slava veşnicei vieţi,
prin har şi luptă dobândită.

Din lume-ntorşi, ca din surghiun,
când lupta noastră-a fost frumoasă,
tot mai dulci raze ne-ncunun,
cu cât ne-apropiem de-Acasă.

Sf-Ioan-Botezatorul_2Traian Dorz, HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Ioan era lumina care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui.“ (Ioan 5, 35)

Umblarea la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, mergerea la biserică sau la adunările duhovniceşti nu trebuie să ajungă niciodată pentru noi numai prilejuri de veselie, chiar duhovnicească, ci de trăire vie pentru Hristos.
Nu trebuie să ne obişnuim cu acest fel primejdios de a le considera acestea numai ca o distracţie duhovnicească, ci în astfel de locuri şi în astfel de ocazii noi trebuie să ne smerim înaintea Domnului, să ne cercetăm cu teamă viaţa în lumina Cuvântului Său, să ne îmbogăţim, prin ascultare, mintea cu adevăr şi inima cu har, pentru ca să creştem în roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22-23) în toate privinţele, să ajungem, la Cel Care este Capul, adică la Hristos (Efes. 4, 15).
Cine umblă în felul acesta câştigă comoara care nu i se va lua niciodată (Luca 10, 42), nici când se ia libertatea, nici când se ia adunarea, nici când se închide biserica, nici când se răpeşte averea şi viaţa chiar.

Dar cine umblă numai să se veselească, să se bucure şi să se distreze la adunările Domnului, acela în curând fără dis-tracţie nu mai poate trăi.
De aceea când va fi închisă biserica sa ori va fi oprită adunarea sa, el, fără nici o teamă de călcarea Cuvântului, va fi gata să-şi uite legământul, să-şi părăsească adunarea şi fraţii, să-şi lepede credinţa şi învăţătura pe care le-a avut şi prin care a venit la Hristos – şi va merge grăbit oriunde, numai să se bucure… să se veselească, să se distreze mai departe.
Căci el nu poate fără acestea, dar poate fără Hristos.
El nu poate să trăiască numai cu Domnul, să sufere ocara Lui (Evrei 13, 13), să poarte jugul Său (Mat.11, 29), să sufere cu Evanghelia Sa şi să pătimească împreună cu Iisus (2 Tim. 2, 12). | Continuare »

SĂ NU TACĂ

Traian DORZ

Sfantul-Ioan-Botezatorul_foita_markSă nu tacă niciodată
cel ce are-un dar de Sus,
cu cuvântul şi cu fapta
să tot spună ce-i de spus.

Să nu tacă vestitorul
pus de Dumnezeu străjer,
să tot spună despre toate
semnele ce vin din cer.

Să nu tacă mama care
vede fiii ei căzând,
să-i tot cheme, să nu-i lase,
să-i tot roage, netăcând.

Să nu tacă-nvăţătorul
care creşte-nvăţăcei,
să-i înveţe, să nu-i lase,
până vor vedea şi ei.

Să nu tacă un părinte
şi-un păstor adevărat,
ci să lupte, să vegheze,
apărând ce li s-a dat.

Să nu tacă niciodată
cel pus paznic şi străjer,
căci e mare şi răsplata,
şi osânda lor – din cer.

Traian Dorz, Piatra scumpă

sf ioan botezatorul1. Adevăratul trimis dumnezeiesc nu-L predică, ci Îl mărturiseşte pe Hristos.
Mărturisirea este de o mie de ori mai mult decât predica.
Mărturisitorul este o flacără, predicatorul este un funcţionar.
Predicatorul va vorbi pentru un salariu sau pentru o laudă.
Pentru o pâine mai comodă,
pentru o funcţie mai uşoară,
pentru o satisfacţie a inimii, adeseori stăpânită de trufie şi de fire lumească (bine ascunsă după „râvna” Evangheliei),
dar mărturisitorul va pătimi, va asuda şi se va topi,
pentru a-L face lumii cunoscut pe Mântuitorul său Preaiubit. Pe Hristos.
Aceasta este deosebirea.
Dumnezeu n-a trimis predicatori, ci mărturisitori ai lui Hristos.

2. Cât este de la materie până la spirit,
de la literă până la duh,
de la obligaţie şi până la iubirea fierbinte,
de la datoriile fireşti până la roadele firii duhovniceşti,
atât este de la lege şi până la Har
şi de la o credinţă de nume la credinţa adevărată.

3. Cea mai desăvârşită lege nu poate să-l facă pe cineva să plângă cu un păcătos şi pentru el.
Cea mai frumoasă lege nu-l poate face pe cineva în stare să-şi dea de bunăvoie viaţa pentru aproapele său.
Nici măcar să-i ierte şi să-i acopere din toată inima, cu înţelegere şi cu bunătate, un păcat al acestuia.
Nici să îngăduie cu răbdare şi blândeţe pe nimeni, găsind milă şi alinare pentru zbuciumul şi slăbiciunile cuiva.
Nici nu poate face pe cineva ca, din înaltul îndemn al propriei sale conştiinţe, să trudească jertfindu-se pentru a face totul mai frumos, mai bun, mai mult, mai curat decât se cere şi decât se poate pentru alţii.
Dar cât de uşor, de natural, de fericit, de neobosit le face pe toate acestea Harul!
Cât de minunat şi de fericit osteneşte, dăruieşte, ajută, mângâie, rabdă, iartă, munceşte şi suferă Harul în toate acestea!
Fără să-i fie prea greu
sau prea mult.
Aceasta este deosebirea dintre lege şi Har. | Continuare »

Traian Dorz

Când eşti trimis să cauţi pe alţii
ca să-i aduci la Dumnezeu,
atunci şi-n fruntea lor se cere,
şi-n urma lor să fii mereu.

Când eşti trimisul mântuirii,
atunci tu trebuie să ştii
să treci prin tot ce-ai tăi pot trece,
de la bătrâni pân’ la copii.

Să fii mai nalt ca cel mai vrednic
şi mai prejos ca cel mai mic,
să fii desăvârşit cu-n meşter
şi-ncepător cu-n ucenic.

Să poţi să-nveţi pe-un sfânt lumina,
să poţi să gemi cu-n păcătos,
ca, de la starea sa, pe-oricare
să-l nalţi mai drept pan’ la Hristos.

Să ştii să cânţi ca-n stări înalte,
să ştii să plângi cu cei ce cad,
să-i fericeşti pe cei din ceruri,
să-i izbăveşti pe cei din iad.

În orice stări ai tăi s-ajungă,
să simţi păcatul lor al tău,
să-l plângi tu-ntâi,
ca ei, pe urmă,
să-nveţe-a-l plânge şi mai rău.

Nu poţi fi prieten şi părinte,
şi-ndrumător al nimănui
cât nu te faci cu el asemeni,
plângând pentru căinţa lui.

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Verşeni – 28 august 1977

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el”.
„Iată mărturisirea făcută de Ioan când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: Tu cine eşti? El a mărturisit şi n-a tăgătuit; a mărturisit că nu este el Hristosul. Şi ei l-au întrebat: «Dar cine eşti? Eşti Ilie?». El a zis: «Nu sunt». «Eşti proorocul?» Şi el a răspuns: «Nu»”.
„Şi Ioan zicea lui Irod: «Nu-ţi este îngăduit să ţii pe nevasta fratelui tău!”. Irodiada avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare. Dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere” (In 1, 6-7 şi 19-21; Mc 6, 18-20).

Slăvit să fie Domnul!
S-au spus aici cuvinte mari. S-au spus la nunta aceasta cuvinte de aur.
Ne bucurăm din suflet că Domnul Iisus a fost chemat la această nuntă. Privim la mirii noştri dragi ca la cele mai scumpe comori pe care le-a dat Dumnezeu acestei sfinte Lucrări. Am venit cu drag la această nuntă şi ne-am bucurat de multă vreme, înainte de ajunge aci, în nădejdea aceasta sfântă. Şi ne întoarcem din locul acesta atât de fericiţi şi vom duce şi la ceilalţi dragi şi scumpi ai noştri, de pe meleagurile noastre, veştile scumpe ale unei duioase dragoste şi părtăşii frăţeşti în care ne-am obişnuit şi ne-am bucurat la această sărbătoare, la această nuntă, la acest ospăţ.

Dragii noştri! Poate nu ne-am gândit şi nu ne-am amintit că sărbătoarea noastră, că sărbătoarea nunţii celor dragi ai noştri s-a potrivit tocmai la sfârşitul lunii august, la sfârşitul lunii acesteia, când ne aminteşte Cuvântul lui Dumnezeu că s-a petrecut ceva în sfârşitul lunii august. Ne aducem aminte de o zi, de un ospăţ de la sfârşitul lunii august. Se sărbătoreşte mereu, pe 29 august, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Şi fiindcă sărbătoarea noastră este în preajma acestei sărbători, am vrea să amintim, cu acest prilej binecuvântat, ceva din viaţa acestui om mare, trimis de Dumnezeu; cel mai mare dintre toţi proorocii, cel mai mare dintre cei născuţi din femei. N-a fost nici unul ca el, ca Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Iisus. | Continuare »

Sfântul Ioan Botezatorul, a fost, după cum ne spune Însuşi Mântuitorul Iisus, cel mai mare om care s-a născut pe pământ din femeie, dar cel mai mic în Împărăţia Cerurilor.
Strigătul său, ”Pocăiţi-vă!”, a avut un mare efect asupra naţiunii ebraice ce gemea sub jugul invadatorilor romani, mari mulţimi de oameni urmându-l în pustie.
Părinţii Sfântul Ioan Botezatorul au fost un preot numit Zaharia, din ceata preoţeasca a lui Abia, iar mama sa a fost Elisaveta, din fetele lui Aaron, rudenie a Fecioarei Maria, după cum ne spune Evanghelia după Luca. Amandoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, erau oameni în vârsta, dar Elisaveta nu putea avea copii căci era stearpă.
In timp ce oficia slujba, la randul cetei lui, lui Zaharia i s-a aratat Arhanghelul Gavril, care îl înştiinţeaza că nevasta sa, Elisaveta va avea un copil ce va merge „în duhul şi puterea lui Ilie”, ce nu va pune gura pe vin şi pe băutură ameţitoare, şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt. Arhanghelul îi mai spune că numele copilului sau va fi Ioan. Zaharia, mirat de spusele trimisului lui Dumnezeu, are unele îndoieli, motiv pentru care Arhanghelul Gavril îi spune ca va fi mut pana în ziua când se vor implini aceste lucruri.

După ce Elisaveta a născut, i s-a dezlegat şi limba lui Zaharia, care a spus că numele copilului va fi „Ioan”, şi nu „Zaharia”, cum ar fi vrut vecinii şi rudele. Umplându-se de Duhul Sfânt, Zaharia a început să profeţească despre Ioan, cel ce va deschide drum Lucrării Celui Prea Inalt.
Despre părinţii lui Ioan, nu mai avem nicio informaţie în Sfânta Scriptură. In Tradiţie, ni se spune însă că Zaharia ar fi fost ucis în Templu, din porunca lui Irod. | Continuare »

Tânărul avut

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Duminică avem la rând Evanghelia cu tânărul cel bogat care s-a apropiat de Iisus cu întrebarea: Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa de veci? Păzeşte poruncile, i-a zis Domnul. Le am păzit, a răspuns tânărul. Şi i-a zis Iisus lui: Încă una îţi lipseşte: împarte-ţi averile la săraci şi vino după Mine. Iar tânărul, auzind acestea, s-a întristat, căci era bogat foarte. Şi a zis Iisus: Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei avuţi!
Să cercetăm înţelesul acestei evanghelii. Întâi să ne întrebăm: de ce a venit tânărul la Iisus? Ce l-a adus la Iisus, căci avea şi avere şi avea şi paza Poruncilor? A venit la Iisus, pentru că nici una, nici alta nu-i dădeau liniştea şi pacea sufletească. Sufletul nostru se doreşte spre izvorul păcii şi fericirii: spre Iisus Mântuitorul. Tânărul din evanghelie plecase spre acest izvor pentru a veni la El, dar, vai, nu L-a aflat. El îi adresează Domnului cuvintele: „Învăţătorule bune“; el venise la Domnul ca la un mare cărturar, ca la un rabin învăţat; de aceea Mântuitorul îi răspunde: „Ce Mă numeşti bun?“ | Continuare »

TDorz1