Păcatul nu se iartă, păcatul se plăteşte;
şi cineva odată şi-odată-l ispăşeşte.
Păcatul e-o hulire atât de grea şi mare,
căci fără ispăşire el n-are-n veci iertare.

Păcatele acelui ce la Hristos le duce
îi sunt iertate numai prin Jertfa de pe Cruce;
Hristos le ispăşeşte, – de-aceea sunt iertate.
În alt fel nu-i iertare în veci pentru păcate.

Păcatele acelui ce pe Hristos nu-L cată
în veci de veci nu află iertarea aşteptată;
ci ele toate, toate rămân să le plătească
în veci acela care n-a vrut să le căiască.

Nu vă-nşelaţi, nu este în veci de veci iertare
pentru păcatul celui ce-n necredinţă moare.
Păcatul nu se iartă, păcatu-l ispăşeşte
ori Dumnezeu pe Cruce, ori cel ce-l făptuieşte.

Veniţi acum la Domnul cu orişice păcate,
ce El vă ispăşeşte, de Tatăl sunt iertate.
Dar cel ce-acum nu-ntoarce iertarea s-o primească,
în iad le duce toate, în veci să ispăşească.

Traian Dorz, Cântările Căinței

CEI DOI CARE AU MERS DUPĂ IISUS – Traian Dorz, HRISTOS — DUMNEZEUL NOSTRU

Dragostea pentru înaintaşi – Traian Dorz

Duminica Sfinţilor Români – crestinortodox.ro

JERTFĂ ŞI ÎNĂLŢARE – Traian Dorz

Toţi eroii noştri – Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

CETĂŢI ŞI LANŢURI – Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

ACATISTUL SFINŢILOR ROMÂNI

DESPRE SFINŢI – Traian Dorz, din Dreptarul învăţăturii sănătoase

Sfinţii români

POEZIA DE DINCOLO DE LIBERTATE – Lidia Hamza

CE PREŢ ÎNALT – Traian Dorz

Înaintea lui Dumnezeu – Traian Dorz, Meditații la Apostoul zilei

Slavă, cinste şi pace – Traian Dorz, Meditații la Apostoul zilei

Pacea sufletelor nalte – Traian Dorz

La mormântul lui Mihai Eminescu

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE vol 4, pg. 511

Şi fiindcă tot eram aici, foarte aproape de cimitirul Belu, unde ştiam că este mormântul marelui poet Eminescu, pe la care nu fusesem de mulţi ani, am mers să-l mai vedem.
Am trecut pe lângă toate celelalte morminte cu nume cunoscute, ale unora dintre cei mai aleşi scriitori ai neamului nostru şi am ajuns la mormântul frumosului luceafăr al poeziei noastre vii. Era acoperit cu flori verzi şi proaspete, ca şi mormântul părintelui Oastei noastre vii.
– Ce-i aducem noi acestui suflet mare, am zis eu, dacă am venit acum pe neaşteptate aici lângă odihna lui zbuciumată? Flori văd că are destule şi văd că mulţi îi aduc flori. Noi să-i aducem ceea ce cred că îi aduc puţini sau poate nimeni. Să-i aducem rugăciunile şi lacrimile noastre.
Şi cu cea mai profundă iubire înlăcrimată, participantă la suferinţa, la dragostea şi la jertfa lui aduse pe altarul frumuseţii şi poeziei adevărate, am aşezat în faţa mormântului lui Mihai Eminescu lacrimile noastre. Şi în faţa Tronului lui Dumnezeu rugăciunile noastre cele mai fierbinţi pentru odihna şi mângâierea în lumea cealaltă a sufletului său atât de zbuciumat în lumea asta.

TDorz1

Adânc furioase puhoaie
În țărmul iubirii-mi se sparg,
Dar știu că răsare în larg
Slăvit curcubeu după ploaie.
Și-atunci în loc de talazuri
Privesc către cerul senin
Și-aștept ca un Soare divin
Să pună vâltorii zăgazuri.

Oricât e de aprigă iarna
Geroasă a ochilor mei,
Sfârșește în albi ghiocei
Când îngerii-și scutură goarna.
Și-atunci când în ger îmi îngheață
Credința pe drumu-mi pribeag,
Privesc către Domnul meu drag
Și iar primăvara-i în față. | Continuare »

Despre cum trebuie să-L mărturisim şi să-L iubim pe Hristos

Părintele Iosif Trifa

În duminica aceasta, Biserica a pus prăznuirea tuturor Sfinţilor, de aceea se citeşte o evanghelie ce spune despre viaţa cea trăită în retragere, în sfinţenie şi jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această evanghelie ar fi numai a Sfinţilor şi grăieşte numai lor. Ea este şi a noastră. Fiecare creştin trebuie să trăiască o viaţă de sfinţenie; prin sfinţenia vieţii sale să se sfinţească Numele Tatălui Ceresc. „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa – scrie Apostolul Petru creştinilor – căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt»“ (I Petru 1, 16). Apostolul Pavel, în epistolele sale, de multe ori îi agrăieşte pe creştini „sfinţi“ (Filip. 4, 22).
Cum se câştigă această sfinţenie? Ne-o spune evanghelia: întâi, mărturisindu-L pe Hristos, iar apoi iubindu-L mai presus de orice iubire şi de orice lucru pământesc.
Zis-a Domnul: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Grea era această mărturisire pe vremea celor dintâi creştini. Mărturisirea Domnului Hristos era persecutată de evrei şi de păgâni. Mărturisirea Domnului, de multe ori, însemna
să alegi între moarte şi viaţă. Dar nici o persecuţie n-a putut slăbi mărturisirea primilor creştini. Nici sabia, nici prigoana, nici moartea, nici ameninţarea nu i-a putut despărţi de dragostea şi mărturisirea Domnului Hristos.
Persecuţiile împotriva celor care cred în Domnul Iisus Hristos au încetat de mult, dar mărturisirea lui Hristos a rămas şi trebuie să o facem şi noi. Prin sfinţenia vieţii noastre, prin vorbele noastre şi prin faptele noastre trebuie să-L mărturisim şi noi pe Domnul.
Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale şi prin pilda vieţii tale şi tu eşti – şi trebuie să fii – un mărturisitor al lui Hristos. Iar, pe de altă parte, prin fărădelegile şi faptele cele rele şi tu eşti un hulitor şi tăgăduitor de Dumnezeu. Şi tu eşti un mărturisitor sau un hulitor al lui Hristos, aşa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un mărturisitor al Domnului şi o mărturie despre puterea Evangheliei.
La început, creştinismul era prigonit de evreii şi de păgânii care umblau să-i despartă pe creştini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna bătaie şi moarte. | Continuare »

Traian DORZ

Fericiţi şi sfinţi cei care
văd întâia înviere,
peste ei a doua moarte
nu mai are vreo putere!

Fericită este starea
fericitei învieri,
fericită arătarea
fericitei revederi,
Tu, Iisus, Scump Iisus,
Drag Iisus, Bun Iisus,
vei fi Starea, Sărbătoarea
şi Cântarea, şi-Arătarea
fericitei învieri!…

Fericiţi biruitorii
morţii şi ai putrezirii,
ei vor moşteni-n Cetatea
Împăratului Iubirii.

Fericiţi cei care-i spală
Sângele Răscumpărării,
ei avea-vor drept la slava
Sărbătorii-Ncoronării.

Fericiţi cei ce-o să vadă
Faţa Lui dumnezeiască,
slava Numelui Său Veşnic
pe-a lor frunţi o să lucească.

LA DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR: SĂ URMAM PILDA VIEŢII LOR

Duminică avem prăznuirea tuturor sfinţilor şi de aceea se citeşte evanghelia despre cei ce şi-au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Această prăznuire a sfinţilor este pusă cu învăţătură pentru noi. Să luăm şi noi pildă de viaţă din vieţile lor: „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa, căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt»” (I Ptr 1, 14-16). Asta înseamnă că şi noi putem şi trebuie să mergem pe urmele vieţii sfinţilor. Sfinţii nu s-au născut sfinţi, ci s-au făcut; şi viaţa lor este pusă înaintea noastră ca şi noi să facem asemenea lor. Şi oare sfinţii cum s-au făcut aleşii şi iubiţii Tatălui ceresc? S-au făcut aşa că mai întâi s-au hotărât să se facă. După această hotărâre, au părăsit lumea (adică păcatele şi plăcerile) şi s-au retras în rugăciune şi, prin rugăciune, au primit darul lui Dumnezeu şi acest dar i-a întărit ca să nu-i mai poată nimeni despărţi de Hristos: nici diavolul cu ispitele lui, nici oamenii (păgânii) cu prigonirile lor. Aşa trebuie să faci şi tu, cititorule. Mai întâi şi întâi trebuie să te hotărăşti pentru o viaţă nouă, apoi îndată să te retragi din lume, adică din păcate, şi, îngenunchind în faţa Mântuitorului, să zici: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, de acum înainte vreau să intru în slujba Ta, vreau să pun în slujba Ta toate puterile mele sufleteşti şi trupeşti: mintea, inima, gândurile, mâinile, picioarele, gura, ochii, banii, averea… Întăreşte Tu, Doamne, hotărârea mea, cu darul şi ajutorul Tău”… Aşa făcând, darul lui Dumnezeu te va întări, ca să-l poţi birui pe diavolul şi să poţi suferi orice pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru sufletul tău. | Continuare »

„Fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră“ este o poruncă şi nu numai un sfat, pentru toţi credincioşii lui Dumnezeu. Dar mai ales pentru împreună-lucrătorii Lui (I Petru 1, 15).
Căci mai ales ei trebuie să trăiască înaintea Lui în sfinţenie şi în neprihănire toate zilele vieţii lor (Luca 1, 75).
Îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după Chipul lui Dumnezeu, de o sfinţenie şi o neprihănire pe care o dă adevărul (Efeseni 4, 24).
Şi, după cum Hristos S-a sfinţit El Însuşi pentru ucenicii Săi (Ioan 17, 19), tot aşa şi ei trebuie să se sfinţească pentru ucenicii lor.
Fiindcă numai aşa aceştia vor putea fi sfinţiţi în ade-văr.

Aici trebuie să repetăm ceea ce am mai spus:
Împreună-lucrătorul lui Dumnezeu trebuie să stea totdeauna pe o treaptă mai înaltă decât lucrarea pe care o face.
Luaţi pildă de la zidar: el totdeauna trebuie să fie mai înalt decât zidăria lui.
Numai aşa va vedea bine ceea ce face.
Numai aşa va putea zidi drept şi frumos.
Numai aşa va putea înălţa lucrarea încredinţată lui. Căci ce lucrare ar putea face un zidar, dintr-o stare mai prejos decât lucrarea sa? | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1

„Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi. Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea ce li se dădea şi au fost chinuiţi“ (Evrei 11, 35).

Toate promisiunile lui Dumnezeu sunt făcute aleşilor Săi care ascultă Cuvântul Lui nu înainte de moarte, ci după ea. Înainte de moarte, în viaţa aceasta, sunt promise numai necazuri şi suferinţe. Chiar şi acele binecuvântări de care vom avea nevoie şi pe care Domnul ni le va da, ele ne sunt promise numai împreună cu noi prigoniri. Deşi este foarte adevărat că Domnul ne dă atâtea bucurii, mângâieri, îndestulări şi câştiguri chiar şi în viaţa aceasta, încât uneori ne vine chiar să ne întrebăm cu mirare cum totuşi ni s-au promis numai necazuri, iar noi parcă avem numai bucurii.
Asta este, desigur, o taină a dragostei Sale faţă de noi, care ne-am aşteptat numai la necazuri, după cum ni s-a spus, pentru ca să ne pregătim să le putem suferi. Iar El ne dă bucuriile pe care nu ni le-a promis aici, pentru ca iarăşi să vedem că dacă aici unde nu ne-a promis ne dă totuşi atâtea binecuvântări, câte ne va da El atunci, Acolo unde ni le-a promis atât de multe!…

Dar toate promisiunile lui satan şi ale păcatului sunt numai pentru viaţa aceasta, înainte de moarte. După moarte nu spune nici unui păcătos ce-l aşteptă dacă ascultă de ispitele lui şi face ceea ce-l îndeamnă el. După moarte el chiar spune că nu mai este nimic, pentru ca nu cumva sufletul nenorocit, care ascultă pe diavolul şi face voia lui, să se oprească înspăimântat şi să spună: Ajunge! Vine moartea şi vine judecata şi vine osânda veşnică – nu mai fac răul! Mă întorc la Dumnezeu, ca să mă izbăvească de la diavolul şi să mă spele de păcat. | Continuare »

PENTRU CLIPA ACEEA -Traian Dorz, din Prietenul tinereţii mele

Acatistul Tuturor Sfinţilor

DINCOACE ŞI DINCOLO – Traian Dorz

HRISTOS VREA SUFLETE – Traian DORZ

Lauda la toti sfintii din toata lumea care au suferit mucenicia – Sfântul Ioan Gură de Aur, din Cuvântări la Praznice Împărăteşti

Evanghelia urmării lui Hristos – Sfântul Nicolae Velimirovici – Predici

Să vă răsplătească Domnul – Traian DORZ

Despre cinstirea sfinţilor şi a moaştelor lor – Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

La cuvintele Apostolului: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm, şi în suferinţe” – Sfântul Ioan Gură de Aur

Poezii: Doresc deplina biruinţă; În Templul credinţei străbune; Omul cel născut de sus; Până n-ai ajuns…; STEAGUL BIRUINŢEI TALE

Ioan CAPĂTĂ, din Biserica – Trupul lui Hristos

– învăţătura de temelie a creştinismului –
Un adevăr de credinţă, care, asemenea aurului, s-a limpezit, a ajuns strălucitor şi curat în focul unor frământări de aproape un veac şi jumătate, este învăţătura despre Sfânta Treime – învăţătura de temelie a creştinismului.
Credinţa în Sfânta Treime are un temei lămurit în Biblie (Geneza 1, 26; 18, 1-3; Isaia 6, 3; Matei 28, 19; II Cor. 13, 13; I Petru 1, 2; I Ioan 5, 7; Apoc. 4, 8 ) şi a fost de la început mărturisită în Biserică – măcar că uneori (până la Sinodul I de la Niceea), într-o formă nu în destul de lămurită. Prilejul pentru adâncirea şi lămurirea acestei învăţături, a fost o frământare, o rătăcire care s-a ivit în Biserică pe la începutul veacului al patrulea (319 d.H.) şi anume erezia lui Arie, un preot din Alexandria (Egipt) care susţinea că Domnul Iisus Hristos nu este deofiinţă cu Tatăl, ci ar fi doar o creatură – deşi cea dintâi – a Tatălui. Erezia aceasta a zguduit din temelii Biserica şi a fost pricina unor frământări şi dezbinări, care, sub diferite forme, au durat aproape un veac şi jumătate. Frământarea aceasta a făcut mult rău Bisericii, dând prilej păgânilor să batjocorească şi să dispreţuiască lucrarea Evangheliei. Totuşi răul acesta şi-a avut şi partea lui bună, căci în focul acestor frământări şi lupte, s-a limpezit şi s-a precizat, în lumina şi pe temeiul Sfintei Scripturi, adevărul în ce priveşte învăţătura despre Sfânta Treime, adevăr care este mărturisit astăzi – cu foarte mici excepţii – de întreaga creştinătate.

În primele patru sinoade ecumenice şi cu deosebire în primele două, (Niceea – 325 şi Constantinopol – 381), s-a precizat şi desăvârşit această învăţătură. De la cele dintâi două sinoade ecumenice ne-a rămas simbolul credinţei, numit şi simbolul de Niceea – Constantinopol care se citeşte în timpul Sfintei Liturghii.
Potrivit Bibliei şi învăţăturii Bisericii, „Dumnezeu cel Unul în fiinţă, este întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt… Tatăl este Creatorul lumii, Dumnezeu din Care sunt toate şi cauza mântuirii, întrucât concepând planul ei din eternitate, îl realizează la plinirea vremii prin Fiul. Fiul este Cel prin Care toate s-au făcut, şi anume şi mântuirea. Iar Duhul Sfânt, principiul de viaţă, făcător al sfinţeniei, desăvârşeşte orice lucrare a Tatălui şi a Fiului şi, în special, pregăteşte mântuirea, grăind prin profeţi şi realizând Naşterea şi Ungerea Domnului. Tot El desăvârşeşte opera mântuirii, împărtăşind oamenilor bunurile Crucii şi sfinţindu-I într-o legătură permanentă cu Tatăl şi cu Fiul“[1] | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Pogorârea Duhului Sfânt se află istorisită pe larg în Faptele Apostolilor, capitolul 2. Vă rog să o citiţi şi de acolo cu băgare de seamă, căci e plină de învăţături sufleteşti. Vom cerceta şi noi aici câteva.
Mai întâi, ne spune Scriptura că Apostolii aşteptau pogorârea Duhului Sfânt „toţi împreună, adunaţi la un loc“, unde se rugau. Aceasta e şi azi cerinţa şi pregătirea sufletească pentru primirea Duhului Sfânt: retragerea din zgomotul lumii, retragerea din păcate, rugăciunea stăruitoare şi dorinţa după mântuire sufletească. Cei mai mulţi creştini trăiesc după „duhul care este acum în lume“ (Efes. 2, 2), iar în duhul acestei lumi sunt fel de fel de „mode“ şi moravuri păgâne ca: beţii, jocuri, petreceri, destrăbălări, înşelăciuni, glume, vorbe urâte etc. Acest duh este cea mai mare piedică pentru primirea Duhului Sfânt.
Ne spune mai departe Scriptura că Duhul Sfânt S-a pogorât cu „vuiet mare“ şi cu limbi de foc. Duhul Sfânt e şi azi în chipul şi puterea focului, căci „precum focul cel pământesc preface lutul cel moale în vas vârtos, aşa şi focul Duhului Sfânt, când cuprinde un suflet, îl face mai tare decât fierul, aşa că păcatul nu-l mai poate strica“ (Sf. Ioan Gură de Aur).
O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul Apostolilor după pogorârea şi primirea Duhului Sfânt! Toate îndoielile, toată frica au fugit din sufletul lor şi i‑au cuprins o nespusă tărie, însufleţire, curaj, înţelepciu­ne, râvnă şi putere cu care au cucerit o lume întreagă, răbdând pentru Hristos lipsuri, batjocuri, ocări, prigoane şi moarte. Această minunată schimbare şi această minunată putere se sălăşluiesc şi în noi când primim darul şi harul Duhului Sfânt. Fără acest dar suntem încă numai vas de lut al olarului, vas pe care încă nu l-a ars focul. | Continuare »

Lidia Hamza

O, iată Ziua Oastei se-apropie uşorMormant-Pr-Iosif
Şi peste suflet iarăşi se lasă negru dor.
Ce-adâncă e durerea şi lupta cât de grea,
Părinte drag, ce singuri suntem la crucea ta.

Tu ne-ai dorit c-o floare, o lacimă şi-un cânt
Toţi într-un duh s-ajungem la scumpul tău mormânt
Când vine Ziua Oastei ca un ceresc zenit
Sub steagul Cincizecimii din care-a zămislit.

Dar tot mai alte feluri în jurul tău se „strâng“,
Sub flamura iubită, ce ochi vicleni te plâng!
Şi ce străine rosturi se-ascund sub sfântul steag,
Ce false adevăruri în numele tău drag…

Azi fiecare are un alt mod de-a privi
Un alt fel de-anţelege pe Domnul a-L slăvi
Dar unul singur este frumosul drum curat
Pe care, cu ce lacrimi şi jertfe, l-ai păstrat.

Ce să mai fie oare, ce lacrimi, câte cruci
Să spele azi noroiul străinelor năluci,
Să scuture toţi solzii părutei biruinţi
Ca să răsune imnul întâilor credinţi?

O, roagă-L pe Stăpânul slăvitei Cincizecimi
Să poarte până-n ceruri pe-aripi de heruvimi
Adâncul dor din suflet şi-al plânsului şuvoi,
În veşnice Rusalii să odihnim apoi.

TDorz1

Traian Dorz, Împreună lucrători cu Dumnezeu

Astăzi, pentru a ne îmbogăţi şi mai mult sufletele şi pentru a ne îmbărbăta străduinţele noastre, vom privi strălucitul chip al celui dintâi martir al lui Hristos de după El. Al unuia dintre cei mai minunaţi şi curajoşi tineri ai Bisericii şi ai soliei lui Hristos: Ştefan (Fapte 6, 5).
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu spune despre Ştefan că era un bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt.
Din plinătatea credinţei avea el har şi din plinătatea Duhului avea el putere. Astfel că prin el se făceau mari minuni şi semne în Lucrarea lui Hristos (Fapte 6, 8).

Din pricina aceasta nimeni nu putea sta împotriva înţelepciunii şi duhului cu care vorbea el (Fapte 6, 10).
Din pricina aceasta faţa lui părea o faţă de înger (Fapte 6, 15).
Din pricina aceasta sfârşitul lui a fost atât de slăvit (Fapte 7, 55-56).
Iar jertfa lui a făcut să răsară celălalt puternic înfocat mărturisitor al lui Hristos: Apostolul Pavel (Fapte 7, 57; 8, 1; 22, 20).
Fiindcă întotdeauna, în urma unui om plin de Duhul Sfânt vor rămâne roadele acestei mari puteri (Gal. 5, 22).
În urma unei jertfe pline de lumina Duhului Sfânt va rămâne totdeauna o lucrare plină de revărsarea acestei cereşti lumini. | Continuare »

Traian Dorz

Rusalii-62Preasfinte Duh de viaţă darnic, Preasfinte-mpărţitor de har,
în faţa Ta îngenunchează a noastră mulţumire iar.

O, Tu ai dat vieţii noastre botezul minunat de foc
ce-a cununat în noi durerea cu fericirea la un loc.

O, Tu ne-ai răsărit în suflet lumina altei noi vieţi,
descoperindu-ne atâtea necunoscute frumuseţi.

În inimi ne-ai aprins statornic înflăcăratele trăiri,
ca să-Ţi putem aduce jertfa deplinei noastre dăruiri.

Făcut-ai sufletele noastre potir de aur minunat
şi darnic le-ai umplut adâncul cu harul Tău nemăsurat.

Dezvăluitu-ne-ai frumseţea cerescului Ierusalim;
părtaşi la dulcea-i fericire, chiar de pe-acum ne faci să fim.

În faţa Ta, întreaga noastră recunoştinţă vine iar
şi-Ţi mulţumim… O, slavă Ţie, Preasfinte-mpărţitor de har!

LUCRAREA SFÂNTULUI DUH

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

1. Fiecare Persoană a Sfintei Treimi desăvârşindu-Şi partea Sa pentru noi, – ni S a dăruit astfel din partea Desăvârşitului Dumnezeu, din partea Sfintei Treimi, o desăvârşită mântuire.
De aceea răspunderea noastră faţă de această mare mântuire este şi rămâne desăvârşită (Evr. 12, 25).
Lucrarea Duhului Sfânt este acum Călăuza noastră a tuturor spre împlinirea Voii Tatălui, prin Iisus Hristos.

2. O, de cât folos ne a fost şi ne este Domnul nostru Iisus Hristos că S-a dus!
Ce Scump Mângâietor ne-a trimis El!
Ce dulci sunt mângâierile Sfântului Duh pentru toţi orfanii lui Hristos rămaşi singuri în lumea asta!
Ce luminoasă este călăuzirea Lui mângâietoare pentru fiecare în parte – şi pentru toată Biserica şi Mireasa Domnului Iisus!
Ce puternică este apărarea pe care ne o dă El, Ocrotitorul şi Apărătorul nostru Sfânt!
Şi ce plină de pace şi de siguranţă este apărarea sfântă a Dulcelui nostru Mângâietor, Duhul Sfânt, trimis nouă de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru cel Dulce, pentru a ne ocroti până ce vom ajunge în Cer!

3. Dovada Prezenţei Duhului Sfânt este chiar Lucrarea Sa.
Căci unde este Duhul, acolo este Lucrarea Lui şi acolo sunt roadele Sale, este dovada puterii Sale – care însoţesc neapărat venirea Lui (I Cor 24, 5; Gal 5, 22), după cum unde este vântul, este suflarea lui, unde este focul, e căldura lui, unde este apa, este răcoarea ei.

4. Când Sfântul Duh S-a pogorât peste apostolii Domnului şi peste Biserica începătoare – ce cutremurătoare S-a arătat Prezenţa Lui! | Continuare »

Lidia Hamza

Când flacăra nu mistuia altarul,
aura ei strălumina genuni
şi ne-arăta spre Canaan hotarul
deschis de strălucitele minuni.

Refren: Părinte drag, părinte drag,
când vom veni cu-n cântec şi cu flori,
în cerul larg deschis ca-n sărbăt ori,
cu Mirele aşteaptă-ne în prag.

Ce plâns divin se revărsa pe ape
spre zorii libertăţii năzuind
când Duhul Sfânt Se cobora pe ape
Aleea Filozofilor sfinţind!

Cu adieri de ambră legământul
în ceasul ungerii se revărsa…
Şi-n mii şi mii de inimi noi Cuvântul
o nouă Oaste sfântă renăştea.

Azi, lângă-un sfânt mormânt, îngenunchează
recunoştinţa unui nou popor
ce, fericit, cântând, înaintează
spre-un luminos şi veşnic viitor.

Încet şi dulce imnul nostru zboară
pe urma păsării măiestre-n sus,
veac după veac şi ţară după ţară
vor umple-odată corul lui Iisus.

Vor înflori atunci şi-n munţi migdalii
şi grâul va-nverzi cât nici gândim
când cel mai falnic Praznic de Rusalii
îl vom sărbători-n Ierusalim.

În anul jubileu 1988

Preot Iosif TRIFA, FOCUL CEL CERESC

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. S-a pogorât ca un foc aprinzător de suflete. Aprinşi de focul acesta, ar­deau şi apostolii şi ardea şi mulţimea.

Când citeşti la Faptele Apostolilor, cap. 2, parcă vezi şi parcă simţi aprinderea cea sfântă şi Focul cel Sfânt din Ziua Cincizecimii. Acest Foc îi făcuse pe oameni să depună totul la picioarele apostolilor şi la picioarele Domnului. Să se predea cu totul Domnului. Acest Foc făcuse „una sufletul şi inima” mulţimii. Acest Foc a aprins apoi lumea întreagă; a aprins o lume întreagă pentru Domnul.
Creştinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost clocot, a fost viaţă vie şi nebunie pentru Hristos. Dar, în curgerea vremii, acest foc s-a stins mereu. Creştinii s-au răcit mereu. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai focul.

Creştinismul de azi – zicea un predicator – e ca şi un cuptor care şi-a păstrat în bună regulă toate hoarnele, toate uşile, toate rânduielile, numai că şi-a pierdut focul. Am pierdut focul cel sfânt al Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. Le-a dat apostolilor limbi de foc, pentru ca – cu limbă  de foc – să-L predice pe Iisus cel Răstignit şi să-l roage pe orice suflet să vină la El.

Duhul Sfânt ne dă şi nouă o limbă de foc. Aceasta este una din însuşirile Duhului Sfânt: El ne dă o „limbă de foc”, pentru ca să vorbim cu foc, să ne rugăm cu foc, să cântăm cu foc, să plângem cu foc. Un creştin adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Un ostaş adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Şi aşa e şi cu Adunările Oastei. O adunare adevărată e aceea peste care se pogoară „limbile de foc”; în care fraţii vorbesc cu foc, se roagă cu foc, cântă cu foc şi plâng cu foc. | Continuare »

O Duhule Sfânt,
condu-ne spre Cer,
că-i noapte şi suflete pier!

Când toate spre moarte ne-atrag,
ne umple de-al Cerului drag!
O, vino, al Vieţii Izvor,
ne umple de-al Cerului dor!

Condu-ne mereu
prin multele stânci,
ne scapă din apele-adânci!

Să mergem cântând
spre Ţara de Sus,
curaţi pentru Domnul Iisus!

Din vol. Să cântăm Domnului

Cornel RUSU, din Cuvântul, Cheie a Darurilor

De marea sărbătoare a Sfintelor Rusalii, mare adunare la Sâncrai, la fratele Ionel Novac. Venim şi noi de la Ghelari. După slujba sfântă de la Biserică, unde fraţii răspund la Sfânta Liturghie, în curtea fratelui Ionel, sub cerul liber, are loc frumoasa adunare. Venit de curând la Oaste, fratele Roman Furca, fratele Petru ni l-a prezentat.
Sunt de faţă: fratele Traian Dorz, fratele Silviu Hărăguş, fratele Ilie Marini, fratele Popa Petru de la Batiz, pe atunci fratele Magdici, sora Lucreţia de la Laz; atunci am cunoscut pe Pop Alexandru, venit şi el cu un grup de tineri din partea Clujului, şi mulţi, mulţi fraţi şi surori, o curte mare, arhiplină.
Rugăciunile şi adunarea cu cântări, vorbiri şi meditaţii biblice au decurs în linişte. Mare revărsare de har am simţit toţi cei prezenţi, de la cel mai mare, până la cel mai mic copil. Revărsarea Duhului Sfânt se face resimţită şi astăzi în sufletele iubitoare, credincioase, doritoare de a-L avea. El coboară raiul în sufletele oamenilor, făcându-i să locuiască în lumina părtăşiilor divine cu Domnul şi sfinţii săi. Şi Se roagă pentru noi, şi ne ajută în slăbiciunile noastre.
O, Duhule Sfinte, vino şi condu-ne spre cer, şi vom cânta din harfa sufletului nostru melodia veşniciei în acorduri minunate pentru slava Tatălui şi a Fiului, Care ne-a răscumpărat.
Printre fraţii care s-au rugat la încheiere, a fost şi sora Lucreţia de la Laz, care cu rugăciunea şi lacrimile ei, a aprins şi zguduit toată adunarea.
După rugăciunea de încheiere, cu soţia am trecut dealul la Nădăştia, cu sora Ileana şi fratele Judele, unde am poposit peste noapte.
Dimineaţa, în casa fratelui Ionel, cu fratele Popa Petru şi ceilalţi fraţi de bază, s-a organizat o consfătuire frăţească, cu participare selectă, urmând ca rezultatul consfătuirii să fie adus la cunoştinţa întregii adunări. | Continuare »

Era în ziua Cincizecimii,
– un Praznic Mare şi Sublim,
curgeau şuvoaiele mulţimii
din neamuri, spre Ierusalim…

În nesfârşit convoi, mulţimea,
din vale, dinspre Ierihon,
venea, venea ca să se-nchine
în templul pus de Solomon…

Azi într-o casă se-adunară
cei unsprezece-nvăţăcei
şi uşile le încuiară
de frica celorlalţi iudei.

De-odat’ aud din cer un sunet
ca vâjâitul unui vânt
şi casa se umplu cu tunet
de fulgerul Duhului Sfânt…

Şi-a fost văzut cum Se-mpărţeşte
deasupra lor în limbi de foc
şi Duhul Sfânt cum îi sfinţeşte
pe câţi erau în acel loc. | Continuare »


Pogor-rea-Sf-ntului-DuhVorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Beiuş – 12 iunie 1982

Slăvit să fie Domnul!
O, nunta este totdeauna un prilej de cea mai mare bucurie nu numai pentru mirii care se bucură în clipa aceasta pe care au aşteptat-o şi care va rămâne pentru ei, pentru totdeauna, cea mai frumoasă din amintirile lor, ci şi pentru toţi ceilalţi cărora, prin darul lui Dumnezeu şi prin legăturile pe care Dumnezeu le-a făcut să le avem atât trupeşte, cât şi sufleteşte unii cu alţii, ne-a mai dăruit un prilej binecuvântat şi o zi binecuvântată.
Suntem la o nuntă cu totul deosebită. Nunta este întotdeauna un prilej de bucurie, numai că oamenii au felurite gusturi şi nu toţi consideră la fel bucuria nunţii.
Noi ne găsim la o nuntă creştinească. Spunem cu toţii şi ne mângâiem cu toţii la gândul acesta că suntem nişte creştini, că ne-am născut într-o ţară creştină, că facem parte dintr-un popor creştin, dar în viaţa noastră de fiecare zi şi în trăirea noastră suntem aşa de departe de ceea ce înseamnă şi pretinde credinţa pe care o mărturisim.
Trăim încă în atmosfera sărbătorii Rusaliilor. Duminica trecută, noi am sărbătorit una dintre cele mai mari sărbători ale anului creştin: Pogorârea Duhului Sfânt. Ce înseamnă asta? Este a Treia Persoană din Sfânta Treime, este Duhul Sfânt. Noi repetăm mereu în Credeu: „Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Şi-ntr-Unul Domn Iisus Hristos (…) Şi-ntru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul…”.
Credinţa noastră creştină se întemeiază pe aceste trei mari temelii care formează Una Singură – Treimea Sfântă: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toată lucrarea mântuirii lumii, a omenirii şi a noastră în parte, este făcută de toată Sfânta Treime. La început cunoaştem din Sfânta Scriptură lucrarea Tatălui, pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul erau împreună atunci.
Tatăl a lucrat şi a pregătit venirea Fiului…
La venirea Domnului Iisus pentru a aduce El Jertfa răscumpărătoare fără de care nu se putea mântui omenirea, Tatăl şi Duhul lucrau împreună cu Fiul. În ziua Botezului Mântuitorului, şi Glasul Tatălui, şi arătarea Duhului Sfânt au mărturisit că împreună lucrează cu Mântuitorul, Care a venit să aducă mântuirea oamenilor.
Când Mântuitorul Se pregăteşte să meargă la Tatăl, El a spus, în Săptămâna Patimilor, ucenicilor Săi: „Eu Mă duc la Tatăl, dar nu vă voi lăsa orfani, ci vă voi trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Adevărului. Lumea nu Îl cunoaşte. Voi însă Îl veţi cunoaşte, pentru că El va fi cu voi, va fi în voi şi vă va călăuzi în toate lucrurile; şi El vă va aduce aminte de tot ceea ce v-am spus Eu”.
Mântuitorul S-a dus şi, după înălţarea Sa la Cer, Şi-a împlinit făgăduinţa faţă de ucenicii Săi şi faţă de urmaşii Săi în veci: L-a trimis pe Duhul Sfânt. Şi în Faptele Apostolilor, în cartea care urmează după Sfintele Evanghelii din Noul Testament, la începutul ei se arată ce frumos Şi-a împlinit Domnul Iisus făgăduinţa Lui faţă de urmaşii Săi, trimiţându-le un Mângâietor. | Continuare »

O, Foc Ceresc, oriunde-n lume Tu Sfânta Flacără-Ţi întinzi,
cobori în inimi bucurie şi jarul dragostei aprinzi…

O, cum suflaşi peste-a mea ţară Cuvântul Tău Tu, Duh Preasfânt,
cum ai aprins în inimi iară al dragostei sfânt legământ!

Şi de un vas umil, Preasfinte, în lucrul Tău Te-ai folosit
şi de prin bietele sătuţe, o sfântă Oaste Ţi-ai pornit.

Cu ea Tu birui-vei, Doamne, atâtea oşti cu mult mai mari,
căci Tu Ţi-alegi vasele slabe, să faci de râs pe cele tari…

O, suflă, Duhule Preasfinte, prin inimi greu de străbătut,
ca să sporească înainte frumosul Oastei început!

(Traian Dorz)

 

Hotarul cel mare unde a murit frica

Pr. Iosif Trifa, Fricoșii

Spuneam mai înainte că în Noul Testament este un hotar unde a murit frica. Acest hotar mare se află în Faptele Apostolilor, capitolul 2. E Cincizecimea, Pogorârea Duhului Sfânt. Aici, la Faptele Apostolilor, capitolul 2, este mormântul fricii. Aici a murit frica.
Duhul Sfânt – aşa cum făgăduise Mântuitorul – a adus în lume desăvârşirea lucrării Lui. A adus desăvârşirea mântuirii. A adus moartea deplină a omului cel vechi şi învierea deplină a celui nou.
Duhul Sfânt a adus şi moartea fricii şi a tot ce mai trecuse în omul cel nou din firea cea veche. Citiţi în Faptele Apostolilor, de la capitolul 2 încolo, şi nu veţi mai afla urmele omului cel vechi. Şi nu veţi mai afla nici urmele fricii. Cincizecimea a dat oameni noi, oameni schimbaţi. Cincizecimea i-a schimbat pe toţi; pe Apostoli, ca şi pe popor. Iar în schimbarea aceasta, în această minunată schimbare, se observă, înainte de toate, curajul, îndrăzneala. A murit frica, şi în locui a păşit curajul, îndrăzneala pentru Dumnezeu. | Continuare »