LA ŢĂRMUL MĂRII MELE

Traian DORZ

La ţărmul mării mele atât de frământate,
ai apărut odată, demult, Iisus Iubit;
vuia atunci furtuna cu valuri spăimântate,
– dar Tu mi-ai spus Cuvântul şi tot s-a potolit.

În nopţile tăcerii singurătăţii mele,
ai răsărit odată Tu, Soare Adorat,
şi toată zbuciumarea suspinelor din ele
s-a prefăcut cereşte un imn înfiorat.

În vatra sărăciei pustiului din mine,
Te-ai arătat odată Tu, Prietenul meu Drag,
şi-n locul unde singur plângeam printre ruine,
iubirea are-o casă, cântarea are-un steag.

Ce bine-mi este-acuma, Preabunul meu Iisuse,
– dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat:
nu-mi mai aduce noaptea singurătăţii duse,
nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!

ÎNDEMN LA POCĂINŢĂ

Vorbirea părintelui Teodor Heredea (Gavriş) de la biserica din Poienile Izei, cu ocazia nunţii din 28 septembrie 1980

Pescuirea-minunata-2

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic. Dar la cuvântul Tău vom arunca mrejele.” (Din Sfânta Evanghelie de astăzi)

Iubiţii mei!
Când vă văd însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu şi când văd că Hristos coboară peste noi, aş dori să nu vă îndreptaţi privirile spre noi. Suntem doar nişte vase de lut şi noi, de care Se foloseşte Hristos. Ridicaţi-vă privirile spre Hristos, Care este în mijlocul nostru, ca să puteţi înţelege ce vrea să ne spună şi ce are de gând să facă cu noi.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a dăruit în ziua aceasta harul acesta. Vor fi martori şi morţii din morminte [împotriva] tuturor celor ce nu vor şti preţui prezenţa lui Dumnezeu astăzi aci [peste] mulţimea adunată să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a ales şi pe noi şi ne-a făcut pescari de oameni. De atunci, de mult, de când, căzuţi şi prăbuşiţi la picioarele Crucii, când Hristos a venit şi în casa noastră, am zis: „Doamne, ieşi de la noi, că suntem oameni păcătoşi”. Atunci când cu sinceritate am mărturisit: „Doamne, sunt un păcătos! Sunt cel mai păcătos om de pe pământ! Primeşte-mă…”, atunci Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a dat cel mai mare drept, prin credinţă şi prin puterea harului Său, de a ne numi şi de-a ne face copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din carne, nici din firea vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi de-atunci ne-a spus: „Duceţi-vă şi voi, de-acum sunteţi pescari de oameni”. | Continuare »

Cine seamănă puţin

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Să ştiţi că cine seamănă puţin, puţin va secera, iar cine seamănă mult, mult va secera“ (II Cor, 9, 6).

TDorz1În tot acest loc din Sfânta Scriptură, Duhul Domnului, prin Sfântul Apostol, caută să ne arate şi să ne înveţe că una dintre cele mai frumoase părţi ale omului duhovnicesc este virtutea dărniciei.
Şi că un adevărat credincios trebuie să devină un om care, şi în privinţa asta, să se asemene, în tot felul lui de a fi şi de a simţi, cu Domnul său Iisus, cu Tatăl Ceresc, Care este plin de milă şi bogat în bunătate.
Despre virtutea dărniciei s-a tot vorbit şi se tot vorbeşte atât de mult. Poate că se vorbeşte chiar şi prea mult, pentru că prea mulţi sunt cei stăpâniţi de pofta lăcomiei şi de a tot lua mereu. Şi atunci au tot interesul să vorbească despre dărnicie altora, căci aceasta este mereu în folosul lor…
Alţii vorbesc de ea, căci prea mulţi sunt stăpâniţi de păcatul zgârceniei – şi atunci trebuinţele lucrării lui Dumnezeu sau nevoile săracilor rămân datorii mereu neplătite şi goluri mereu neumplute, în aşa fel încât este mereu nevoie să li se aducă oamenilor aminte neîncetat de acestea.
Dar, de obicei, în privinţa asta, celui care dă nu-i nevoie să-i aduci aminte de această parte atât de însemnată a unei vieţi duhovniceşti – el dă fără să i se ceară…
Iar cel căruia este mereu nevoie să-i tot aduci aminte de acestea, acela de obicei nu dă, nici dacă i se tot cere…

Nevoia de a da pentru Dumnezeu o parte din avutul sau din câştigul nostru nu este în primul rând o trebuinţă a lui Dumnezeu. Sau o trebuinţă a semenilor noştri. Ci este o datorie a noastră.
Este o trebuinţă a noastră, un interes al nostru, un folos al nostru. Cum este o trebuinţă de a semăna, acum, pentru ca să avem ce culege mai târziu.
Şi cum fiecare semănător care este înţelept şi sănătos se gândeşte din vremea semănatului ca să semene cât mai mult şi cât mai la timp, tocmai ca la vremea secerişului să aibă ce strânge şi mult şi bun – tot aşa ar trebui să privim noi binefacerea, datoria de a face şi a da cât mai mult, cât mai cu bucurie şi cât mai bine în lucrarea dărniciei despre care scrie atât de limpede aici Cuvântul Domnului nostru. | Continuare »

ÎNVĂŢĂTURĂ LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRIISFINTEI CRUCI

Crucea-IzvorI. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 37 / 24 sept. 1922, p. 3

Acum miercuri avem prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci. Praznicul acesta şi-a luat începutul astfel: pe la anul 328, împărăteasa Elena a plecat la Ierusalim, ca să afle Sfântul Mormânt şi adevărata Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul Hristos. Era un lucru greu acesta pentru că iudeii, după Învierea lui Iisus, sfat urât făcut-au, ca să astupe cu pietre şi pământ crucile de pe Golgota şi mormântul din care înviase Hristos. Socoteau că prin aceasta vor putea astupa şi adevărul Învierii. Dar adevărul nu se poate îngropa de tot niciodată. El grăieşte şi din pământ. Aşa s-a întâmplat că, la căutarea Sfintei Cruci fiind de faţă şi patriarhul Macarie, acesta a căzut în genunchi şi, cerând semn din cer pentru locul unde ar fi îngropate crucile, o stea luminoasă a căzut pe locul răstignirii lui Hristos. Şi, săpând acolo, au aflat cele trei cruci. Dar acum era o altă greutate: nimeni nu ştia care dintre cele trei ar fi Crucea lui Hristos. Şi atunci Macarie a luat cele trei cruci, le-a coborât în Ierusalim, la patul unei femei ce pătimea cumplit, de ani de zile. Când s-a atins femeia de Crucea pe care fusese răstignit Hristos, îndată s-a ridicat sănătoasă. Şi astfel, aflându-se Crucea Domnului, patriarhul şi împărăteasa au pornit cu ea să o aşeze în biserică. Dar îndată ce poporul a auzit de aflarea Sfintei Cruci, a început să alerge la biserică şi fiecare se silea să poată vedea Sf. Cruce. Atunci patriarhul Macarie a luat Sf. Cruce în mâini, a ridicat-o în văzul întregii biserici şi toţi s-au închinat ei, strigând: „Doamne, miluieşte-ne!”, preamărind Învierea lui Iisus Hristos. Întru amintirea aflării şi Înălţării Sfintei Cruci, a pus Biserica noastră praznicul de miercuri.
Ca şi pe celelalte praznice, Biserica a rânduit şi pe acesta, ca să culegem învăţături de viaţă din el. Ce putem noi învăţa în praznicul de miercuri? Multe bune şi de folos sufletesc. Crucea este nouă un semn, o aducere aminte care cuprinde tot ce-a făcut Hristos pentru mântuirea noastră şi care grăieşte despre toate datoriile noastre pentru a putea dobândi această mântuire.
1. Crucea înseamnă iubire, înseamnă iubirea cea nemărginită ce ne-a arătat-o Hristos, Care s-a lăsat bătut, batjocorit şi răstignit pentru iubirea şi mântuirea noastră. Această iubire cere ca şi noi să iubim pe de-aproapele.
Iubeşti tu, creştine, pe de-aproapele tău? Când vezi, când faci semnul Crucii, te gândeşti tu la porunca lui Iisus: „Iubiţi-vă unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit”? (In 13, 34). Dacă nu iubeşti, ci urăşti pe de-aproapele, zadarnic te apropii de semnul Sf. Cruci. Din Crucea ta lipseşte atunci un capăt, precum zice Ioan Gură de Aur. „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte pe fratele său, mincinos este” (I In 4, 20).
2. Crucea înseamnă apoi suferinţă, ne învaţă să suferim aşa precum şi Hristos pentru noi a suferit înfricoşatele chinuri ale răstignirii.
Suferi şi tu? Eşti gata şi tu să suferi orice pentru Hristos, pentru sufletul tău, pentru de-aproapele tău? Îţi duci şi tu pe umeri crucea ta, adică lupta zilnică cu patimile şi păcatele? Dacă păcatele te biruie neîncetat pe tine, iată, în zadar te apropii de Crucea lui Iisus. | Continuare »

Acceptarea crucii lui Hristos – singurul mijloc de sfinţire şi de slavă

duminica-sfintei-cruciTraian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE (fragment)

Pe calea lui Hristos sunt numai trei mijloace prin care El Şi-i face asemenea Lui pe acei care Îl urmează pe El acum din suferinţele trecătoare ale sfinţeniei la slava veşnică a raiului Său.
Cele trei mijloace şi semne ale părtăşiei şi colaborării noastre cu Hristos sunt:
JUGUL – fiindcă Domnul Iisus a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră… căci jugul Meu este bun (Mat. 11, 30).
SARCINA – fiindcă Domnul Iisus a zis: Sarcina Mea este uşoară (Mat. 11, 30).
CRUCEA – fiindcă Domnul Iisus a zis: Cine vrea să vină după Mine… să şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze (Luca 9, 23).
Toate acestea trei par la prima vedere numai suferinţă. Dar ele nu sunt numai aşa.
„Jug“ are două înţelesuri: întâi muncă, apoi unire.
„Sarcină“ are două înfăţişări: întâi răspundere, apoi rodire.
„Cruce“ are două părţi: întâi suferinţă, apoi sfinţenie.

Cei mai mulţi privesc doar la primul înţeles al jugului lui Hristos, la munca grea şi la canonul amar al unei vieţi de neprihănire, şi fug de jugul Lui. Dar cei puţini privesc la minunata unire cu Hristos prin părtăşia cu El, la munca cea fericită în ogorul Evangheliei Sale. A trage în jugul Lui, alăturea de El, este ceva ce îţi dă o atât de mare bucurie, încât, după ce ai gustat-o, n ai mai dori s-o schimbi pentru nimic şi cu nimeni din lume.
A purta sarcina Lui este a te împreuna cu Hristos atât de profund şi de înalt, încât ceea ce este în El mai fericit să pătrundă în ceea ce ai tu mai intim. Şi să facă să se nască în tine o viaţă nespus de nouă, de dragă, de dulce şi de scumpă…
Iar acceptarea crucii lui Hristos, primirea de bunăvoie a suferinţei pentru El şi alături de El, este de fapt singurul mijloc de sfinţire şi de slavă.
Când Mântuitorul nostru Sfânt zicea: Mă sfinţesc Eu Însumi pentru ei (Ioan 17, 19), El voia să ne spună: Eu am acceptat Crucea şi suferinţa Mea pentru că acesta era singurul mijloc prin care voi veţi putea fi cu adevărat sfinţiţi. | Continuare »

CINE MAI ALEGE?

cruce_17_01Traian DORZ

Cine mai alege astăzi calea-ngustă, care suie,
căci pe calea Crucii grele nu-i mai place nimănuie;
căile cu cruci uşoare sunt mai largi şi mai umblate,
căci pe ele firea lumii poate merge cu de toate.

Nu-i a Domnului Lucrare îngrădită şi-ncuiată;
cui nu-i place calea-ngustă poate-alege calea lată.
Cui îi place-n altă parte poate orişicând să plece,
cine-şi vrea uşoară crucea n-are-o cale, are zece.

Calea Strâmtă n-are-n lume flori prea multe şi uşoare,
câte-un trandafir cu lacrimi şi cu spini de-i mai răsare
şi, din loc în loc, prin pietre, câte-un crin de-i mai suspină
între spinii care umplu drumul strâmt către Lumină.

Dar slăvită-i Calea Strâmtă prin sfârşitul care-l are,
ea dă celor ce-au suit-o slava ei nemuritoare;
toată suferinţa lumii nu e vrednică să fie
pusă-alături de răsplata ce-o dă ea pe veşnicie.

Fiul meu, alege-această Cale Strâmtă şi hulită
şi n-o da pe câtă slavă poate lumea să-ţi promită;
slava lumii e minciună şi gunoi, şi amăgire;
Slava lui Hristos e însă nesfârşita strălucire.

Să aniversăm Moţiunea din 12 septembrie 1937 în spiritul ei…

Se împlinesc, iată, 86 de ani de la Moţiunea care s-a luat în primul Sfat lărgit al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu la 12 septembrie 1937… Ştim cu toţii că Părintele Iosif a plătit cu caterisirea şi poate chiar cu viaţa sa pentru întocmirea şi respectarea acestei Moţiuni.
Datori suntem să o cinstim cum se cuvine.
Din textul Moţiunii se desprind clar două reguli sfinte pe care Oastea Domnului trebuie să le respecte, ca să poată rămâne ceea ce a definit-o pe ea de-a lungul zbuciumatei sale istorii.
Anume:
1. „Ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.“
Orice abatere de la canoanele şi de la învăţătura Bisericii noastre este o încălcare a acestei reguli. A respecta canoanele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre nu înseamnă a intra în forme (sau în statute, cum cred unii dintre ostaşii noştri), ci înseamnă a împlini cu drag şi cu respect prima dintre regulile Moţiunii, din care cu toţii ne-am făcut un steag la umbra căruia ostăşim împreună pe drumul mântuirii.
2. „Oastea Domnului s-a născut, a crescut şi a trăit, a luptat, a biruit şi biruieşte prin ceea ce se cheamă voluntariatul mişcării. Acest voluntariat sfânt prin care a lucrat revărsarea Duhului a fost şi este fiinţa şi biruinţa acestei Lucrări duhovniceşti. Or, statutele care s-au făcut pentru această Lucrare nimicesc, ating şi sting tocmai acest voluntariat.“

Ce anume stingea acest voluntariat? | Continuare »

Noi nu te vom uita, părinte

Pr Iosif 6 CcNoi nu te vom uita, părinte,
căci glasul tău cel fermecat
pe mii de suflete pierdute
ne-a scos din moarte şi păcat.

Ne-om aminti mereu, părinte,
de glasul şi de scrisul tău,
căci el ne-a scos din calea morţii
şi ne-a adus la Dumnezeu.

Te vom iubi mereu, părinte,
şi-n drumul sfânt o să-ţi urmăm,
căci tu ne-ai spus cum pentru Domnul
să suferim şi să luptăm.

Te vom urma mereu, părinte,
pe calea Domnului smeriţi,
căci fără glasul tău cu toţii
am fi şi astăzi rătăciţi.

Statornici vom iubi Lucrarea,
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi pe urma ta.

Vom duce toţi cât mai departe
spre Răsărit şi spre Apus,
solia ta, iubit Părinte:
Lucrarea Oastei lui Iisus.

 

ZIUA ŞI ADEVĂRUL ISTORIC DIN 12 SEPTEMBRIE 1937

Traian DORZ

„Chemarea pe ţară a delegaţilor frăţietăţii Oastei Domnului pentru 12 septembrie 1937 a fost publicată în gazeta «Ecoul» care înlocuia atunci foaia «Iisus Biruitorul» pe care o suspendase Mitropolia. Dăm mai jos, pe scurt, relatarea pe care a scris-o atunci «Ecoul» despre felul cum a decurs această consfătuire şi despre felul cum s-a încheiat încercarea neizbutită de a-l convinge atunci pe mitropolitul Bălan să renunţe la măsurile sale de răzbunare. De a-l apleca spre restabilirea păcii în Biserică şi a armoniei în viaţa Oastei Domnului. În problema Părintelui Iosif, totuşi, chiar dacă nu s-a putut realiza nimic din acele dorinţe, s-a făcut foarte mult, pentru că atunci s-a fixat de către o consfătuire istorică a delegaţilor din întreagă Oastea Domnului – în frunte cu Părintele Iosif, conducătorul văzut al acesteia – atitudinea clară, categorică şi definitivă a Oastei faţă de Biserică. Şi, prin acest adevăr însemnat, ziua aceasta a rămas istorică în viaţa Oastei Domnului, iar precizarea făcută atunci rămâne o linie obligatorie de urmat pentru tot viitorul acestei Lucrări.

Eram în al şaptelea an de când făceam şi eu parte din Oastea Domnului şi în al treilea an de când făceam parte din redacţia centrului de editură al ei din Sibiu, fiind acolo împreună cu Părintele Iosif Trifa, un colaborator dintre cei mai apropiaţi ai săi. În vremea aceea eram pe terminarea stagiului militar la Oradea, dar acum eram prezent aici la Sibiu pentru consfătuirea aceasta, venit împreună cu alţi fraţi aleşi ca delegaţi ai Oastei Domnului din Oradea şi judeţul Bihor. | Continuare »

CELE DE DUPĂ ACEEA

CELE DE DUPĂ ACEEA

Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Orice idee bună este un aluat viu pus într-o frământătură moartă pentru a o învia şi a o transforma în ceva nou, bun şi folositor. Lucrarea asta de transformare cere neapărat nişte condiţii învierii şi vieţii. Dacă frământătura este primitoare şi atmosfera este caldă, dospirea se face repede şi rezultatul este bun. Dar dacă frământătura este potrivnică şi atmosfera este rece, nici cel mai bun aluat din lume nu poate s-o dospească, ci frământătura potrivnică şi atmosfera îngheţată nimiceşte orice aluat pus în ea.

Aluatul bun despre care Părintele Iosif le spunea atunci fraţilor că l-a pus Sfatul Oastei, prin Moţiunea înaintată, în frământătura conflictului, cu nădejdea unei dospiri bune, a avut soarta îngheţului. Aceeaşi soartă tragică o avuseseră şi toate celelalte încercări de acelaşi fel pe care le mai făcuseră părintele şi fraţii în toţi aceşti trei ani de la izbucnirea acestui nefericit conflict.

Împotrivirea plină de răutate şi ură a mitropolitului răzbunător nu s-a lăsat înduplecată de nimeni şi de nimic. E uimitor şi total de neînţeles cum nici un om şi nici un argument, nici o încercare şi nici un considerent nu l-au putut îndupleca pe acest om răzbunător şi nedrept să vadă răul şi crima pe care le face. Funcţia pe care o îndeplinea, locul unde era pus, instituţia pe care o servea şi cauza împotriva căreia lupta ar fi trebuit să-l cutremure şi să-l prăbuşească zdrobit sub povara răspunderii care se cerea de la el s-o asculte. Dar duhul rău care-l cuprinsese cândva şi pe Saul când era în faţa lui David nu l-a mai lăsat să vadă nimic decât răzbunarea geloziei sale feroce şi sân­geroase. Cu tăvălugul puterii sale de o clipă a trecut nemilos peste orice dreptate, peste orice înţelepciune, peste orice milă. Şi nu s-a oprit până ce a ucis, până ce a zdrobit, până ce s-a răzbunat asupra victimei-om. | Continuare »

Darul şi harul Duhului Sfânt

Numai prin darul şi harul Duhului Sfânt putem păstra darul de biruitori

Am vorbit mai înainte despre Jertfa Crucii Mântuitorului şi despre legătura ce trebuie să o avem prin această Jertfă, clipă de clipă, cu Dumnezeu, cu Mântuitorul, cu Cerul de Sus. Însă această legătură nu se poate câştiga şi păstra decât cu darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul, Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Jertfei de pe Cruce. „Duhul pe Care Îl voi trimite de la Tatăl – zicea Iisus – va lua din al Meu şi va vesti vouă“ (Ioan 16, 13). Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.
Despre Duhul Sfânt se vorbeşte mult şi în multe feluri în Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai nimerită icoană a Duhului Sfânt este cea de la Iezechiel, cap. 37:
„Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu duhul – zice proorocul Iezechiel – şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti… Şi mi-a zis Domnul: … «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: iată Eu voi face să intre duh în voi şi veţi învia… Şi când am proorocit, iată că s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie os la încheietura sa… şi iată erau pe ele vene şi crescuse carne şi pielea le acoperise pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului… şi spune: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi au intrat în ei duhul şi au înviat şi o mulţime multă de oameni s-au ridicat pe picioarele lor»“.
Citiţi pe larg la Iezechiel cap. 37, vers. 1–11 (imaginea alăturată arată această minune). Nicăieri n-am găsit în Biblie un loc mai potrivit pentru Oastea Domnului, decât acesta, în care se vorbeşte despre o oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. E parcă acest loc anume făcut pentru cei din Oastea Domnului.
Noi suntem oasele şi „morţii“ care zăceam prin văile acestei lumi.
Toţi eram ca nişte morţi ce trăiam (Apocalipsa 3, 1). Toţi eram nişte oase goale şi uscate de orice viaţă. Binecuvântată să fie clipa când Vântul cel Ceresc a început să sufle peste noi şi hotarele vieţii noastre! El ne-a trezit, El ne-a pus în picioare. El ne-a dat o viaţă nouă.
Însuşirea şi puterea Duhului Sfânt tocmai acestea sunt: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o viaţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca aceea din imaginea alăturată. | Continuare »

O, cum să uit

Traian Dorz, Cântări noi

O, cum să uit, Iisuse, eu,
o, cum să uit cât bine
adus-ai sufletului meu
când Te-ai plecat spre mine?
Uitat-am tot ce-am suferit,
dar nu uit niciodată
tot ce Ţi-am dat
şi ce-am primit
în ziua neuitată;
Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
– în ziua neuitată…

O, cum să uit ce har divin
s-a revărsat în mine,
părea că mii de îngeri vin
şi zbor cu ei spre Tine,
părea că mii de sori lucesc
şi zarea-ntreagă cântă,
că mii de lumi sărbătoresc
minunea mea cea sfântă;
– Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
minunea mea cea sfântă…

O, n-am să uit, Iisus Iubit,
ci-n Veşnicia toată
voi preamări necontenit
iubirea-Ţi minunată,
că-n clipa vieţii cea mai grea,
când mi-aşteptam pieirea,
ai cununat cu viaţa mea
lumina şi iubirea;
– Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
lumina şi iubirea…

(Despre naşterea din nou)

Traian Dorz, Piatra scumpă, seria Cugetări nemuritoare
(Fragment)

nicodimÎmpărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru, a spus Mântuitorul nostru (Lc 17, 21).
Ea se află în inimile sau în locurile unde este Stăpân ascultat, urmat şi iubit deplin Domnul Dumnezeu.
Este în sufletele cu adevărat credincioase
şi în adunările celor cu adevărat ascultători de Hristos.
Este în Bisericile vii, care sunt sfinţite şi curăţite de Duhul Sfânt, unde El stăpâneşte cu lumină
şi este ascultat cu smerenie
de către toţi copiii Săi din ele.
Este între cei doi sau trei adunaţi în numele lui Iisus (Mt 18, 20).
Este acolo unde El coboară cu dragoste şi rămâne cu bucurie în cei născuţi din nou, care s-au alipit de Hristos, ajungând un singur duh cu El.
Aşa se înţeleg lucrurile duhovniceşti.

Cine nu-i născut din nou vede răul bine şi binele rău,
iar despre Lucrarea Evangheliei,
şi despre Împărăţia lui Dumnezeu,
şi despre cei care fac parte din ele zice că totul este rătăcire, îngustime şi nebunie.
Fiindcă oricine nu este născut din nou nu poate cunoaşte, nu poate primi şi nu poate înţelege lucrurile Duhului Sfânt.
Numai naşterea din nou poate da omului adevărata lor cunoaştere. | Continuare »

CE ZI A FOST ACEEA!

Traian Dorz, Cântări noi

Ce zi a fost aceea,
ce taină şi răscruce,
când Ţi-am simţit puternic
a dragostei porunci,
când viaţa mea o altă
cărare-avea s-apuce,
– ce rază strălucită
m-a străbătut atunci!

Slăvit să fii, slăvit,
Tu, Cel care-ai venit
şi minunat m-ai izbăvit
– Iisuse Preaiubit!

Fiinţa mea-ngheţată
şi frântă, şi zdrobită,
fiinţa mea călcată
atât de nemilos
mi-a înviat, Iisuse,
atunci într-o clipită
cum ar pătrunde-o-ntreagă
un fulger luminos!

Ce-a fost atunci, – nici astăzi
eu nu pot înţelege,
c-a fost o Înviere,
un Praznic, un Mister,
de-atunci a mea viaţă
în două părţi s-alege
– că-n iad eram ’nainte,
iar astăzi sunt ca-n cer!

NICODIM

NICOLAE  STEINHARDT,  Cuvânt la convorbirea lui Iisus cu Nicodim

Lui Nicodim, Domnul îi vorbeşte ca unui om inteligent şi cult. Îl califică „învăţător al lui Israel”. Drept care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri sfătoase, ci îi dezvăluie pe nepusă masă (cum ar veni) tainele finale şi principiile de căpetenie ale noii Legi.

Ca pentru o faţă bisericească şi ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei în cauză; înseşi procedeele şi condiţiile sine quibiis nan ale mântuirii. Tonul e grav, de explicaţii lesnicioase nici pomeneală.

S-ar zice că Domnul urmează preceptul de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce se tălmăceşte (cum mai potrivit nu se poate pentru convorbirea dintre Iisus şi musafirul său nocturn): trag nădejde că nu-s uşor de înţeles, că îţi dai seama -tu, cel căruia mă adresez – de complicaţia şi greutatea subiectului ce abordăm, de încrederea ce-ţi dovedesc expunându-ţi nu gânduri convenţionale în cuvinte oarecare, ci frământările cugetului meu celui mai intim, mai nedesluşit. Aşa şi Mântuitorul nu vrea să-l cruţe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe
degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtăşeşte adevăruri simple, să-l cucerească în doi timpi şi trei mişcări. | Continuare »

Născut din nou

Lidia Hamza

Născut din nou, ca-n sânul mamei mele,
Şi înnoit prin dulcele Tău har,
Îmi simt deodată cerul plin de stele
Când sufletu-l cuminec la altar.

Mi s-au schimbat deodată-ale privirii
Şi căutări, şi doruri, şi chemări
Şi tot ce am, simt dăruit iubirii
Spre toate cele patru-ntinse zări.

În brațe-aș vrea să strâng pe toți dușmanii
Să-i duc pe umăr pân’ la Tine sus.
Și să-i preschimbi – prin Sfinte-Mpărtășanii –
În frații mei și-ai Tăi, iubit Iisus!

Atât de plin mi-e sufletul, c-aș trece
Din plinul lui la toți în drumul meu,
Din poarta mea, niciun flămând nu-mi plece,
Și-n plânsu-oricui să-aduc un curcubeu…

Căci Tu-mi ești totul meu și-oricât să dărui,
Mai mult primesc din haru-Ți nesfârșit,
Iar bucuria dusă fiecărui
Mi-alină doru-ntreg, Iisus iubit!

Slăvit să fie Numele Tău mare!
Slăvită fie-n veci iubirea Ta!
Când mi-o dai Tu, se face sărbătoare,
Iar când o-mpart, îmi crește-oricât aș da!

Nu după tine cu crucea, ci după Mine

Pr. Iosif Trifa

Fiul Meu! Te-ai convins că trebuie să porţi o cruce?… Şi că trebuie să o porţi pe umeri?… Şi ţi‑ai luat crucea pe umeri? Apoi, dragul Meu, ia seama, aici urmează un alt cuvânt pentru purtarea crucii. După ce ţi-ai luat crucea pe umeri, nu pleca cu ea după capul tău. Nu pleca cu ea pe drumul tău, pe drumul ales de tine. Ci aşteaptă-Mă, fiule, pe Mine, să vin Eu să-ţi deschid drumul.

Fiul Meu! Calea crucii tale o deschide crucea Mea, o deschide harul Meu, cuvântul Meu. Iar tu, iubitul Meu, trebuie să pleci cu crucea ta după Mine, pe urmele Mele. Trebuie să te ţii mereu pe acest drum. Să nu ieşi din el. Să nu mergi după capul tău, ci după cuvântul Meu. Să nu mergi cu crucea după tine, ci după Mine. Să nu mergi pe drumul tău, ci pe drumul Meu. Şi atunci vei trece cu izbândă prin toate furtunile şi frământările vieţii. Eu voi fi cu tine ca să nu cazi şi, când vei cădea, te voi ridica.

Într-o clipă de înfocare şi însufleţire, tu, iubitul Meu, poţi lua o cruce grea pe umeri; poţi lua o cruce chiar prea grea pentru tine şi poţi pleca cu ea arzând de dorul mântuirii. Dar, iubitul Meu, ia seama, această grabă poate să-ţi fie şi de poticnire. Dacă nu ştii aştepta harul Meu şi nu mergi aplecat pe urmele Mele, nu vei ajunge departe. Vei slăbi şi vei cădea. | Continuare »

SĂ-MI IAU CRUCEA

Să-mi iau crucea – Tu mi-ai spus,
Scump Iisus,
însă crucea care-ai vrea
nu-i numai a mea,
Scump Iisus, Drag Iisus, – nu-i numai a mea!

Crucea care-o am de dus,
Scump Iisus,
e şi mila ce mi-o cei’
pentru toţi ai mei,
Scump Iisus, Drag Iisus, – pentru toţi ai mei.

Tu doreşti să port supus,
Scump Iisus,
sarcinile tuturor
cald şi iubitor,
Scump Iisus, Drag Iisus, – cald şi iubitor. | Continuare »

LA DUMINICA CRUCII: DESPRE CRUCILE OASTEI

Părintele Iosif Trifa, Alte tâlcuiri la Evanghelii

Fiul Meu! Te-ai încredinţat că Oastea Mea este şi ea o cruce? Şi te-ai hotărât să porţi şi tu crucea aceasta? Dar ce te-ai apucat să faci, fiul Meu ? Iată, ai căzut într-o altă greşeală. Vrei să porţi crucea aceasta acoperită? Vrei să intri în Oastea Mea, vrei să fii ostaşul Meu, dar aşa ca să nu te ştie nimeni. Pentru ca să nu ţi se întâmple ceva. Pentru ca să nu te batjocorească cineva. Pentru ca să nu râdă de tine cineva şi să nu strige după tine.
Fiul Meu, ia seama, mare este şi ispita aceasta. Este o ispită pe care am văzut-o şi Eu Însumi când am umblat pe pământ. Nicodim a venit noaptea la Mine, pentru că se temea să vină ziua. Nicodim mă iubea, dar se temea să Mă mărturisească pe faţă. Nicodim îşi luase şi el crucea, dar o purta acoperită, de frica iudeilor. Voia să fie cu Mine şi să nu se strice nici cu fariseii lui. Pentru că nu avea încă tăria să Mă mărturisească pe faţă. Ioan, învăţăcelul Meu cel iubit, aşijderea a văzut această ispită când a scris: „Totuşi, dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El, dar de frica iudeilor nu-L mărturiseau pe faţă” (In 12, 42).
Fiul Meu! Mulţi au crezut în Mine când umblam pe pământ. Şi mulţi au umblat după Mine – dar aşa pe ascuns. Le era frică să Mă mărturisească pe faţă. Şi toţi M-au părăsit când venea prilej de primejdie şi de mărturisire. Şi toţi au pierdut mântuirea. Fiul Meu, Eu Mă uit astăzi pe pământ. Şi Mă doare când îl văd şi azi pe „Nicodim”… când îi văd şi azi pe cei ce Mă caută noaptea, pe ascuns… pe cei care se tem şi se ruşinează să Mă mărturisească pe faţă. Şi pentru teama şi ruşinea asta, pierd mântuirea. Păzeşte-te, fiul Meu, să nu fii şi tu între aceştia.
Fiul Meu, ia seama. Ispita asta de a-ţi ascunde crucea îţi va ieşi mereu în calea ostăşiei tale. Uneori îţi vei ascunde crucea de frica oamenilor, alteori de ruşinea lor; uneori din lipsă de curaj şi îndrăzneală, alteori pentru căutare la faţa omului.
Fiul Meu, adu-ţi aminte mereu de cuvintele Mele. „De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu!” (Mt 10, 33). Şi oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, Mă voi ruşina şi Eu de el” (Lc 9, 26). Crucea Mea trebuie purtată pe faţă. Crucea Oastei trebuie purtată pe faţă şi trebuie arătată şi vestită tuturor. Deci, fiul Meu, pe faţă cu crucea Mea. Pe faţă cu crucea Oastei.

«Isus Biruitorul» nr. 12 / 15 martie 1936, p. 4

Viaţa Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana

ioachimana2Aceasta este perechea cea blagoslovită, aleasă de Hristos Dumnezeul nostru spre a fi părinţii Maicii Sale, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria. În cântările lor auzim aceasta: „O, dumnezeiasca pereche, pe toţi părinţii aţi întrecut, căci aţi zămislit pe ceea ce întrece toată zidirea“.
În Evanghelia Naşterii Mariei, atribuită Sfântului Matei, care ne vorbeşte de acest eveniment, citim: „Blagoslovita şi pururea-slavita Fecioara Maria, ivită din împărătescul trunchi al seminţiei lui David, s-a născut în oraşul Nazaret şi a fost dusă la Ierusalim, în Templul Domnului. Numele tatălui ei era Ioachim, şi al mamei sale, Ana. Familia tatălui era din Galilea, din cetatea Nazaret, iar familia mamei era din Bethleem. Viaţa lor era nepătata şi dreapta în ochii Domnului, cuvioasă şi fără de greş înaintea oamenilor. Căci toate ale lor le împărţeau în trei: o parte o afieroseau templului şi slujitorilor templului; o altă o împărţeau străinilor şi săracilor; iar a treia o ţineau pentru ei şi pentru nevoile familiei. Astfel, îndrăgiţi de Dumnezeu şi plăcuţi oamenilor, vreme de douăzeci de ani au dus viaţa în curăţie în casa lor, fără niciun copil. Însă au făcut legământ ca, de se va întâmpla ca Dumnezeu să-i fericească cu vreun copil, să-l afierosească slujirii Domnului. Din această pricină, se duceau la fiecare praznic de peste an la Templul Domnului“[1].
Protoevanghelia Sfântului Iacov afirmă că Ioachim a postit şi s-a rugat într-o pustie sălbatică vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cerând lui Dumnezeu un copil pentru el şi pentru soţia sa: „Nu mă voi coborî să mănânc, nici să beau, până ce Domnul Dumnezeul meu nu-şi va întoarce privirea către mine, ci rugăciunea îmi va fi hrana şi băutură“ (1,7).[2]
În acelaşi timp, Ana se duse în grădină, jelindu-se pentru lipsa copiilor şi rugându-se Domnului: „Dumnezeul părinţilor noştri, blagosloveşte-mă şi ascultă rugăciunea mea, aşa cum ai blagoslovit pântecele Sarei şi ai dat ei fiu pe Isaac“[3].
„Şi iată un înger al Domnului a şezut lângă ea, zicând: Ana, Ana, Domnul a auzit rugăciunea ta, şi iată vei zămisli şi vei naşte, iar de sămânţa ta se va vorbi în toată lumea“[4]. | Continuare »

Mijlocirea rugăciunilor Maicii Domnului

Traian Dorz

…Către multe primejdii şi vârtejuri pierzătoare ne duc adesea paşii noştri, firea noastră, slăbiciunile şi nepriceperea noastră, dacă nu avem grijă să facem în toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri.
Şi să veghem la aceasta cu mulţumiri (Efes. 6, 18).
Totuşi, suflete slab, oriunde te-ai afla, oriunde ai fi alunecat, – strigă către Domnul Iisus!…
Chiar dacă toţi diavolii ruşinii şi fricii luptă să te oprească, roagă-L pe Domnul să te izbăvească.

Cheamă în ajutorul tău rugăciunile Maicii Domnului şi ale părinţilor plăcuţi Lui, iar Domnul te va izbăvi… şi nu te va mai spune nimănui, căci El este Cel Bun (Ioan 8, 11).

…Nu nesocoti mijlocirea rugăciunilor Maicii Domnului, căci pe ea, care a făcut voia lui Dumnezeu, Dumnezeu totdeauna o ascultă (Ioan 9, 31) şi vei avea totdeauna belşug de ajutor.

[…Te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu]

Părintele Iosif Trifa

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.

«Oastea Domnului», nr. 14/1930 şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935