Ca drumul Tău, e drumul Oastei

Manastire-Banceni-invierea-de-pe-cruce-webDe ziua Oastei

La fel ca drumul Tău prin lume
şi drumul Oastei suie greu.
Spre-o Golgotă urcând mereu
calvarul răstignirii sale,
Ea-și duce crucea grea pe cale
lovită pentru Sfântu-Ţi Nume.

La fel ca plânsu-Ţi în suspine
şi-al Oastei se frământă-acum
când tot mai mulţi se pierd pe drum
şi tot mai singuri prin pustie,
puţini cărarea Ţi-o mai ştie
din miile de căi străine.

Ca şi sudoarea-Ţi de pe frunte
din Ghetsimanii-nsângeraţi,
genunchii Oastei aplecaţi
spre Tatăl nalţă rugăciune,
că nu mai are cui îşi spune
durerea lepădării crunte.

Şi cum bătut erai cu ură
şi-ncoronat cu aspri spini,
şi Oastei Tale colţi haini | Continuare »

La Ierusalim, de Ziua Cincizecimii…

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
din Meditaţii la Apostolul din Duminica Rusaliilor

Pavel se hotărâse să treacă pe lângă Efes, fără să se oprească aici, ca să nu piardă vremea în Asia, căci se grăbea ca, dacă îi va fi cu putinţă, să fie în Ierusalim de Ziua Cincizecimii… (Fapte, 20, 16).

TDorz1O, ce fericite sunt aceste două înălţimi unice, aceste două mari cuvinte: Ierusalim şi Cincizecime… Ierusalim paşnic şi Cincizecime liberă. Ierusalim curat şi Cincizecime adevărată. Ierusalim slăvit şi Cincizecime veşnică…
Cât de împreunate pe veci trebuie să fi fost, în inimile şi în amintirea tuturor ucenicilor Domnului, aceste două nume sfinte şi dragi, aceste două valori unice şi scumpe, aceste două înălţimi cereşti de pe pământ.
Ierusalimul era locul, iar Cincizecimea era momentul când Duhul Sfânt şi Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu se îmbrăţişau şi dădeau naştere fiicei cereşti a Ierusalimului de Sus, care va fi Mireasa Slăvită a Mielului Slăvit, Biserica lui Hristos, Comoara şi Cununa Lui veşnică.
Către Ierusalim se îndreptau atunci în orice vreme toate inimile tuturor fraţilor împrăştiaţi pretutindeni, ca înspre o înălţime pe care a pogorât văzut toată dragostea necuprinsă a lui Dumnezeu, pentru a îmbrăţişa un popor cât o omenire şi o patrie cât o lume.
Dar în vremea Cincizecimii nu numai gândurile tuturor se îndreptau înspre Ierusalim, ci şi inimile şi picioarele lor. Din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, toţi cei care neîncetat se rugau pentru pacea Ierusalimului iubit, la apropierea Cincizecimii lui, se pregăteau de drum şi se grăbeau, ca, dacă va fi cu putinţă, în dimineaţa minunată a sărbătorii Duhului Sfânt, ei să fie acolo împreună cu cei dintâi care avuseseră parte de harul acestei îmbrăţişări cereşti.

O, ce trebuie să fi fost atunci în Ierusalim! Ce îmbrăţişări, ce lacrimi, ce cuvântări înflăcărate, ce cântări fericite, ce sărutări sfinte! Cât de minunat vor fi răsunat pe scările Templului cântările treptelor, psalmii bucuriilor frăţeşti, când miile de cântăreţi de Sus mai coborau o treaptă şi mai cântau un psalm, către miile de cântăreţi de jos care, mai cântând un psalm, mai urcau o treaptă către fraţii lor.
Iar când pe treapta din mijloc se întâlneau cântând psalmul 133: „Iată ce plăcut şi dulce e să locuiască fraţii pururea împreună să se veselească… cu cântări şi psalmi în Domnul să se veselească…“, atunci cântările de bucurie trebuie să fi fost înecate de plâns şi sărutările trebuie să fi fost numai pe lacrimi.
Cine poate uita astfel de clipe şi astfel de stări? Şi cine n-ar fi dat totul ca să le poată trăi măcar o dată pe an acolo unde ca nicăieri altundeva pe lume le era locul şi momentul unic.
De aceea se grăbea Sfântul Pavel să fie în Ierusalim de zilele Cincizecimii.

O, fraţii şi surorile scumpei noastre Cincizecimi! Ce şiroaie de lacrimi scaldă faţa mea acum evocând aceste amintiri sfinte şi făcând fireasca legătură între Cincizecimea Ierusalimului lor şi Cincizecimea „Ierusalimului“ nostru neuitat de atunci!… | Continuare »

TATĂ, A SOSIT CEASUL…

Traian Dorz, din «Hristos – Mijlocitorul nostru»

Domnul nostru Iisus Hristos – prin Care fuseseră făcute toate veacurile câte aveau să fie între cele două veşnicii (Evrei 1, 2) – pregătise şi ceasul acesta, cu tot ce avea să aducă el, şi Se ruga pentru el înainte de a începe.
Spre a fi tuturor ucenicilor Săi, de atunci şi de totdeauna, nu numai Mijlocitorul lor la Dumnezeu, ci şi Învăţătorul rugăciunii lor de care vor avea, de acum încolo, cea mai mare nevoie pe pământ…

După ce a vorbit astfel, Iisus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine…“
După ce un fiu şi un trimis al lui Dumnezeu vorbeşte astfel ascultătorilor lui – cum a vorbit Iisus Hristos, şi cu duhul, şi cu graiul Său – atunci acel fiu şi trimis îşi poate ridica ochii spre cer şi poate zice Tatăl nostru, cu dulcea încredinţare că nu spune un neadevăr…

Dar cum să-şi poată ridica ochii şi zice acela în care nu este nici Duhul lui Hristos (Rom. 8, 9) şi nici Cuvântul lui Dumnezeu? (Colos. 3, 16) În orice lucrare a Evangheliei lui Hristos, ucenicul trebuie să facă totdeauna aşa cum a făcut Domnul: Cuvântul trebuie urmat de rugăciune.
Deci, ori de câte ori staţi de vorbă cu un suflet sau cu mai multe, rugaţi-vă pentru cei cu care aţi vorbit; ori de câte ori împărţiţi Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, rugaţi-vă puternic şi fierbinte pentru ei, încheiaţi totul cu rugăciune către Tatăl Ceresc pentru mântuirea, pentru unitatea şi pentru slava celor cu care aţi vorbit. Mijlociţi şi voi pentru ei la Tatăl, de la Care pogoară orice dar bun şi desăvârşit peste munca propovăduirii voastre, căci de voia Tatălui Ceresc şi de binecuvântarea Lui depind toate lucrurile. | Continuare »

„NU IUBIŢI LUMEA”

Vorbirea fratelui Opriş la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume” (I In 2, 15).
Cum, tocmai mie îmi spune asta? Tocmai mie îmi pretinde să nu iubesc? Fraţilor dragi şi surori iubite! El ştie de ce-ţi spune să nu iubeşti lumea, căci pentru tine, lumea este o viperă. Pentru tine, lumea, şi pentru mine, este o scorpie. De aceea a spus: „Să nu iubeşti lumea”.

Şi n-a spus numai atât, ci a mai spus: „…nici lucrurile din lume”. Că, poate vei zice tu în tine însuţi: „Eu am venit să mă dezlipesc de lume, m-am desprins de lume, eu n-o mai iubesc”. Dar ce faci cu cealaltă parte a versetului?
Fratele meu scump şi soră iubită! Cu ce umpli golul acesta? Orele noastre libere cu ce le umplem?

Vorbeam într-o zi cu o doamnă:
– Doamnă, ai spus că copilul dumitale e profesor. Mi-ai spus cu gura matale cum că e foarte credincios.
Ca, după doi ani de zile s-o întâlnesc iar pe doamnă şi să-i spun:
– Doamnă, nu te supăra, aş vrea să-l întâlnesc pe fiul dumitale, pe domnul profesor.
– Nu-l poţi găsi, zice doamna, că a plecat cu copiii în tabără. | Continuare »

DORESC SĂ TE PRIVESC

Doresc să Te privesc pe Tine, de dragul Cui au suportat
în lume, fericiţi, şi viaţa şi moartea, mii şi mii de sfinţi,
de dragul Cui privirea sfântă a mii de tinere fecioare
s-au despărţit de tinereţe, de promisiuni şi de părinţi,
de dragul Cui şi rândunica, privind spre ceruri, cântă dulce
chiar dacă e uscată creanga pe care trebuie să stea,
de dragul Cui stau să-nflorească salcâmii fericiţi pe coastă
chiar dacă-i toamnă şi sub brume curând podoaba va cădea…

…Doresc, dar când privesc, Iisuse, nu ştiu: de lacrimi
ori de soare,
ori de minuni îmi umpli ochii…
– şi nu mai pot nimic vedea! (Traian DORZ)

Meditaţii la Apostolul din Duminica a VII-a după Paşti

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1…Cei care mai au amintirile mai trăiesc din ele. Dar cei care n-au apucat să aibă amintiri din ce să mai trăiască?

Primejdia pierderii continuităţii, primejdia ruperii lanţului de aur, primejdia dezrădăcinării noastre duhovniceşti este mortală. Să luptăm, cu toate lacrimile noastre, cu toate rugăciunile noastre, cu toate sfâşierile noastre, să mai salvăm ceea ce încă n-am pierdut, ceea ce încă n-a murit din noi, spre a nu ne prăbuşi în vârtejul fără fund, din care nu mai este revenire niciodată la viaţă.

Bătrânilor, povestiţi celor tineri!… Părinţilor, spuneţi copiilor voştri!… Voi, cei care ştiţi, învăţaţi pe cei care nu ştiu şi voi, cei care vă duceţi, împărtăşiţi celor care vin ceea ce nu trebuie să se uite, spre a păstra ceea ce nu trebuie să pierdem, fiindcă istoria noastră suntem noi. Iar dacă ne rupem noi de istoria noastră, ne rupem de înaintaşii noştri, de rădăcinile noastre, de numele nostru, ne rupem de noi înşine… Şi cine se rupe de sine însuşi este pierdut.

Până când un străin te rupe de casa ta, de fraţii tăi, de locul tău, dar nu te poate rupe de tine însuţi, trăieşti oriunde şi birui orice. Dar când tu însuţi te-ai rupt de tine însuţi, atunci eşti pierdut pe vecii vecilor…

…Scumpi fraţi bătrâni ai adunării Domnului, scumpi lucrători ai Frăţietăţii, scumpi păzitori ai turmei scumpe răscumpărate de Hristos, vă rugăm, cu ochii scăldaţi în lacrimi, fiţi treji şi vegheaţi asupra marii şi sfintei voastre datorii şi în jurul scumpei moşteniri date în grija voastră! Nu lăsaţi să intre în adunarea Domnului un lup cu altă învăţătură, un duh cu altă credinţă, un vestitor al unui alt „Iisus“ (II Cor. 11, 4)! Nu-l îngăduiţi să se ridice să ia cuvântul! Nu-l lăsaţi să continue, dacă l-a luat prin furt! Nu-l lăsaţi decât să asculte, dacă vrea! Iar dacă nu vrea să stea liniştit, luaţi-l de mână liniştit şi scoateţi-l frumos afară, să plece în drumul lui. | Continuare »

LA EVANGHELIA DE DUMINICĂ: A ORBULUI DIN NAŞTERE

O Evanghelie a Oastei Domnului: „Orb am fost şi acum văd”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea orbului din naştere. Această evanghelie se află tâlcuită pe larg în cartea noastră cu Tâlcuirea Evangheliilor, cartea a Il-a. Acum vom spune ceva – pe scurt – despre această evanghelie, în legătură cu Oastea Domnului.

vindecarea-orbului_17_03
Bietul orb din evanghelie! Ce sfântă bucurie va fi avut când i s-au deschis ochii şi a văzut! Dar alături de bucuria lui, s-au întristat fariseii. Pe Domnul Iisus Îl învinuiau, spunând că a făcut această minune sâmbăta. „Deci ziceau unii din farisei: «Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu păzeşte sâmbăta»… Deci au chemat pe omul care fusese orb şi I-au zis lui: «Dă slavă lui Dumnezeu, noi ştim că omul acesta păcătos este». Iar cel ce fusese orb a răspuns şi a zis: «De este păcătos, eu nu ştiu; eu una ştiu: că orb am fost şi acum văd»… Deci l-au ocărât pe el şi au zis lui: «Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi ai lui Moise suntem; iar pe Acela nu-L ştim de unde este». Răspuns-a cel ce fusese orb: «Întru aceasta este minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El a deschis ochii mei. Şi ştiu că, pe păcătoşi, Dumnezeu nu-i ascultă. Ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă… Din veac nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii vreunui orb din naştere. De n-ar fi Acela de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic” (In 9, 24-41).
Două părţi putem vedea în evanghelia orbului din naştere. Întâi minunea şi bucuria tămăduirii lui, iar a doua supărările şi împotrivirile ce se ridicau în faţa acestei tămăduiri. Aceste două părţi le avem şi noi la Oastea Domnului. | Continuare »

EU UNA ŞTIU!

„El a răspuns: «Dacă este un păcătos nu ştiu; eu una ştiu: că am fost orb şi acum văd!»“ (Ioan 9, 25)

Sfântul Pavel spune: N-am vrut să ştiu de nimic altceva, decât pe Iisus Hristos Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2). De El Singur. Adică eu, Pavel, una vreau să ştiu: Iisus!
Dacă vă interesează Iisus, stăm de vorbă toată viaţa, oricât vreţi şi oriunde vreţi, dar dacă nu vă interesează El, atunci n-avem ce vorbi nici două minute împreună!
Eu una ştiu – a spus şi fostul orb: Am fost orb, acuma văd – şi El, Iisus, mi-a dăruit vederea! Am fost pierdut, sunt izbăvit – şi El, Iisus, mi-a dat această stare. V-am spus o dată, v-o mai pot spune cât vreţi. Altceva însă nu mai spun!
Fericit credinciosul care ştie una: Iisus şi care rămâne numai la El, oricât şi oricând ar fi întrebat! Înţelept este acela care are un astfel de răspuns, fiindcă acela, rămânând la Iisus, va fi biruitor! Cine ştie de acest singur Nume – şi rămâne mereu la El – acela scapă totdeauna cu bine şi cu sufletul curat, de ori-unde! Acela nu va rămânea nici de ruşine, nici de pagubă niciodată.
Dacă L-ai cunoscut pe Domnul şi Vindecătorul tău Iisus Hristos, atunci ţine-te întruna numai de El! Şi să nu mai ştii altceva, niciodată şi nicăieri! Mai ales în vremile grele să nu mai ştii de nimic altceva decât de El. Dacă vorbeşti cu cineva, vorbeşte cumpătat şi numai de-spre Iisus. Iar dacă după aceea vei fi luat la întrebări pentru Numele Domnului, atunci ţine-te numai de una: răspunde ce se cuvine despre aceea una, răspunde cum se cuvine, cui te întreabă şi răspunde numai cât se cuvine, când eşti întrebat!
Şi ţine-te până la sfârşit apoi numai de aceea una care ai spus-o, călăuzit de gândul: eu una ştiu! Orice ţi-ar face. Fii sigur că atunci Hristos te va izbăvi curat şi biruitor. Cu cât vei arăta că ştii mai puţin, cu atât mai bine! | Continuare »

DESCHIDE-MI, DOAMNE, OCHII

Deschide-mi, Doamne, ochii
cei care-mi văd curat
să văd nu ce-i părere,
ci ce-i adevărat,
să văd că nu vrăjmaşul
mă chinuie-n vreun fel,
să văd că Tu eşti Cel Ce
mă dai legat la el!

Atunci Te-aş preamări mereu
pe Tine, Veşnic Dumnezeu,
Ce-ntorci chiar ura celor răi
spre slava celor buni ai Tăi!

Să nu văd că durerea
e palma celui rău,
să văd că ea-i un înger
trimis de harul Tău,
să nu văd slava lumii
ca s-o doresc şi chem,
să văd că ea-i un blestem
de care să mă tem. | Continuare »

BINECUVÂNTEAZĂ-I VEŞNIC

Sf-Imp-Constantin-si-Elena

Binecuvântează-i veşnic, Dumnezeul meu, pe-acei
care Te-au slujit statornic, de-ai putut să crezi în ei,
care-au mers frumos şi rodnic, vrednici în cuvânt şi-n crez
– Dumnezeul meu, pe-aceia să-i mai binecuvântezi!

Răsplăteşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe câţi
Ţi-au luptat cu vitejie, rămânând nedoborâţi,
ce-au primit mai bine crucea decât scaune şi-arginţi
– Dumnezeul meu, pe-aceia pune-i între cei mai sfinţi!

Fericeşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au purtat printre ispite dragostea-Ţi curată-n ei,
ce, prin anii de surghiunuri, şi-au ars cel mai tainic foc
– Dumnezeul meu, pe-aceia du-i în cel mai dulce loc!

Străluceşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au trecut lumini prin lume, purtând Semnul Tău pe ei,
ce-au sfârşit frumos tot lucrul care Tu le-ai rânduit
– Dumnezeul meu, pe-aceia nalţă-i cel mai strălucit!

Traian Dorz, Cântarea învierii

Pomenirea sfinţilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena

Sursa: Sinaxar 21 Mai

Acest mare între împäraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiu al lui Constanţiu, care se numea Clor, şi al cinstitei Elena. Constanţiu a fost nepot de fiică lui Claudiu cel ce a împărăţit în Roma mai înainte de împărăţia lui Diocleţian şi a lui Carin. Acest Constanţiu, după ce a fost primit de Diocleţian şi de Maxenţiu Erculiu ca să fie părtaş al împărăţiei lor, când Maximian Galeriu dimpreună cu alţi prigonitori, cu tărie ridicaseră prigonire asupra tuturor creştinilor, el singur întrebuinţând blândeţea şi mila, mai vârtos pe cei ce se luptau pentru credinţa lui Hristos îi întrebuinţa sfetnici şi părtaşi ai slujbelor împărăteşti. Învăţând el buna cinstire pe Constantin fiul său cel iubit, care după acestea s-a numit întâiul împărat al creştinilor, l-a lăsat moştenitor al împărăţiei sale, în insulele Britaniei. După ce Constantin a fost înştiinţat de lucrurile necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste, pe care le făcea în Roma, Maxenţiu, fiul lui Erculiu, şi îndemnat de dumnezeiasca râvnă şi chemând pe Hristos împreună oştilor, a pogorât împotriva lui Maxenţiu. Deci, văzând Dumnezeu curăţenia sufletului lui i s-a arătat mai întâi în somn, după aceea în amiaza zilei, închipuind semnul Crucii scris cu stele: , l-a arătat lui şi celor ce erau vrednici. Deci, îndrăznind în chipul cinstitei Cruci şi făcând cu aur semnul Crucii pe arme, a mers la Roma, şi pe însuşi pierzătorul Maxenţiu l-a aruncat în râul Tibon, înecându-l lângă podul Milvia, şi aşa a izbăvit pe cetăţenii Romei de tirania acestuia. Atunci marele Constantin, pornindu-se de la cetatea romanilor şi mergând pe cale voia să zidească o cetate pe numele său în Ilion, unde se zice că a avut loc războiul Troienilor cu elinii; însă a fost oprit prin dumnezeiasca înştiinţare şi i s-a poruncit de la Dumnezeu ca mai de grabă în Bizanţ să-şi zidească cetatea. | Continuare »

Evanghelia despre dătătorul de apă vie şi femeia samarineancă

Evanghelia despre dătătorul de apă vie şi femeia samarineancă

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a IV-a după Paşti

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor. Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii şi puternic în tăria şi lucrările voii sale. Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el. Atunci El S-a simţit în această lume, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul. | Continuare »

DOAMNE, DĂ-MI…

DOAMNE, DĂ-MI…

Traian Dorz, HRISTOS – IZVORUL NOSTRU

„«Doamne», I-a zis femeia, «dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.»“ (Ioan 4, 15)

Cât de mult dorea biata samariteancă să scape de greutatea de a mai merge «până acolo» după apă!
Cea dintâi rugăminte făcută de ea Domnului a fost s-o scape de greutatea de a mai merge «până acolo», de ruşinea şi de oboseala de a mai merge «până acolo»…
O, dacă am cunoaşte şi noi cât de ruşinos este pentru un credincios să mai meargă «până acolo», până la apele lumii… să coboare până la noroiul lor, am ruga fierbinte şi stăruitor pe Domnul să ne dea mai degrabă apa Lui fericită şi îndestulătoare şi să nu mai dorim altceva!…
Fratele şi sora mea, rugaţi neîncetat pe Domnul să vă dea apa Lui cea vie şi harul Său cel fericit. Să vă dea să gustaţi mereu din dulceaţa părtăşiei cu El şi să prefacă în inima voastră această dulce şi scumpă părtăşie într-un izvor de viaţă şi de apă vie, care să ţâşnească în duhul vostru cu putere, totdeauna. Şi pe totdeauna. | Continuare »

TU NI TE DĂRUI NOUĂ

TU NI TE DĂRUI NOUĂ

Tu ni Te dărui nouă la toţi necontenit
şi totuşi eşti, Iisuse, în veci fără sfârşit!

Fără sfârşit e Pâinea ce zilnic ne-o-mpărţeşti,
toţi ne hrănim din Tine – ci-n veci nu Te sfârşeşti.

Tu, Vinul cel din care sfinţiţi ne-mpărtăşim,
gustăm din el cu toţii, ci-n veci nu-l isprăvim.

Din Tine e Cuvântul pe care-l frângem toţi,
ci el întreg rămâne spre fii şi strănepoţi.

Din Tine este apa din care toţi luăm,
ne săturăm – şi totuşi în veci n-o-mpuţinăm.

Şi aerul cu care viaţa ne-o hrăneşti,
îl otrăvim – şi totuşi mereu ni-l primeneşti.

Din Tine, frumuseţea ce-n toate-o porţi spre noi,
ci ea mereu renaşte în forme tot mai noi.

Slăvit să fii Tu, Care ne speli tot ce-i greşit
şi Care, totuşi, veşnic rămâi Desăvârşit!

(Traian DORZ)

SĂ NU-ŢI SLĂBEASCĂ OCHII

SĂ NU-ŢI SLĂBEASCĂ OCHII

Să nu-ţi slăbească ochii de prea-ndelung privit,
cât stai şi stai – şi încă nu vezi pe Cel Iubit.

Că-n clipa-n care nici gândeşti,
se va-mplini tot ce doreşti.

Să nu-ţi slăbească graiul de prea-ndelungi chemări,
când strigi şi strigi – şi parcă e mai pustiu pe zări.

Să nu-ţi slăbească duhul de prea amar suspin,
când chemi şi chemi – şi încă trimişii tot nu vin.

Să nu-ţi slăbească paşii de prea muncit umblat,
când mergi şi mergi – şi totuşi nu strângi ce-ai semănat.

Să nu-ţi slăbească mâna de prea milos întins,
când dai şi dai – şi parcă n-ai capăt şi cuprins.

Să nu-ţi slăbească râvna de prea mult aşteptat,
Iubitul tău grăbeşte şi vremea s-a scurtat.

Traian DORZ, din Cântările din urmă

DUMINICA MIRONOSIŢELOR

Vorbirea fratelui Traian Dorz la ultima adunare la care a participat – Cluj, 14 mai 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Prea iubiţii mei fraţi şi surori, nu numai pentru dumneavoastră, ci şi pentru mine, o zi ca asta este extraordinară. Toate cântările pe care le-aţi cântat, eu le am trăit cu toată puterea sufletului meu. Pe multe dintre ele le-am trăit singur, în depărtare. Şi dragostea de fraţi, şi bucuriile unei astfel de adunări le-am avut numai prin credinţă. Am cântat numai prin credinţă când eram singur: „Ce bine-i printre voi, iubiţii şi dragii sufletului meu”, pentru că prin credinţă am avut de la început convingerea că Dumnezeu va aduce o zi ca aceasta în care aceste cântări izvorâte din lacrimi, scrise în genunchi şi-n singurătate, mai mult cu sânge decât cu cerneală, le vom cânta odată în toată bucuria şi binecuvântarea harului lui Dumnezeu, Care, ce a spus şi ne-a făgăduit, ne-a garantat că se va realiza. O zi ca asta este una dintre minunatele realizări ale făgăduinţelor lui Dumnezeu în care am crezut când eram singuri şi departe. Dar, prin credinţă, Dumnezeu ne-a înştiinţat că va veni aşa o zi. Că voi putea privi feţele acestea ale dumneavoastră, ca feţele îngerilor din cer, pentru că aşa este o faţă de frate şi de soră care slujesc pe Dumnezeu: o faţă de înger ceresc pe acest pământ murdar (…).

Punerea-in-mormant_17_02
Astăzi avem o sărbătoare deosebită. Dar, înainte de a ajunge la adâncirea înţelesului ei în mijlocul nostru, vreau să mă refer la vorbirile fraţilor de mai înainte, care au fost inspirate din taina dragostei lui Dumnezeu, Care a dat pentru mântuirea noastră Jertfa cea mai scumpă. Dar n-a făcut numai atât. Că, dacă nu ne-ar fi făcut-o cunoscut, ar fi putut rămâne fără nici un folos de mântuire pentru noi. Dar Dumnezeu, o dată cu Jertfa aceasta, cu vestea aceasta minunată şi sfântă, ne-a trimis nişte vestitori ai Lui, nişte oameni minunaţi, plini de Duhul Său cel Sfânt, prin care noi am aflat această veste minunată şi am putut să ne împărtăşim din binefacerile ei. | Continuare »

O, florile Credinței Sfinte!…

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

O, florile Credinței Sfinte,
ce-ncununați un chip slăvit,
– spre Cinstea Celui Ce vă cheamă
purtați-vă desăvârșit!

Dac-ați primit chemarea sfântă
să-I fiți podoabe la altar,
frumos în suflet, ca lumina,
păstrați al curăției har!

Dac-ați primit chemarea sfântă
și grea, de mame ori soții,
purtați în jurul crucii voastre
cununa sfintei curății!

Dac-ați primit chemarea sfântă
de lucrătoare-a lui Iisus,
purtați pe toată viața voastră
sfințirea Chipului de Sus!

Purtați mai scump ca ochii voștri
al sufletului alb veșmânt –
mai bine vă lipsiți de viață,
decât cădeți din legământ!

Căci voi sunteți cununa Celui
în veci Cântat și Preaiubit –
pentru Hristos și pentru lume
purtați-vă desăvârșit!

O ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE ÎNVIERE SCRISĂ SUB PUTEREA UNUI VIS ADUS DE LA IERUSALIM

Preot Iosif TRIFA La ÎNVIEREA DOMNULUI

[Strigarea femeilor mironosiţe şi strigarea Oastei Domnului rămasă fără conducător]

mironositeÎn toamna anului 1925, am fost în pelerinaj la Ierusalim. Ajuns în sfânta Cetate, am avut cea mai mare bucurie şi fericire din viaţa mea pământească; am sărutat cu lacrimi fierbinţi locul unde Domnul S-a îngropat pentru păcatele mele şi a înviat pentru viaţa mea şi mântuirea mea. M-am rugat şi am plâns în acest loc cu un fior şi cu o simţire pe care nu le-am mai avut în viaţa mea.
Era ziua primă a sosirii noastre. Seara am adormit cu sufletul copleşit de cele ce văzusem şi simţisem în Biserica Sf. Mormânt. Atunci noaptea avusei un vis măreţ.
Mi se părea că sunt în clipele când Iosif cu Nicodim şi mironosiţele femei Îl petreceau pe Domnul la mormânt. Toţi plângeau cu lacrimi amare, dar plânsul acesta era un fel de plâns ce întrecea toate plânsurile pământului. Acolo, în urma convoiului, mă vedeam şi eu cu plânsul şi lacrimile mele. Plângeam şi eu, dar într-un fel ce întrece toate simţirile şi lacrimile mele de azi. Mi se părea că văd distruse toate nădejdile mântuirii mele. Mă vedeam şi mă simţeam nespus de părăsit şi nenorocit. O noapte de cumplită deznădejde parcă se lăsa peste sufletul meu. În gândul meu parcă vedeam destrămându-se şi Oastea Domnului rămasă fără Conducător [sublinierea editorului]. Apăsat de această deznădejde, strigam şi eu: Doamne Dumnezeule, ai milă de noi, nu ne părăsi, căci rămânem singuri şi ne biruie răutăţile…
Ne apropiam plângând de mormânt. Atunci mironosiţele femei, ridicându-şi mâinile spre cer, strigară cu glas mare:
– Scoală-Te, Doamne Dumnezeule, nu ne părăsi!…
În aceste clipe, faţa Domnului, istovită de suferinţe şi dureri, începu a se înviora… Ochii Lui, plini de o nespusă bunătate şi dragoste, se deschiseră şi, întinzân-du-Şi mâinile în semn de binecuvântare, zise:
– Nu vă temeţi. Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor…
În aceste clipe, simţii durerea din suflet schimbân-du-se într-o bucurie nespus de dulce. Zguduirea acestei schimbări mă trezi din somn şi puse capăt visului.
Am mai dormit trei nopţi în Ierusalim, dar n-am mai avut nici un vis în legătură cu lucrurile mântuirii sufleteşti. N-am mai avut nici de atunci încoace, cu toate că doream acest lucru. Atunci, la început, n-am înţeles deplin acest vis. Aşteptam altele, mai frumoase. Dar azi îmi dau seama ce înţeles adânc este în visul acesta. El mă urmăreşte de ani de zile şi, pe zi ce merge, înţelesul lui tot mai mare parcă se face. | Continuare »

Cu securea la rădăcina Oastei

Moara-si-piticul-2Surprinzător, și dureros totodată, tocmai în anul în care se vrea celebrat centenarul Oastei Domnului – pentru că, da, în noaptea dintre anii 2022 și 2023, Oastea Domnului a împlinit 100 de ani de la înființarea ei – parcă cineva (și nimeni nu vede) și-a propus să taie falnicul copac al Oastei de la rădăcină.

Nu am eu nicio calitate să apăr Adevărurile lui Dumnezeu. El știe foarte bine cum să Se apere pe Sine și Adevărurile Sale. Eu doar trebuie să aleg pe ce parte mă poziționez: de partea adevărului sau împotriva lui. Dar încredințările mele despre Adevăr trebuie să coincidă cu ale Sale. Atunci mă apăr și pe mine și credința cea dreaptă, și Oastea Domnului.

Sunt peste douăzeci de ani de când în sânul Oastei Domnului s-au infiltrat atât tendințe sectariste, care minimalizează importanța Bisericii, cât și tendințe formaliste, care limitează puterea harului Duhului Sfânt. Conducerea actuală de la Casa Oastei cu sediul în Sibiu a deraiat de la specificul Oastei Domnului, la început, puțin câte puțin, aproape invizibil pentru cei mai mulți. Pentru alții procesul e invizibil și astăzi. Oastea Domnului mai există doar în sufletele unor ostași rămași fideli învățăturii dintâi, luptători atât împotriva sectarismului, cât și a formalismului. Precum cândva, când fusese caterisit Sfântul Ioan Gură de Aur, Biserica Ortodoxă exista doar în el.

Foaia Iisus Biruitorul nu mai reprezintă de mult Oastea Domnului. Asociația Oastea Domnului cu sediul în Sibiu nu este Oastea Domnului, mișcarea religioasă pe care a inițiat-o Părintele Iosif! Ci este o făcătură special dirijată, astfel încât să o disipeze pe cea inițială până la înlocuirea specificului ei.

Un exemplu recent se poate vedea în articolul „Este nevoie de Oastea Domnului?“, apărut în foaia oficială, Iisus Biruitorul, nr 15/3-9 aprilie 2023.

Cine sunt responsabilii, cine a dat bun-de-tipar foii în care s-a publicat un astfel de material? Și cine răspunde de toate celelalte acțiuni care subminează fățiș Oastea Domnului? | Continuare »

Despre credinţă şi necredinţă

Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

tomaCu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!“

Greşită judecată şi greşită asemănare, căci alt fel a fost necredinţa lui Toma şi alt fel e necredinţa noastră, alt fel a fost îndoiala lui şi alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.

Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el.

Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.

Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută „doctorul“; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa.

Răutăţile şi stricăciunile sufleteşti din vremurile noastre sunt o mărturie că s-a stins şi se stinge credinţa. Mergem şi cu credinţa spre vremurile de apoi; mergem spre întrebarea Mântuitorului: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?“. (Luca 18, 8).

Lumea e plină de necredinţă şi de necredincioşi. Lumea de azi e mai păgână decât păgânii de azi şi cei de demult. De ce? Apoi de aceea pentru că păgânii credeau şi cred în mai mulţi dumnezei, dar cei mai mulţi „creştini“ de azi nu mai cred în nici unul. Păgânii cred în zeii lor şi umblă să le facă voia lor, dar „creştinii“ cei păgâni de azi nu cred în nimic. | Continuare »

REAZEMUL CREDINŢEI

REAZEMUL CREDINŢEI

Acum duminică avem evanghelia cu îndoiala de credinţă a Apostolului Toma. Vom spune ceva despre credinţă.
Ce dar mare este nouă credinţa în Dumnezeu! Omul trăieşte prin credinţă. Cel ce a pierdut credinţa a pierdut totul. Cel fără credinţă trăieşte în rând cu dobitoacele din curtea lui.
Dar trăim vremuri cumplite, când se stinge credinţa. Trăim vremuri de atacuri nemaipomenite contra credinţei. Ce crimă mare fac cei ce atacă credinţa!
Mai anii trecuţi, am văzut un lucru de mare indignare. Doi bieţi ologi se târau de-a lungul unui orăşel, cu cârjele lor. Nişte copii blestemaţi se apucă şi le smulg cârjele de sub braţe. Bieţii oameni se prăbuşesc în noroi. Şi-au pierdut reazemul. Nu se mai pot ridica şi nu mai pot înainta.
Blestemaţii de copii şi-au primit o corecţie binemeritată, iar bieţii ologi au fost ajutaţi să se ridice. Eu m-am gândit în mine că exact aşa se întâmplă şi cu cei ce-şi pierd reazemul credinţei şi li se ia reazemul credinţei. Sufleteşte, şi noi oamenii suntem nişte bieţi ologi care ne târâm pe drumul cel greu al acestei vieţi, rezemându-ne în reazemul credinţei. Ce am face fără acest reazem ceresc? Desigur, ne-am prăbuşi în noroi. Dar trăim vremuri cumplite, când oamenii tocmai acest reazem îl pierd. Stricăciunile sufleteşti în care se tăvăleşte lumea de azi sunt tocmai semnul că oamenii au pierdut reazemul credinţei şi s-au prăbuşit în noroi. | Continuare »

Multe semne şi minuni

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica lui Toma

„Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon“ (Fapte 5, 12).

TDorz1Domnul nostru Iisus Hristos n-a venit în lume pentru a face în ea semne şi minuni, ci pentru a aduce vestea mântuirii şi preţul răscumpărării pentru orice suflet care va primi, prin credinţă, vestea aceasta şi se va face prin naşterea din nou părtaş la curăţarea şi răscumpărarea aduse de preţul Jertfei Sale.
Dar toată această dumnezeiască lucrare de vestire şi de răscumpărare a sufletelor a fost mereu însoţită de multe semne şi minuni, de vindecări şi învieri trupeşti, făcute atât din milă pentru cei care sufereau, cât şi pentru întărirea, cu dovezi văzute, a soliei Sale cereşti.
Bieţii oameni aveau atât de puţină pricepere în a înţelege adevărul şi aveau atât de multe sarcini imediate, încât, dacă Mântuitorul le-ar fi promis numai o uşurare sufletească de sub o povară pe care ei n-o simţeau încă, nu L-ar fi putut înţelege şi urma. Dar când au văzut ei, prin uşurarea poverilor lor trupeşti, că Hristos are nu numai bunătatea, ci şi puterea să le ia sarcinile, cu toţii au venit să fie izbăviţi.
Prin vindecarea lor de bolile trupeşti, ei au priceput ce boală este păcatul, care era cauza acestor boli. Şi astfel le-a fost cu putinţă să înţeleagă Evanghelia şi să primească mântuirea Lui.

Domnul Iisus, la fel, i-a trimis pe Apostolii Săi, nu să facă minuni şi semne, ci să propovăduiască Evanghelia mântuirii Sale.
Dar mulţimea sufletelor cărora li se adresau Apostolii erau tot bieţii oameni măcinaţi de boli, chinuiţi de lipsuri, apăsaţi de nedreptate, care aveau mai întâi tot marea nevoie să fie despovăraţi trupeşte – şi apoi vor vedea de cele sufleteşti. | Continuare »

Minuni sunt toate câte sunt

Minuni sunt toate câte sunt
în cer, în ape şi-n pământ,
în munţi, în câmpuri şi-n genuni,
minuni şi jos, şi sus, minuni.

Dar nu-i minune mai presus
ca jertfa Crucii lui Iisus,
în ea ne vom uimi mereu
ce milostiv, ce bun cu noi,
ce iubitor e Dumnezeu.

Minuni sunt toate câte vezi
şi toate spun să crezi, să crezi
şi toate ne-ncetat ne spun
ce bun e Dumnezeu, ce bun.

Minune-i pâinea ce-o mănânci,
Minuni sunt tainele adânci,
Minuni sunt leagăn şi mormânt,
Minuni sunt toate câte sânt.

Pătrunde-le, să ştii ce eşti
şi cât să crezi şi să iubeşti.
Trăieşte-le, să ştii că nu-i
minune cât iubirea Lui!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

„IERI CU TINE, HRISTOASE, M-AM ÎNGROPAT, ASTĂZI MĂ RIDIC ÎMPREUNĂ CU TINE”…

„IERI CU TINE, HRISTOASE, M-AM ÎNGROPAT, ASTĂZI MĂ RIDIC ÎMPREUNĂ CU TINE”…

Aşa zice una din cântările bisericeşti ale Învierii şi în această preafrumoasă cântare este pusă o învăţătură de mare însemnătate pentru noi creştinii. Învăţătura este aceasta: să ne dăm seama despre jertfa Mântuitorului. Să cădem plângând la picioarele Crucii, dându-ne seama că pentru noi a suferit, a murit şi S-a îngropat Mântuitorul Hristos. Prin această dare de seamă sufletească trebuie să simţim apoi cum şi „omul nostru cel vechi şi păcatele lui cu Hristos împreună se răstigneşte” (Rom 6, 6), moare, se îngroapă şi apoi învie întru Hristos ca o făptură nouă (I Cor 5, 17), iertată şi mântuită. Şi noi trebuie să trecem aşadar printr-o moarte a noastră, ca să înviem împreună cu Hristos. Dacă tu n-ai înţeles şi n-ai trecut prin această moarte a ta, atunci tu n-ai înţeles nici darul învierii şi n-ai luat „putere” dintr-însul.
„Cu Hristos împreună m-am răstignit – zice Apostolul Pavel – şi de acum nu mai viez eu, ci Hristos care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” (Gal 2, 20). „Deci dacă aţi murit şi v-aţi sculat împreună cu Hristos, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: desfrânarea, patima, pofta cea rea, mânia, iuţimea, hula, întru care oarecând vieţuiaţi. Nu grăiţi minciună şi, dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui, îmbrăcaţi-vă întru cel nou” (Col 3, 1-11). | Continuare »