Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).

Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.

O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n‑au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…

O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.

Să n-o laşi singură, căci singură e slabă, e biruită şi cade, cum a şi fost. Şi după aceea, ce uşor i-a fost şarpelui să-l biruie şi pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită şi pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soţului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?

Şi aşa au fost biruiţi cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste faţa fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că şi-a pierdut copilul iubit în lupta cu şarpele care l-a biruit. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră. Meditațiila Evanhjelia după Ioan, cap. 19

„Acolo era un vas plin cu oţet. Ostaşii au pus într-o ramură de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură.“

otet si fiereO, ce mărturie de veşnică osândă aduce Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu împotriva tuturor claselor omenirii care s-au ridicat contra lui Hristos! Şi I-au adus fiecare partea lor de chinuire pe crucea Lui. Sfintele Scripturi spun că toţi îşi băteau joc de El (Lc. 23, 35-39).
Şi-au bătut joc de Iisus preoţii cei mai de seamă, care reprezentau religia.
Şi-au bătut joc de Iisus cărturarii, elita poporului, care reprezentau cultura.
Şi-au bătut joc de El bătrânii, care reprezentau tradiţia, obiceiurile, istoria poporului.
Şi-au bătut joc până şi tâlharii, care reprezentau drojdia societăţii, partea cea mai josnică, oamenii cei mai de nimic.
Şi-au bătut joc legiuitorii, autoritatea cea mai înaltă, justiţia.
Şi-au bătut joc trecătorii – toată opinia publică.
Tot poporul şi-a bătut joc de Iisus.
Toată partea bărbătească a omenirii îşi bătea joc în vreun fel de Dumnezeu.
Pentru că nici vorba, nici învăţătura Lui nu erau ca vorbele şi ca învăţătura lor.
Viaţa şi faptele lui Iisus nu erau ca ale lor. Tot felul de a fi al lui Iisus osândea felul de a fi al lor.
Numai despre femei, Sfânta Scriptură nu pomeneşte nimic rău în drumul Calvarului Sfânt.
Despre ele este scris că se boceau, îşi băteau pieptul şi se tânguiau, plângând după El.
Mântuitorul le-a şi înştiinţat despre îngrozitoarea pedeapsă cu care va plăti Ierusalimul nelegiuirea pe care o săvârşea acum împotriva lui Dumnezeu.
– Fiice ale Ierusalimului, le-a zis Iisus, nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată, vin zile când se va zice: Ferice de cele sterpe. Ferice de pântecele care n-au născut şi de ţâţele care n-au alăptat. Atunci vor începe să zică munţilor: „Cădeţi peste noi“ şi dealurilor: „Acoperiţi-ne“.
Căci dacă i se fac aceste lucruri copacului verde, ce i se va face celui uscat?… (Lc. 23, 27-31).

Dar soldaţii au întrecut orice măsură între cei care şi au bătut joc de Iisus Hristos.
Despre ei este scris în chip deosebit: „Iată ce au făcut soldaţii“. | Continuare »

RastignireaMărire îndelung-răbdării Tale,
Iisus, Cerescul Miel Ispăşitor,
Tu ne-ai scăpat de-a’ noastre mari greşale,
Dând preţul Jertfei noastre-a tuturor.

Mărire Ţie, Mărire Ţie,
Iisus, Cerescul Miel Ispăşitor!

Mărire îndelung-răbdării Tale
Îţi vom cânta pe veci, mărturisind
Că din adânc de moarte şi de jale
Ne-ai izbăvit, cu Sânge Sfânt plătind.

Mărire îndelung-răbdării Tale
Și Jertfei Tale-aduse pentru noi,
Din ea ne umplem sufletele goale,
Prin Ea primim Viaţa de Apoi.

Mărire îndelung-răbdării Tale,
Mărire Dragostei ce Te-a trimis!
Mărirea Ta e-a slavei noastre cale
Și-n Crucea Ta ni-e Cerul nou deschis.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Ioan CAPĂTĂ, Biserica – Trupul lui Hristos

Centrul, miezul învăţăturii Bisericii noastre Ortodoxe, este Jertfa cea mare de pe Golgota a scumpului nostru Mântuitor. Prin Jertfa Sa de pe Golgota, Domnul Iisus Hristos ne-a împăcat cu Tatăl Ceresc (Col. 1, 19-21; Efes. 2, 13-16; II Cor. 5, 18-21), plătind în locul nostru preţul cel mare al răscumpărării şi mântuirii noastre. Noi eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre (Efes. 2, 1); El însă a luat asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor (Isaia 53, 6). El a fost „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi“ (Isaia 53, 5).
O, slăvită să fie în veci marea şi nespusa iubire a Tatălui Ceresc Care ne-a iubit atât de mult, „încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“.

Jertfa cea sfântă a Domnului Iisus Hristos, sângele Său curat vărsat pe Golgota este, de atunci şi până astăzi, o dumnezeiască baie ce spală şi curăţă de păcat pe toţi aceia care, crezând în El şi Jertfa Lui, se întorc de la păcatele lor şi încep o viaţă nouă. Căci „El a purtat păcatele noastre în Trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire…“ (I Petru 2, 24). „Dacă ne mărturisim păcatele (şi ne lăsăm de ele), El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“ (I Ioan 1, 9). „…Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină… sângele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat“ (I Ioan 1, 7). | Continuare »

Pe fruntea Ta sudoarea e de sânge
şi ochii-s arşi sub pleoapele fierbinţi,
povara crucii – tot mai grea – Te frânge,
adânc rănindu-Ţi umerii Tăi sfinţi.

…Iar, dintre cei ce cuiele-Ţi bătură
şi-Ţi traseră la sorţi cămaşa Ta,
doar eu am fost cel mai aprins de ură
şi Ţi-am lovit mai aprig dragostea.

Dar mă ridic cu lacrimi de căinţă
şi ranele-Ţi sărut înfiorat.
Iisuse drag, Te rog cu umilinţă
mă iartă pentru sângele vărsat.

Mă iartă pentru coasta Ta străpunsă
şi pentru-al Tău obraz ce l-am scuipat,
şi pentru vina mea ades ascunsă…
şi fă-mă fiul Tău cu-adevărat.

Şi Te-oi iubi de-apururi cu putere,
şi Te-oi sluji apoi pân’ la mormânt,
Te-oi aştepta apoi pân’ la-nviere
şi-n veci slăvi-voi Numele Tău sfânt.

Lidia Hamza

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

 Câteva lămuriri despre Drumul Crucii
Din curtea lui Pilat a început drumul Crucii. Aici I s-a pus 1-Drumul-Crucii-webMântuitorului Crucea pe umeri şi a fost dus spre Golgota. Înainte de a pleca cu Mântuitorul pe acest drum al vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti, mă opresc puţin să dau unele orientări şi amănunte despre drumul Crucii.
La pagina 40 din această carte am publicat o hartă. În această hartă se văd însemnate cu numere locurile despre care am vorbit până aici şi despre care vom mai vorbi. În acea hartă se vede locul unde a fost Caiafa (nr. 43), unde Pilat a ţinut judecata (nr. 26) şi celelalte. În acea hartă se vede, plecând de la numărul 26, o stradă ce se numeşte în hartă „Via Dolorosa“. Aceste cuvinte sunt latineşti şi înseamnă: „Calea Durerilor“. Acesta e drumul Crucii; pe acest drum a mers Mântuitorul cu Crucea în spate spre Golgota. Acest drum e azi o stradă mai mică a Ierusalimului. Se cheamă această stradă „Via Dolorosa“, „Calea Durerilor“. Pe acest drum mergând Mântuitorul spre Golgota, a făcut 14 opriri (popasuri) sau „staţiuni“, cum li se zice la Ierusalim. Pe zidurile străzii sunt însemnate cu numere aceste popasuri. Precum se vede în harta de la pagina 40 drumul Crucii merge drept înainte, face apoi o cotitură, şi iarăşi merge înainte, până la numărul 9. Aici – la numărul 9 – e Biserica Sfântului Mormânt. Aici a fost Golgota şi aici a fost răstignit Mântuitorul. Întreg drumul Crucii ţine 3 kilometri. Până la un loc, drumul merge fără mare urcare, însă de la un loc încolo suişul spre Golgota e tot mai mare. | Continuare »

drumul cruciiPăşind încet, cu fruntea-nsângerată, Hristos suia păcatul tuturor;
Urma strigând mulţimea-nfuriată, cerând amarul Preţ ispăşitor.

Plângeau cei dragi cu inimi sfâşiate când El spunea de cruntul viitor;
Ce-amar plăti-va trufaşa cetate acest profetic Preţ ispăşitor!

Ajuns în vârf, bătut pe cruce-n cuie, El Se ruga iertând păcatul lor,
Căci nu e grai în veac şi-n veac să spuie ce crunt şi-amar e-un Preţ ispăşitor.

Pe cruce-n jos, curgând tăcut şiroaie spre josnicul pământ ucigător,
Spăla pe om de moarte şi noroaie Dumnezeiescul Preţ ispăşitor.

Răbdând cu El, sta Maica Lui zdrobită cu ucenicul sfântului fior,
cutremuraţi de taina profeţită, ce scump şi-amar e-un Preţ ispăşitor.

…Doar tu nu vezi, doar tu rămâi departe, doar tu priveşti la tot nepăsător…
O, nu te temi c-ai să plăteşti prin moarte, în veac, amarul preţ ispăşitor?

Traian Dorz, Cântări de sus

Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru, Meditații la Evanghelia de la Ioan, ca. 18

„Atunci toţi au strigat din nou: „Nu pe El, ci pe Baraba!“ Şi Baraba era un tâlhar.

judecataPână acum vorbiseră, acum strigau.
Până acum vorbiseră numai unii, acum strigau toţi.
Până acum fuseseră numai pârâşi, acum deveneau ucigaşi.
În virtutea bunului obicei de până acum, care era rânduit să dea viaţă celui osândit, se cerea acum, cu strigăte, moartea unui nevinovat.
Hristos, pus alături de Baraba, era în faţa poporului. Iar poporul era în faţa lui Hristos.
Acum sosise clipa marii şi hotărâtoarei alegeri a acestui popor.
Cunoscut le era tuturora Iisus.
În cei peste trei ani, cât Iisus cutreierase toate drumurile şi cetăţile lui Israel, avuseseră cu toţii prilej să-L vadă şi să-L cunoască pe Hristos Domnul.
Cele ce se spuseseră despre El,
ceea ce făcuse El,
ceea ce vorbise şi lucrase Iisus în mijlocul lor
fuseseră atât de neobişnuite, de minunate şi de uimitoare, încât, cu siguranţă că nu mai rămăsese nici unul dintre iudei care să nu fi făcut parte măcar o dată dintre miile de privitori şi ascultători care erau zilnic martori la toate acestea. Deci ei cunoşteau bine ce lucrase Hristos şi Cine era El.
Dar îl cunoşteau bine şi pe Baraba. Căci marii tâlhari, capii răscoalelor, vestiţii bandiţi sunt cunoscuţi totdeauna şi se ştie cu groază tot ce sunt ei în stare să facă.
Între aceştia doi, trebuie să aleagă acum mulţimea. Mulţimea care, desigur, auzind despre cele întâmplate, se adunase acum în număr ameninţător de mare în curtea şi în faţa lui Pilat. Poate şi în stradă, până departe. Erau toţi aici, porniţi acum să aleagă. Şi aleseră.
Şi, între aceştia doi, a ales, cu strigăte, cu strigăte şi urlete prelungite, cum face mulţimea înnebunită. | Continuare »

„Părintele Meu, de este cu putinţă, treci de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti“ (Matei 26, 39).

ruga ghetsimaniEu cred că mulţi se întreabă pentru ce Hristos a grăit aceste cuvinte; şi cei necredincioşi vor răstălmăci aceste cuvinte, spre a întinde cursă fraţilor noştri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atât năvălirea acelora să o respingem, cât şi pe fraţii noştri săi scăpăm de nelinişte şi de strâmtoare, să observăm aceste cuvinte mai de aproape, să ne oprim la tâlcuirea acestui loc şi să pătrundem în înţelesul lui cel adânc.
Căci citirea şi audierea cuvintelor nu ajută la nimic, dacă ele nu se şi pricep încă. Şi vistiernicul acela al împărătesei Candakiei citea, dar cât îi lipsea ucenicul lui Hristos, care să-i tâlcuiască cele citite, el nu înţelegea. Ca nu acelaşi lucru să vi se întâmple şi vouă, fiţi cu băgare de seamă la cuvintele noastre, aţintiţi-vă priceperea voastră şi primiţi cuvântarea mea cu suflet plin de luare aminte şi râvnitor. Ochiul vostru să se uite cu agerime, duhul vostru să fie aţintit şi sufletul vostru să se curăţească de toate grijile cele pământeşti, pentru ca noi să nu aruncăm cuvântul lui Dumnezeu în spini, nici pe piatră şi nici pe cale, ci să cultivăm un ogor gras şi roditor, spre dobândirea unui seceriş bogat.
Dacă veţi asculta cuvintele mele aşa, veţi înlesni lucrarea mea, iar voi înşivă fără osteneală veţi afla cele despre ce vă vorbesc. Ce zice locul din Biblie, care astăzi ne preocupă? „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”.
Ce va să zică el cu aceasta? Noi trebuie să dăm înţelesul cuvintelor, înainte de a le tâlcui mai departe. Aşadar, ce voieşte el să zică? Voieşte să zică: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la mine”. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el“ (Ioan. 6, 56).

Despre Sfânta Cină

cinaceadetainaNoi avem de gând a ne apropia de masa cea prea sfântă, care umple pe fiecare de o sfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conştiinţă curată. Să nu fie aici vreun Iuda, care poartă în inimă înşelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fie vreun înrăutăţit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei.
Aici se află de faţă Însuşi Hristos, spre a găti pentru noi această masă, căci nu omul a putut să prefacă pâinea şi vinul în trupul şi în sângele lui Hristos, ci preotul stă acolo numai spre a înfăţişa pe Hristos şi a săvârşi rugăciunea; numai harul şi puterea lui Dumnezeu lucrează acea prefacere. „Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Aşa se rosteşte cuvântul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 28), deşi era numai un cuvânt, dar a trecut în faptă, şi a înmulţit omenirea, aşa şi la Cina cea Sfântă glasul acesta al lui Dumnezeu înmulţeşte harul la toţi cei ce se împărtăşesc din ea cu vrednicie. | Continuare »

Cât de zguduitoare şi pilduitoare sunt întâmplările prin care a trecut scumpul nostru Mântuitor în Săptămâna cea Mare! În Joia cea mare este şi Evanghelia cu spălarea picioarelor. Mântuitorul se adunase cu apostolii Săi la cină, la cea din urmă cină, când se pregătea să le împărtăşească multe taine sufleteşti. Dar, când colo, ce se întâmplă? Un lucru grozav. Ni-l spune Evanghelia. La masă, între apostoli, s-a iscat şi o ceartă: care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare (Lc 22, 24).
Ce durere grozavă trebuie să fi avut Mântuitorul în aceste clipe!
Trei ani de zile îi învăţase lucrurile mântuirii şi, când colo, tocmai acum la despărţire, uite ce fel de roade slabe se arată.
Izbit de această durere, Mântuitorul n-a grăit nimic. Putea să le ţină apostolilor o aspră lecţie morală. Putea să-i ocărască din greu. Putea să-i biciuiască fără cruţare, cu aspre cuvinte de mustrare. Dar Mântuitorul n-a făcut aşa, ci a îndreptat greşeala lor eu o lecţie de dragoste şi smerenie care va rămânea până la sfârşitul veacurilor.

Spalarea-picioarelor_17_03
Mântuitorul S-a aplecat umil, a luat un vas cu apă şi El, Fiul lui Dumnezeu, a început să spele picioarele ucenicilor Săi (In 13). | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Iuda vânzătorul ştia şi el locul acela, pentru că Iisus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Săi.

Iisus-cu-ucenicii-2…Acolo era o grădină. Iisus a intrat în ea cu ucenicii Săi.
Oriunde Se adună Iisus cu ucenicii Săi, este o grădină. Dar poate şi un vânzător.
Ce frumos spune Cântarea Cântărilor cap. 6, vers. 2: „Iubitul meu S-a pogorât la grădina Lui, la stratul de miresme, ca să-Şi pască turma în grădini şi să culeagă crini“!
Cât de minunat trebuie să-şi fi petrecut ucenicii cu Domnul Iisus în grădina Ghetsimani atâtea nopţi de rugăciune, atâtea ceasuri de părtăşie şi atâtea clipe de stări cereşti!
Câte adevăruri le va fi descoperit Domnul Iisus ucenicilor Săi acolo!
Câtă putere vor fi primit ei, câte taine vor fi pătruns prin lumina Lui şi câte clipe neuitate vor fi trăit ei cu Iisus acolo!
După ceasurile zilei petrecute în mijlocul mulţimilor de ascultători, sau de bolnavi, sau de potrivnici, retragerile Domnului Iisus în rugăciuni şi în intimitatea cu ei, ceasurile de seară din Ghetsimani, cu iubiţii Lui, vor fi fost, pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui, ca o baie odihnitoare după un zăduf chinuitor. | Continuare »

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)

Când Iisus le-a zis: „Pe cine căutaţi?“, ei I-au răspuns: „Pe Iisus din Nazaret!“. Iisus le-a zis: „Eu sunt!“. Iuda, vânzătorul, era şi el cu ei.

Iuda-Iscarioteanul_sarutul-tradarii_3Iată că rolul umflat al lui Iuda se sfârşeşte.
Până aici fusese el în fruntea gloatei, acum începea să ajungă în urma ei.
Gloata i-o luase înainte. Acum el era cu ei, nu ei cu el.
Acesta este destinul tuturor celor ce dezlănţuie răscoalele. Evenimentele stârnite de ei îi depăşesc şi îi anulează.
Furtuna pornită de ei îi ajunge din urmă, îi întrece şi îi striveşte.
Fiecare trădător îşi are trădătorii lui.
Şi fiecare păcat se ispăşeşte prin ceea ce a fost provocat de el însuşi.
Multe lucruri trebuie să fi vândut Iuda până în clipa aceasta, când Îl vinde pe Dumnezeul său.
Domnul Iisus poate va fi primit în dar nu numai bani, ci şi felurite lucruri de la cei care Îl iubeau şi cărora le făcuse vreun bine.
Iar Iuda va fi căutat cât mai repede să le vândă, spre a ajunge în punga lui, de unde apoi nimeni nu mai ştia ce s au făcut.
Câte păcate nu va fi făcut el şi cheltuind în chip vinovat banii sfinţi ai lui Iisus pe cine ştie ce blestemăţii şi plăceri păcătoase! I-a primit în numele Domnului, pentru Lucrarea Domnului, pentru cheltuielile Domnului, iar el, punându-i în punga lui, i-a cheltuit pentru plăcerile lui, pentru ticăloşia lui. Ce păcat şi ce păcate! Toate acestea l au dus la vânzarea cea mare. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

Cina-cea-de-taina-4Sosind Ziua Azimelor – Joia cea Mare – în care trebuia să se jertfească Paştile, Mântuitorul a trimis pe Petru şi Ioan să pregătească Paştile la un om care le va ieşi înainte, ducând un urcior cu apă. Acel om – a zis Iisus – „vă va arăta vouă un foişor mare, aşternut; acolo să gătiţi Paştile. Şi, mergând ei, au aflat precum le zisese şi au gătit Paştile“ (Luca 22, 7-13).
Clădirea în care s-a ţinut această prăznuire a Paştilor, care pentru noi este Cina cea de Taină, se păstrează până în ziua de azi. E în afară de zidurile de azi ale Ierusalimului, în partea de sud. Poate şi din această pricină a fost mai cruţată de urgia vremilor. Clădirea aceasta azi e o moschee (biserică) musulmană şi numai cu învoirea arabilor musulmani poţi intra în ea. Dăm mai jos fotografia acestei clădiri, aşa cum se află în zilele noastre.
Înlăuntrul ei, îndată ce intri, se află foişorul în care s-a ţinut Cina cea de Taină. E o încăpere mare şi înaltă, având câteva columne ce se prelungesc sus în nişte boltituri şi arcuri. E o încăpere goală, rece şi neîmpodobită, aşa cum sunt cele mai multe moschei musulmane.
Dăm mai jos şi fotografia acestui foişor. E de însemnat că tot în această clădire se spune că ar fi şi mormântul lui David. În imaginea cu foişorul se vede o uşă în spate cu nişte trepte în faţa ei. Pe această uşă intrând într-o altă încăpere, musulmanii arată un alt mormânt, acoperit cu mătase verde, despre care spun că e mormântul lui David. Se aude însă că adevăratul mormânt ar fi jos, în temelia clădirii.
După ce Apostolii făcuseră toate pregătirile pentru Cină, Mântuitorul Se aşeză la masă împreună cu Apostolii şi, luând cuvântul, începu: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de Patima Mea…“ (Luca 22, 15); şi, luând pâinea, o binecuvântă şi, frângând, dete ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“. Şi, luând paharul şi mulţumind, le dete ucenicilor, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28).
Aceasta este Taina cea mare şi sfântă a Sf. Cuminecături. Aceasta este Taina tainelor prin care-L primim pe Domnul în casa sufletului nostru, ca să trăim cu El şi El cu noi.
„Şi, mâncând ei, Iisus zise: Amin grăiesc vouă că unul dintre voi Mă va vinde“ (Matei 26, 21). O vie mişcare se face între Apostoli. Toţi se mişcă de pe locurile lor şi „se uită unul la altul, nepricepându-se de cine grăieşte“ (Ioan 13, 22). „Şi, întristându-se foarte, începură a-I zice: Nu cumva sunt eu, Doamne?“ (Matei 26, 22). Toţi se întristează, numai tu, Iudo, stai liniştit cu trădarea în sufletul tău? Dar, staţi, iată şi Iuda se ridică, dar nu ca să-şi spună păcatul, ci ca să întrebe şi el cu făţărnicie: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?“ Şi i-a zis lui Iisus: „Tu ai zis“ (Matei 26, 25). | Continuare »

ioan-pe-pieptul-lui-hristosFericit apostol al iubirii care-n seara Cinei ţi-ai culcat
capul trist, cu drag şi duioşie, pe Pieptul cel mai sfânt şi mai curat,
oare ce-ai putut să simţi atuncea că, apoi, oricât ai mai trăit,
numai despre Veşnica Iubire şi despre Adevăr ai mai vorbit?

În străfundurile vieţii tale oare ce izvor s-a deşteptat,
că de-atunci, de mii de ani, tot curge şi nici pân-astăzi încă n-a secat?
Ce foc tainic oare-a fost acela care inima atunci ţi-a-ncins,
că, de-atunci, de mii de ani, tot arde şi nici pân-astăzi încă nu s-a stins?

Ce povară-ai dus de-atunci în suflet, de ţi-au fost întruna ochii grei,
de-ai purtat cereasca strălucire din Adevăr şi din Iubire-n ei?
Fericită-i inima ce arde de-al Iubirii şi Iertării jar,
duhul cel pe care Adevărul îl nalţă-n caldul armoniei har.

Rezemat pe Pieptul Mântuirii, stând unit cu-al Dragostei Izvor,
nesecată-i liniştea rodirii, mereu, mereu datoare tuturor.
Fericit apostol al iubirii, ce puţini ştiu harul cel slăvit
ce-a făcut din Cina cea de Taină Izvorul Tău Etern şi Fericit!

Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele

IUDA

sarutul-lui-iuda-webViperă de frate, ucenic tâlhar,
puiul linguşirii plin de viclenie,
pântece făţarnic, lacom şi avar,
chipul şi sămânţa nimicite-ţi fie!

Frate şi tovarăş monstrului Cain,
vânzător de viaţă celui ce ucide,
şarpe cu otravă, cântec cu venin,
îţi întinzi cu zâmbet cursele perfide!

Îndrumând călăii, victima săruţi
şi predând la moarte, vii urând de bine,
ca să nu priceapă cei ce-au fost vânduţi,
să te creadă-acelaşi cei ce-au fost cu tine.

Viperă de frate, ucenic tâlhar,
tu porţi toată vina crimelor de fraţi!
– Ardă pe-a ta frunte semn de veşnic jar,
mia ta de gâturi în acelaşi laţ!

Traian Dorz, Cântări luptătoare

În Sfânta și Marea Miercuri, dumnezeieștii Părinți au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puțin înainte de mântuitoarea patimă.
Când Iisus S-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă, s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea și tuturor fapta ei cea plină de multă învățătură. Ce a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toți, prietenia Lui cu toți oamenii și mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat și poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.
Se gândea deci femeia că-i va vindeca și boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Și într-adevăr, pe când ședea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. în urmă, Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare și a învrednici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.
Trebuie să se știe că femeia aceasta pare că este una și aceeași la toți Evangheliștii, dar nu este așa.
După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi trei Evangheliști este vorba de una și aceeași femeie, numită îndeobște femeia cea păcătoasă. La Evanghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viață curată, Maria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Maria, spre deosebire de celelalte, cu șase zile înainte de Paști, pe când Domnul ședea la masă în casa ei din Betania, a întrebuințat mir și l-a turnat pe dumnezeieștile Lui picioare și I le-a șters cu părul capului ei, arătând față de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu. | Continuare »

„Maria a luat un litru de mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului“ (Ioan 12, 3)

ungerea cu mirCe frumos îi arată Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu pe cei trei din Betania în mereu aceeaşi sfântă slujbă pentru Hristos!
Lazăr, în adâncă şi chibzuită consfătuire cu Domnul;
Marta, în harnică şi atentă slujire pentru El;
iar Maria, în evlavioasă şi profundă împărtăşire cu Hristos.

Prezenţa Domnului Iisus Hristos în casa lor şi în mijlocul lor era pentru ei un prilej de o totală dăruire în slujirea şi bucuria lui Dumnezeu; nu numai a unuia, ci a tuturor celor din casa prietenoasei Betanii.
Când Hristos intra în casa lor era o sărbătoare dulce şi orice alte preocupări încetau de a mai fi pentru ei.
Atunci nu mai exista nimic altceva şi nimeni altcineva decât Domnul Iisus – şi El umplea totul.
Totul era dăruit numai lui Hristos
şi toate erau puse numai în slujba Lui.
Toate celelalte puteau să aştepte, numai El nu.
Toate celelalte puteau să fie neglijate, numai El nu.
Dintre toate datoriile mari pe care le are un om pe pământ, cele faţă de Dumnezeu sunt cele mai mari.
Dintre toate iubirile noastre, cea faţă de Hristos trebuie să fie cea mai dintâi.
Dintre toţi oaspeţii noştri, Hristos trebuie să fie cel mai slujit.
Pe El trebuie să-L facem să aştepte cel mai puţin şi să-L slujim cel mai dintâi;
oricât de târziu ar trebui să ne culcăm
sau oricât de dimineaţă ar trebui să ne sculăm, El nu trebuie lăsat să aştepte niciodată după noi.

Chiar dacă n-ar mai fi să ne mai rămână nouă nimic ca să mai trăim, Lui trebuie să-I dăm totdeauna tot ce ne cere sau ne arată că vrea de la noi.
Căci de lărgimea inimii şi de dărnicia mâinii noas¬tre faţă de El depinde lărgimea Inimii şi a Mâinii Lui faţă de noi.
Fiindcă Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după inima aceluia faţă de El şi faţă de ai Lui, căci este scris:
„Cu cel bun, Tu eşti bun, Doamne,
cu cel neprihănit, Te arăţi neprihănit,
cu cel curat, Te arăţi curat
şi cu cel stricat Te porţi după stricăciunea lui“ (Ps 18, 24-26). | Continuare »

Rastignire-268Apleacă-mă, Iisuse, sub sfântă Crucea Ta,
căci eu numai prin Tine iertare pot afla.

Apleacă-mă, Iisuse, eu Crucea să-Ţi sărut,
să-mi plâng cu-amare lacrimi păcatul din trecut.

Apleacă-mă, Iisuse, la Sfântă Jertfa Ta,
ca Sângele Golgotei să spele vina mea.

Apleacă-mă, Iisuse, sub pocăinţă-acum,
să  merg cu biruinţă pe-al mântuirii drum.

Apleacă-mă, Iisuse, ca treaz să fiu oricând,
să birui pe satana, în Jertfa Ta crezând.

Apleacă-mă, Iisuse – iar când vei judeca,
aşază-mă, Stăpâne, cu cei de-a dreapta Ta.

Text: Traian Dorz

Nu Te dor, Iisuse, Mâinile străpunse
cât trăirea noastră în păcate-ascunse,
nu Te dor asprimea spinilor cununii
cât umblarea noastră-n căile minciunii.

Nu Te doare, Doamne, suliţa-ascuţită
cât Te doare Sfânta Casă pângărită,
nu Te dor oricâte răni a pătimirii
cât înstrăinarea fiilor Iubirii.

Nu Te doare ura celor răi din lume
cât a celor care spun de Sfântu-Ţi Nume,
nici nu plângi de-a lumii hule şi ocare
cât de stricăciunea din a Ta Lucrare.

Toţi se plâng în lume că n-au de-o mulţime,
dar că n-au credinţă nu se plânge nime’;
cu ce să trăiască, fiecare cată,
dar cu ce să moară, nici o mică ceată.

Greu suspini, Iisuse, şi adânc Te doare
pentru orişicine umblă-n nepăsare,
dar de-acela care de-al Tău har grăieşte,
înmiit Te doare că-n păcat trăieşte.

TRAIAN DORZ, Cântările Căinței

Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, EIBMBOR, 1982

Sfânta și Marea Marți

Cel ce voieşte să-şi dăruiască sufletul şi trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinţe, şi să-I aducă Lui jertfă cea fără de sânge şi curată, trebuie să-şi ia drept călăuză a vieţii credinţa cea dreaptă pe care ne-o grăiesc glasurile sfinţilor prin toată Scriptura. Pe temeiul acesteia, conducându-şi sufletul bine ascultător şi bine strunit pe căile virtuţii şi dezlegându-se pe sine în chip curat de lanţurile vieţii acesteia şi eliberându-se de robia celor de jos şi deşarte, pe de altă parte, predându-se întreg credinţei şi vieţii după Dumnezeu, va cunoaşte limpede că acolo unde este dreaptă credinţă şi viaţa neîntinată, acolo este şi puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleacă şi orice patimă şi moartea care ne fură viaţa. Căci nu au cele rele în ele puterea să se împotrivească puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin călcarea poruncilor. E ceea ce a păţit cel dintâi om plăsmuit, iar acum toţi cei ce imită prin hotărâre de bunăvoie neascultarea aceluia. Dar pe cei ce vin cu voia nevicleana la Duhul şi au credinţă întru toată adeverirea, neavând nicio pată pe conştiinţă, această putere a Duhului îi curăţeşte, potrivit celui ce a zis: „Că Evanghelia noastră cea către voi nu s-a vestit numai în cuvânt, ci şi întru putere, şi întru Duh Sfânt, şi întru adeverire multă, precum bine ştiţi“ (I Tesaloniceni 1, 5) şi iarăşi: „Întreg duhul şi sufletul şi trupul vostru să fie păzite fără pată întru numele Domnului nostru Iisus Hristos“ (I Tesaloniceni 5, 23), care a dăruit prin baie celor vrednici mireasma nemuririi, că talantul încredinţat fiecăruia să aducă bogăţia nevăzută, prin Lucrarea celor încredinţate.
Căci mare este, fraţilor, mare este Sfântul Botez spre dobândirea bunurilor duhovniceşti de către cei ce-l primesc cu frică. Pentru că din Duhul cel bogat şi îmbelşugat curge pururea harul în cei ce-l primesc. De acest har umplându-se, Sfinţii Apostoli au arătat Bisericilor lui Hristos rodurile plinătăţii şi ale adeveririi. Acest Duh rămâne sălăşluit în cei ce au primit darul Lui, împreună-lucrător, după măsură credinţei fiecăruia din cei ce s-au împărtăşit de El, zidind în fiecare binele spre sârguinţa sufletului în faptele credinţei, după cuvântul Domnului, Care zice că cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Luca 19, 13), adică harul Sfântului Duh i s-a dat fiecăruia, spre sporirea şi creşterea lui. Căci sufletul care s-a născut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie să crească până la măsura vârstei duhovniceşti în Duhul, adăpat neîncetat cu sudoarea virtuţii şi cu dărnicia harului. Pentru că, precum firea trupului pruncului nou născut nu rămâne în vârstă fragedă, ci hrănit cu mâncările trebuitoare sufletului, după legea firii, înaintează spre măsură ce-i este rânduita, aşa se cuvine şi sufletului născut de curând. Împărtăşirea de Duhul, nimicind boala intrată prin neascultare, reînnoieşte vechea frumuseţe a firii. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare

Impotriva lenevirii de a veni la Biserică

„Daţi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22, 21).

fecioareNi se pare că n-am isprăvit nimic, când ne-am dat osteneala de a vă îndemna să fiţi mai osârdnici cu vizitarea adunării, unde se face slujirea cea dumnezeiească; căci iarăşi Biserica este deşartă şi părăsită de fiii ei. De aceea, eu iarăşi trebuie să vă îngreunez și să vă fiu povară, pe de-o parte dojenind pe cei de faţă, pe de alta, probozind pe cei ce lipsesc. Pe aceştia din urmă, pentru că rămân în lenevire şi în uşurătatea minţii lor, iară pe voi, pentru că nu vă îngrijiţi cu râvna cuvenită pentru mântuirea confraţilor voştri.
Eu iarăşi sunt silit să vă îngreunez şi să vă fiu povară, nu pentru mine şi pentru folosul meu, ci pentru voi şi pentru mântuirea voastră, care îmi este scumpă. Poate să se supere pe mine oricine vrea, poate să mă ocărască pentru aceasta şi să mă vorbească de rău, că totuşi nu voi înceta de a vă fi povară, în felul acesta; şi această împovărare este lucrul cel mai bun, pe care-l pot eu face.
Căci poate, poate că tocmai prin aceasta vă veţi sfii şi de acum înainte vă veţi îngriji pentru mântuirea fraţilor voştri, ca nu de-a pururea să fiţi proboziţi pentru unul şi acelaşi lucru. Căci ce-mi foloseşte mie, când voi lăudaţi predicile mele, dar nu umblaţi după fapta bună; şi ce mă va vătăma pe mine, când voi îmi veţi retrage lauda voastră, dar eu voi vedea că fapta bună şi cucernicia voastră cresc?
Nu aplauzele ascultătorilor, ci îndreptarea lor este adevărata laudă pentru un predicator. Cuvintele care plac pier repede în aer, iară îndreptarea ascultătorilor este pentru predicator şi pentru ascultători un folos durabil şi netrecător. Lauda voastră poate numai aici jos, pe pământ, să dea predicatorului însemnătate, iară îndreptarea sufletelor voastre îi va da lui duh de veselie, când se va înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni nu este un păcat mic, ci acesta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie, care a îngropat talantul său în pământ. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare
Cuvânt despre Evanghelia de la Matei, care se citeşte în Sfânta si Marea Luni, la Liturghie (Mt. 24, 3-35)

luniDupă ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi”. Atunci, când? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se va afla acolo neapărat va pieri.
Pentru aceasta, adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.
A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea? însemnând mai departe mărimea ticăloşiei. Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu oștile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau sâmbăta? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Și când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu Iosif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat. | Continuare »