O, n am să uit

Traian Dorz

O, n-am să uit, Iisuse, nimic din ce mi-ai dat,
de orice dar, cu lacrimi Te-am binecuvântat,
dar de-al iubirii dulce şi unic dar ceresc,
cât pentru celelalte o mie, Te slăvesc.

Te slăvesc şi-Ţi mulţumesc,
Domnul meu ceresc,
voi cânta şi voi cânta
numai slava Ta…

O, n-am să-Ţi uit al milei şi-al bunătăţii dar
şi al mângâierii picur din ceasul meu amar;
de toate am cuvinte sau plâns să-Ţi mulţumesc,
dar de-al iubirii aur, Iisuse, nu găsesc!

O, dulce darul unic al dragostei de Sus,
ce slavă pentru tine s-aduc eu lui Iisus?
Ce lacrimi şi ce cânturi, că-n tine, dulce dar,
mi-a dat o bogăţie ce n-are-n veci hotar…

Slăvit să fii, Iisuse, Bogatul meu Stăpân,
eu, pentru-a Ta iubire, dator în veci rămân;
Te voi slăvi de-a pururi mereu mai fericit,
că-n dragostea primită n-am margini, nici sfârşit.

[Lepra păcatului]

[Lepra păcatului]

„Leprosul să-şi poarte hainele sfâşiate şi să umble cu capul gol; să-şi acopere faţa şi să strige: «Necurat! Necurat!»” (Lev 13, 45)

(…) Păcatul şi grozăvia lui se poate asemăna cu multe cele. Dar cea mai potrivită asemănare e doar asemănarea cu lepra.
Lepra e o boală teribilă. Ea roade carnea şi trupul omului. Şi fiindcă e o boală lipicioasă, îl scoate pe om dintre oameni. Leprosul e un om scos dintre oameni.
Grozăvia acestei boli e arătată şi în Vechiul Testament. La Levitic capitolul 13, e amintită pe larg grozăvia acestei boli şi felul cum se proceda pe atunci la izolarea leproşilor şi vindecarea lor. Când se ivea cea dintâi „pată albă” a leprei, lepra trebuia declarată şi leprosul, izolat. „Leprosul atins de această boală trebuia apoi să-şi poarte hainele sfâşiate, să umble cu capul gol, să-şi acopere faţa şi să strige: „Necurat! Necurat!”. Câtă vreme va avea rana, va fi necurat (Lev 13, 45-46).
Iată şi în acest loc din Biblie o icoană minunată a păcatului, a căinţei pentru păcat şi a curăţirii de păcat.
Întâi şi întâi, legea leprei din cărţile lui Moise cerea declararea imediată a leprei. Lepra trebuia declarată imediat ce şi-a arătat cele dintâi semne ale ei, cea dintâi „pată albă”. Ivirea leprei trebuia să-l îngrozească pe om şi să-l facă a-şi declara lepra. Aceasta era şi o condiţie a vindecării.
Aşa e şi cu lepra păcatului. Prin toată Biblia trece ca un fir roşu parola: lepra trebuie declarată, păcatul trebuie declarat, lepra păcatului trebuie declarată.
Mântuirea începe în clipa când vezi cu groază prima pată neagră a păcatului pe haina cea albă a sufletului tău. Începutul mântuirii este declararea leprei, adică cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei păcătoase. Şi îngrozirea de starea aceasta.
După declararea leprei, urma apoi, în Vechiul Testament, ca leprosul atins de această boală să-şi poarte hainele sfâşiate şi să umble cu capul gol; să-şi acopere faţa şi să strige: „Necurat! Necurat!”. | Continuare »

SĂ NU-MI SIMT DATORIE

Să nu-mi simt datorie recunoştinţa mea,
ci-un dulce har, când totul m-ajută s-o arat,
tot ce-am mai sfânt în mine eu ştiu că-i numai ea
şi aurul ei veşnic e tot ce-am mai curat.

Recunoştinţa-mi spune cel mai frumos cuvânt,
ea-mi cântă cel mai dulce, ea-mi dă cel mai cu drag,
ea-mi ţese conştiinţei cel mai curat veşmânt,
ea-mi flutură pe casă cel mai puternic steag.

Recunoştinţa-mi pune pe orice cruce flori
şi orice rugăciune mi-o presară cu mir,
ea, toate-a mele zile, la face sărbători
şi nopţile, lumină, şi lacrima, Ofir…

Recunoştinţă, – vino la orice pas al meu
şi-ajută-mă în totul să-ţi fiu un drag părtaş,
căci dacă tu-mi vei pune cuvânt la Dumnezeu
eu voi intra în frunte la masa Lui, nuntaş!

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

RUGĂCIUNEA ŞI MULŢUMIREA

1. Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El.
Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).

2. Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „… De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Luca 17,18).
Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi!
Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?

3. „…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2).
Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră.
Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…

4. Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire!
Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.

5. Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui…
Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20).
Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28). | Continuare »

Recunoştinţă

Credinţa mea, sub crunte uragane
Se clatină adesea, tremurând…
Când valuri uriaşe spumegând
Se-abat să-mi sfarme luntrea mea trecând
Însingurată către sfintele-ţi limane.

Nădejdea mea în mâini cu frântă spadă
Timidă-abia se-ntinde către cer
De sub deşertăciunile ce pier
Precum plăpânda floare-n aspru ger
Abia spărgându-şi stratul de zăpadă.

Dar dragostea-mi din toate se aprinde
Chiar dacă vifor suflă peste ea
Sau buzele îi ard de sete grea…
Căci simt, Iisuse bun, iubirea Ta
Cum înspre mine mâna şi-o întinde.

Ş-apoi, cât stânca-mi creşte-a mea credinţă
Şi din cenuşă iar nădejdea mea
Se-aprinde din firava ei scântea –
Iisuse, Soare către Care-aş vrea,
Cât vecii toţi să-aduc recunoştinţă.

Lidia Hamza

Alte materiale la duminica a 29-a după Rusalii

BINEFACEREA ŞI NERECUNOŞTINŢA – Traian Dorz

BINEFACEREA ŞI RECUNOŞTINŢA – Traian Dorz

Tămăduirea celor zece leproşi – I. Tâlcuitor

TĂMĂDUIREA CELOR ZECE LEPROŞI –  Pr. Iosif Trifa

Între mărinimia fără margini a Domnului şi micimea noastră de suflet – Sf. Nicolae Velimirovici

Pedeapsa cu lepra – Pr. Arsenie Boca

Vindecarea celor zece leproşi – Părintele Constantin Galeriu

Câte unul, nu toţi! – Pr. Vasile Avasilcăi

MULŢUMIREA CĂTRE DUMNEZEU – Traian Dorz

Duminica vindecării celor zece leproşi – Mitropolitul Augustin de Florina

Duminica vindecării celor 10 leproşi – Sf. Ignatie Briancianinov

A douăzeci si noua duminică după Cincizecime – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Mulţumesc, Iisus – Lidia Hamza

[Să nu uităm mulţumirea pentru ascultarea lor!] – Traian Dorz

Omul cel vechi – Traian Dorz, meditații la Apostolul zilei

 

Alte poezii:

Ai necazuri?…; ÎNDURARE; DACĂ MAI TRĂIEŞTE…; DOMNULUI, ÎNTOTDEAUNA ; TE ÎNSPĂIMÂNŢI DE BOALĂ?; FIECARE BOALĂ; SĂ NU MĂ ROG; Te rugăm, primeşte, Doamne; VOI, CEI CE-AŢI FOST;

 

ECATERINA TEODOROIU – eroina neamului românesc

ECATERINA TEODOROIU – eroina neamului românesc

În foaia «Lumina Satelor» numărul 26 din 1925, săptămânal ce apărea la Sibiu, Părintele Iosif Trifa, întemeietorul văzut al mişcării de redeşteptare duhovnicească a poporului român, Oastea Domnului, cu ocazia dezvelirii monumentului ridicat întru cinstirea memoriei Ecaterinei Teodoroiu – una dintre cele mai alese fiice ale acestui „sfânt pământ ce zămisleşte doina şi martirii” –, scrie un articol de evocare a personalităţii ei marcante şi a rolului pe care Eroina de la Jiu l-a avut în timpul unora dintre cele mai dramatice şi decisive lupte care s-au dat în războiul pentru reîntregirea noastră naţională.
Astăzi, la 104 de ani de când sufletul Cătălinei, veşnic tânăr, s-a înălţat la cer de pe dealurile Vrancei udate şi cu sângele ei, figura sa rămâne parcă tot mai luminoasă în panteonul eroilor stăpâniţi de duhul jertfirii de sine pentru nemurirea neamului românesc; şi numele ei devine parcă tot mai răsunător în conştiinţa tuturor celor care vor forma în viitor „zidul iubirii de moşie” care nu se va înspăimânta de nici o faimă a vreunui tiran ce se va mai ridica vreodată împotriva lui Dumnezeu şi a dreptăţii celor care nu s-au lepădat de El.

MONUMENTUL EROINEI ECATERINA TEODOROIU

[Părintele Iosif Trifa]

În orăşelul Slatina din judeţul Olt s-a dezvelit, săptămânile trecute, statuia eroinei Ecaterina Teodoroiu. Din acest prilej, s-au făcut mari şi înălţătoare serbări naţionale, la care au participat şi Majestatea Sa Regina, ministrul de război şi o mulţime de cărturari, armată şi popor mult, strâns din toată Oltenia. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII DE DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI

Iisus Mântuitorul e alungat cu pietre din patria Lui

Evanghelia de duminică, de după Botez, e puţin cunoscută şi ar trebui să o cunoască tot omul, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Evanghelia aceasta ne spune numai pe scurt că a ieşit Iisus din Nazaret, patria Lui, dar nu spune de ce şi cum a ieşit. Aceste amănunte le aflăm dintr-o altă Evanghelie, de la Luca; (citiţi această Evanghelie la Luca, în cap. 4, vers. 16-32). În această Evanghelie se spune pe larg cum a început Iisus să înveţe şi în ţara Lui şi „toţi Îl mărturiseau pe El şi se mirau de cuvintele darului care ieşeau din gura Lui“, dar când a început a-i mustra pentru păcate „s-au umplut toţi de mânie şi, sculându-se, L-au scos pe El afară din cetate“.
Să luăm aminte că această Evanghelie se petrece şi azi printre noi şi sub ochii noştri. Noi ne mirăm de nazarinenii cei nebuni care L-au scos pe Iisus din cetatea lor şi L-au alungat cu pietre, dar tot aşa facem şi noi când, cu păcatele şi fărădelegile noastre, Îl alungăm pe Iisus dintre noi şi din hotarele vieţii noastre. Iisus Mântuitorul rămâne şi locuieşte numai acolo unde este iubire, pace şi viaţă curată între oameni şi prin casele lor. Când noi stăruim în păcate şi fărădelegi, Îl alungăm pe Mântuitorul din cetatea vieţii noastre. În multe locuri şi în multe feluri şi chipuri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi ieri în piaţa Sibiului. Era marţi, zi de târg, şi un om beat striga şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii. Mi s-a părut atunci că înaintea acestui om mergea Mântuitorul şi el Îl alunga cu pietre, aşa cum se vede în imaginea de mai sus. | Continuare »

CEVA ÎN LEGĂTURĂ CU EVANGHELIA DE DUMINICĂ

CEVA ÎN LEGĂTURĂ CU EVANGHELIA DE DUMINICĂ

„Şi propovăduia Iisus zicând: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 4, 14).

Ioan Botezătorul a fost Înaintemergătorul şi Înaintevestitorul Mântuitorului şi al mântuirii neamului omenesc. El şi-a început predica cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi-a început predica cu vestirea că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu. „Şi a început Ioan a propovădui, zicând: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Mt 3, 1-2).
Despre Domnul Iisus Hristos, Evanghelia de duminică ne spune aşijderea, că şi El Şi-a început propovăduirea cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. „De-atunci încolo, Iisus a început să propovăduiască şi să zică: «Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape” (Mt 4, 17).
„Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu!” …Cu această strigare a început vestirea Evangheliei în lume. Oamenilor de pe atunci li se vestea vestea cea bună că se apropie mântuirea neamului omenesc. Că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu şi pe pământ, după ce 4000 de ani stăpânise împărăţia celui care îl înşelase pe Adam în grădina Edenului. Oamenilor li se cerea să se pregătească sufleteşte pentru această împărăţie. Să se pocăiască, adică să se lepede de păcate şi fărădelegi, ca să poată deveni cetăţeni ai noii Împărăţii.
Şi de atunci a răsunat mereu în lume strigarea lui Ioan şi strigarea Domnului Isus: „Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu”.
De aproape 2000 de ani răsună în lume strigarea: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”.
Dar oare ascultat-a omul şi omenirea această strigare? | Continuare »

NAŞTEREA DIN NOU

Traian Dorz, Răsplata ascultării, cap. 10

002-FrTraianDorz1. Nici o haină nu-ţi ţine de cald dacă nu ai cămaşa pe dedesubt.
Nici o podoabă nu te poate înfrumuseţa dacă n-ai cămaşa albă şi curată.
Aşa este şi cu naşterea din nou.
Nici o îmbrăcăminte nu-ţi vine bine dacă pe tine este o cămaşă sfâşiată.
Dar dacă ţi-e cămaşa curată şi albă, frumoasă şi întreagă – ea dă valoare şi căldură tuturor celorlalte haine.
Aşa este şi cu naşterea din nou.

2. Poţi avea orice dar şi orice poziţie în Lucrarea Evangheliei:
poţi avea părinţi renumiţi şi credincioşi,
poţi avea talent de cântat sau de vorbit,
poţi avea multe însuşiri frumoase,
– fără naşterea din nou, în zadar.
Eşti ca şi fără veşmântul de nuntă.

3. Fără naşterea din nou eşti ca fără cămaşă bună şi caldă pe sub haină.
Fără naşterea din nou, nici în faţa Domnului, nici în faţa fiinţelor duhovniceşti tu nu poţi avea valoarea care se cere.
Toate podoabele tale, fără ea, n-au nici un preţ, nici o căldură, nici un rost, întocmai ca hainele celui fără cămaşă.

4. „Să nu sfâşiem Lucrarea Domnului”, aşa ar trebui să zică şi să grijească fiecare din cei ce se ocupă cu ea.
Să nu sfâşiem învăţătura sfântă prin care s-a primit dragostea Domnului şi dragostea fraţilor.
Ar trebui să se teamă ca de moarte cei ispitiţi s-o facă.
Ea este cămaşa lui Hristos. | Continuare »