Vitezda mea, Iisuse

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-2Lidia Hamza

O, Te aştept, Iisuse, mereu, cu-atâta dor
Vitezda vieţii mele s-o tulburi Tu uşor…
Mă străduiesc, fiinţa, spre Tine să-mi arunc,
Să mi-o cuprinzi, cum mama cuprinde al ei prunc.

Îmi scutur plin de teamă din pleoape somnul greu
Privirea să nu-mi scape când vii în cuibul meu
Şi-mi aţintesc auzul, susurul să-Ţi ascult,
Să nu mi-l fure-al lumii asurzitor tumult.

Dar când uşoara-Ţi rază în falduri Ţi-o cobori
Şi apele iubirii cu drag mi le-nfiori,
Adâncă neputinţă mă prinde-n gheare reci,
Să nu m-arunc când dulce pe lângă mine treci.

N-am om să mă apuce şi-n scăldătoarea Ta
Să mă cufunde iute când treci prin viaţa mea.
Şi n-am vreo faptă bună să-mi vină-n ajutor
Şi altul ia cununa, iar eu mă zbat să mor…

Opreşte şi la mine, când, mâine, ai să vii,
În tulburarea apei, pe toţi să ne îmbii.
Şi sfarmă-mi Tu, Iisuse, al neputinţei pat
Nimic să nu mă ţină de patimă legat.

Şi ia-mă Tu de mână, spre Tine să mă tragi
Şi să mă duci în ceruri pe umerii Tăi dragi,
Precum păstorul duce la dulcele imaş
Oiţa cea sărmană rănită de vrăjmaş.


„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

I. Tâlcuitor

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. Eu am cunoscut un pătimaş beţiv care, după 30 de ani de cumplită pătimire în beţie, dintr-odată a scăpat de ea hotărându-se la o viaţă nouă cu Domnul. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

Citește Ștefan Postică

Mi-e lupta numai steaguri

Lidia Hamza

O, te doresc, Iisuse, cu sufletul meu tot,
Ființa mea întreagă spre Tine se avântă.
Atât de larg mi-e zborul, cât aripa mi-o pot
Întinde peste zarea ce-albastră mă-nveșmântă.

O, dacă-ai vrea, Iisuse naintea mea să vii,
Aripa-mi obosită s-o strângi la pieputu-Ți dulce…
Mi-am dezlegat de toate ființa mea, Tu știi
Că numai lângă Tine vrea fruntea-mi să se culce.

O, eu Te rog, Iisuse, Iubirea mea dintâi
Cu cât mai lângă Cruce mă strâng de-a lumii ură,
Aprinsă, mai aprinsă în suflet s-o rămâi,
Să-mi fie pat, și haină, și cuminecătură.

O, numai lângă Tine m-ascund de ochii răi,
Furtuna urii câtă ar fi să nimicească…
Mi-e zarea doar senină, c-o văd prin ochii Tăi,
Și lupta numai steaguri, iubind să-mi biruiască.

EVANGHELIA DUMINICII A III-A DUPĂ PAŞTI (a Mironosiţelor)

Mironosite 2Apostolia femeilor

De mare dar s-au învrednicit femeile mironosiţe. Lor li s-a arătat mai întâi Iisus cel înviat din morţi. Această cinste le-a venit de altfel ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce au arătat-o în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat în timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul! Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor, fugiseră şi se ascunseseră până şi apostolii (afară de Ioan).
Petru, cel care se lăuda că va rămâne credincios chiar de s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de frica unei slujnice. Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi bătăilor… Le vedem plângând, la Crucea Lui, suferinţele Sale… Le vedem coborând de pe Cruce Preacurat trupul Domnului şi aşezându-L în mormânt. Le vedem aşteptând învierea Lui…
Trebuie să ne dăm seama că n-a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să înspăimânte inima şi sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldaţii romani vor fi căutat să le depărteze pe aceste femei din preajma Celui „osândit“. Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beţie de ură, iar această ură nu putea suferi plânsul şi lacrimile femeilor. În ura lor cea grozavă, fariseii şi cărturarii nu puteau suferi plânsul femeilor. Lor le trebuia strigăte de batjocură şi ură. Desigur, vor fi căutat să le îndepărteze pe femeile plângătoare. Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de Crucea Răstignirii. | Continuare »

CÂNTĂ, MAMĂ, PSALMII

Traian DORZMaica-Domnului_Timisoara

Cântă, mamă, psalmii sfinţi
fiului tău, seara,
cum cânta-n fiori fierbinţi
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
Îl creştea duioasă,
– psalmii sfinţi îi dăruiesc
o simţire-aleasă.

Roagă-te, măicuţă, blând,
peste leagăn, seara,
precum se ruga plângând
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
Îl veghea duioasă,
– rugăciunile îi cresc
inima frumoasă.

Şi citeşte-i, mamă, mult,
din Scriptură, seara,
cum citea cândva, demult,
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
învăţa duioasă,
– Sfintele Scripturi zidesc
viaţa-i credincioasă.

Evanghelia despre femeile mironosiţe

Evanghelia despre femeile mironosiţe

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a II-a după Paşti

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.
Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.
Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.
Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?
Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.
O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.
Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului. | Continuare »

CU IISUS SPRE GOLGOTA AU MERS ŞI FEMEILE

CU IISUS SPRE GOLGOTA AU MERS ŞI FEMEILE

Chipul de alături ne arată pe Mântuitorul Hristos ducându-Şi crucea în sus spre Golgota. Apostolii Îl părăsiseră de frica iudeilor, dar iată, femeile se ţin în urma Lui cu plângere şi lacrimi pentru patimile ce le îndură. Nici iudeii, nici ostaşii n-au putut opri calea de durere şi de iubire a femeilor pentru Mântuitorul Hristos. Iată-le, se suie spre Golgota cu Hristos şi, ajunse acolo, se aşază la picioarele crucii şi plâng patimile şi moartea Mântuitorului.
Calea de durere şi de iubire ce au făcut-o femeile spre Golgota este pusă cu învăţătură pentru toate femeile din toate vremurile. „Luaţi aminte femeilor – zice această învăţătură – căci calea ce duce după Hristos şi învăţăturile Lui şi astăzi este o cale grea, o cale de durere şi de lacrimi. De-o parte, viaţa va scoate înaintea voastră necazuri şi dureri şi va pune cruci grele pe umerii voştri, iar de altă parte, satana cu ispitele şi amăgirile lui vă va îndemna să lăsaţi această cale grea şi să apucaţi pe cea largă şi uşoară ce duce la pieire. Dar voi, femeilor, de nimic să nu vă temeţi. Nici ostaşii, nici iudeii n-au putut opri calea femeilor ce mergeau după Hristos; aşa şi pe voi, nici greutăţile vieţii, nici ispitele satanei să nu vă poată abate de la calea ce duce după Hristos”…
Femeilor! Lacrimile şi durerile din această lume îl apropie pe om de Dumnezeu. Vă aduceţi aminte cum, în vremea războiului, suferinţele v-au apropiat mai tare ca oricând de Dumnezeu. | Continuare »

Evreii care vorbeau greceşte cârteau

Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei
din Meditaţii la Apostolul din Duminica mironosițelor

În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele (Fapte 6, 1).

TDorz1Orice cârtire şi orice murmurare, la orice om, vine dintr-o nemulţumire sau din mai multe.
Orice nemulţumire vine dintr-o nedreptate sau din mai multe.
Şi orice nedreptate vine dintr-un păcat sau din mai multe.
Între credincioşii adevăraţi, acestea nu trebuie să se întâmple niciodată, fiindcă ei, având dragoste care niciodată nu-şi caută folosul său, nu numai că nimeni nu va nedreptăţi pe nimeni, dar fiecare va căuta folosul fiecăruia.
Astfel, toţi sunt fericiţi şi nimeni n-are motiv să murmure, să cârtească, să se plângă.

Aşa ar trebui să fie pretutindeni unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste suflete şi unde Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte cu putere, cu semne şi cu minuni, prin trimişii lui Hristos, peste care se vede strălucit pecetea harului Său.
Dar nu totdeauna este aşa, fiindcă nu toţi câţi vin într-o adunare duhovnicească au Duhul Sfânt.
Şi nu toţi cei care vin în staulul lui Hristos sunt oile Lui.
Mai sunt acolo şi câini săriţi peste gard.
Mai sunt şi vulpi intrate prin gard.
Mai sunt şi şerpi băgaţi pe sub gardul lucrării Domnului.
Iar toţi aceştia, vorbind o limbă străină de a poporului sfânt, având o fire străină şi o ţintă străină, vor face totdeauna lucruri care dau naştere la murmure, la cârtiri, la rele, la tulburări şi la rătăciri.

Despre primele tulburări făcute în Biserica Creştină, Sfânta Scriptură spune că le-au provocat cei care vorbeau greceşte… Aceştia erau evrei veniţi din alte părţi şi strămutaţi în Ierusalim, de prin Asia Mică, Egipt şi din coloniile greceşti din Răsărit.
Aceştia au venit în Ierusalim, dar nici nu vorbeau limba lui, nici n-aveau obiceiurile lui, nici nu se uniseră cu duhul lui. Mai păstrau încă în ale lor tot ce avuseseră de la străinii pe unde erau împrăştiaţi şi dintre care veniseră în Ierusalim.
O, ce mare lucru este cuvântul: ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea, uită pe poporul tău şi casa tatălui tău şi atunci împăratul îţi va pofti frumuseţea – şi, fiindcă este Domnul tău, adu-I închinăciunile tale (Psalm 45, 10). | Continuare »

ÎN LUNGA NOAPTE

În lunga noapte-a aşteptării
ce-atât de tristă ne-a cuprins,
Iisuse, cântecele toate
şi bucuriile s-au stins.

Doar sus, pe culmile vegherii,
un singur cântec mai e viu,
un singur dor mai stă de strajă
prin al furtunilor târziu.

Pe cea mai naltă creangă cântă,
răzbătător şi neînvins,
mai sus ca urletul furtunii
şi mai spre larg hotar întins.

E cântecul credinţei noastre,
biruitor şi neschimbat,
acordurile lui curate
mereu mai nalt şi larg străbat.

Iisuse, umple-l de putere,
în lume iarăşi renăscând
nebiruită-ncredinţarea
că Tu vei reveni curând!

Să nu ne-nvingă întristarea
şi nici singurătatea grea,
nici teama nopţii-apăsătoare,
nici dor străin de voia Ta,

Ci, biruind cu uşurinţă
puterea orişicărui rău,
c-o mai puternică credinţă,
să cânte Viitorul Tău!

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

[Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele!]

[Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele!]

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. | Continuare »

Credința

Credinţa, nu-ţi vinde credinţa dintâi,
cu primele doruri, în ea să rămâi.
Şi prima lucrare şi primul avânt,
şi-ntâile lacrimi să le-ai legământ.

Credinţa, nu-ţi pierde credinţa ce-o ai,
ea-i preţul iertării şi puntea spre rai,
ţi-e mamă şi frate, credinţa dintâi,
şi casă, şi pâine: statornic rămâi!

Credinţa ţi-o creşte în Domnul cu zel,
nu-ţi pese de jertfa ce-o dai pentru El.
Mai nalt ţine steagul şi crezul frumos,
o cinste eternă să fii lui Hristos!

Credinţa să-ţi fie alături la jug,
alături pe cruce, alături la plug
alături la bine, alături la greu,
că-n toate ţi-e pază pe veci Dumnezeu.

Credinţa păstrează-ţi cât eşti pe pământ,
dă-i tot ce-i în tine mai bun şi mai sfânt,
dă-i roua din lacrimi, dă-i caldul sărut
şi-o du pân-la moarte pe cea de-nceput!

Lidia Hamza, Blid de lut

LUMINĂ-I CHIPUL TĂU

Lumină-I Chipul Tău iubit,
din orice parte-ar fi privit –
şi cine-L caută credincios
ajunge şi el luminos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Frumseţe-i drumul Tău curat,
pe orice vreme-ar fi umblat –
şi cine-l ţine credincios
mereu va fi tot mai frumos.
Tu eşti frumseţe, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Iubire-i Duhul Tău Sfinţit
în orice suflet L-a simţit –
şi cine-L poartă credincios
e tot mai de iubit folos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Blândeţe-i Glasul Tău cel bun
şi-n cei ce-l tac, şi-n cei ce-l spun –
şi cine-l duce credincios
e tot mai blând şi mai duios.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Sfinţire-i Voia Ta mereu,
şi-n timp uşor, şi-n timpul greu –
şi cine-o face credincios
tot mai sfinţit va fi-n Hristos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

„NU ESTE AICI, CI S-A SCULAT” Marcu 16, 6

„NU ESTE AICI, CI S-A SCULAT” Marcu 16, 6

Părintele Vasile Ouatu

Cu adevărat, cel ce a dus o viată plină de păcate şi care, ca fiul risipitor, s-a dezmeticit, căci a văzut prăpastia în care se afun¬da, şi a venit iarăşi la Dumnezeu şi Biserica Sa nu poate să mai fie tovarăş cu cei ce încă îşi duc o viaţă fără de Dumnezeu. El s-a sculat din ticăloşia în care se afla. El nu mai are ce căuta în locul de pierzanie pentru suflet.
În zadar îl vei mai căuta în acele locuri. În zadar vei întreba de el pe foştii săi tovarăşi, căci toţi îţi vor răspunde: „S-a sculat, numai este aici!”.
O, fratele meu, tu care duci în¬că o viaţă fără de Dumnezeu şi stai departe de Biserica Sa, tu până când zăboveşti în calea pier¬zaniei?
Tu nu vrei să te scoli şi să te ridici din starea de păcat şi tică¬loşie sufletească în care te afli?
Nu vrei tu să-ţi părăseşti to¬varăşii cei răi, care te duc la moar¬tea trupească şi sufletească?
Până când încă zăboveşti? Nu amâna pentru altă dată, că va fi prea târziu.
Scoală-te, fratele meu! Părăse¬şte calea păcatului şi vino la Domnul.
Nu te mai uita înapoi la viaţa pierdută, ci uită-te numai înainte, la viaţa şi bucuria pe care Hristos ţi-o făgăduieşte. Haide, ridică-te şi vino în Oastea Domnului Iisus!
Hristos a murit pentru păcate¬le tale, dar azi Hristos a înviat, pentru ca ţie să-ţi dea biruinţa asupra morţii şi asupra păcatului.
Fă-ne, frate, bucuria ca azi să-i auzim pe tovarăşi tăi de altădată că tu nu mai eşti cu ei, ci te-ai sculat şi-n Oaste ai intrat.
Hai, frate! Hristos e cu noi. El ne dă putere.

«Ostaşul Domnului» nr. 1 / 15 apr. 1934, p. 7

LA ZIUA ÎNVIERII DOMNULUI ŞI NEAMULUI

Din UN IUBITOR AL SUFLETULUI NEAMULUI ROMÂNESC, PĂRINTELE IOSIF TRIFA, Antologie îngrijită de Ovidiu Rus

„Ziua învierii, popoarelor, să ne luminăm“
(Canonul Paştilor)

Aşa ne strigă cântarea bisericească de azi, să ne luminăm, adică să înţelegem ce dar mare şi sfânt înseamnă nouă praznicul cel mare al Învierii Domnului. Hristos a înviat şi, prin învierea Sa, ne-a arătat că nici viaţa noastră nu se gată cu aceea că intrăm în pământ şi ne prefacem acolo praf şi cenuşă, ci ne vom ridica, vom învia şi noi spre o altă nouă, netrecătoare viaţă, dincolo de mormânt. Ziua învierii ne chezăşuieşte dar că nu este moarte, nici întuneric, ci înviere, viaţă, lumină după ce intrăm în pământ. Ea este deci praznicul luminii, vieţii şi bucuriei. Dar sfântul şi marele praznic al Învierii ne aduce nu numai lumină şi bucurii, ci şi îndemnuri spre viaţa cea adevărată. Învierea strigă, îndeamnă pe fiecare om să se scoale, să iese din răutăţi şi păcate. Despre Iisus citim că, înviind, S-a coborât între cei morţi şi că pe cei ce zăceau în mormânturi i-a trezit şi i-a ridicat la viaţă. Prin sfânta Sa înviere, tot acelaşi lucru îl face Iisus şi azi, ca şi atunci. Că şi azi sunt destui morţi şi sunt destule morminte. Ştiu că dumneavoastră vă gândiţi la morţii ce dorm în ţintirim. Dar mai sunt şi altfel de morţi, care vorbesc, umblă, trăiesc între noi. Vă aduceţi aminte că în Evanghelie se spune despre fiul cel pierdut că „mort era“, cu toate că el câştiga (îngrijea – n.n) de porci. Aşa şi între oameni, toţi cei apucaţi pe căile rele şi rătăcite, toţi cei ce stăruie în fărădelegi şi păcate sunt un fel de morţi cu sufletul. Şi sunt şi morminte destule afară din ţintirim, căci casa în care se sting rugăciunile, se lasă moravurile cele bune şi în locul lor se aprind sudalmele, neînţelegerile şi alte rele ce poate fi acea casă altceva decât un mormânt negru şi trist în care locuiesc oameni morţi cu sufletul? | Continuare »

AU PRINS DECI PE IISUS ŞI L-AU LEGAT

 

Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru, Meditații la Evanghelia după Ioan

Ceata ostaşilor, căpitanul lor şi aprozii iudeilor au prins deci pe Iisus şi L-au legat (Ioan 18, 12).

Slujba lui Iuda se încheiase. Şefia lui se sfârşise. Un alt căpitan îi luase acum locul lui Iuda la conducerea gloatei.
De acum Iuda, din conducător, devine un nimic incomod. O zdreanţă stânjenitoare, de care fiecare va căuta să se lepede cu scârbă şi să se scape cât mai degrabă.
Până când el va deveni astfel şi pentru sine însuşi. O zdreanţă nefolositoare şi scârboasă. Şi va căuta să se scape de lepădătura sa prin singura şi ultima posibilitate mai dorită şi mai plăcută diavolului: sinuciderea.

Oricât de greu ne vine să privim la Iuda, la această zdreanţă tăvălită în murdăria celui mai cumplit dintre toate păcatele – trădarea şi vânzarea, tot suntem siliţi să-i mai aruncăm câte o privire îngrozită din când în când.
Spre a ne înspăimânta de prăbuşirea lui Iuda, trăgând cutremurătoare învăţăminte.
Pentru noi şi pentru alţii, mai ales în împrejurările în care ne găsim noi şi Lucrarea lui Hristos de multe ori.

Au prins deci pe Iisus şi L-au legat.
Pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu, care sunt atât de adânci şi atât de neînţelese pentru noi, de multe ori sunt alese cele mai cutremurătoare căi.
Cel mai greu de înţeles lucru pentru noi este rostul suferinţei în viaţa omenirii. Şi mai ales în viaţa celor mai buni dintre oameni.
Dar noi trebuie să ne pătrundem de marele adevăr care luminează orice taină.
În taina suferinţei, adevărul ne arată că este ispăşirea păcatului.
Păcatul este acela care a adus în lume suferinţa. Înainte de păcat suferinţa nu era cunoscută.
Deci înainte de orice, în suferinţă este şi ispăşire.
Ispăşirea înseamnă curăţire, împăcare, sfinţire, dragoste, lumină şi desăvârşire. Toate acestea se cuprind în ispăşire. Şi nu sunt fără ea. Iar ispăşire nu poate să fie fără suferinţă. | Continuare »

Călăul

Când L-au luat răstignitorii
şi-n haina roşie-mbrăcat,
L-au dus la locul răstignirii,
– privea senin şi resemnat.

Ştia că trebuie să moară,
dar va-nvia a treia zi,
că iadul,
moartea
şi păcatul
prin moarte le va birui!

În urma Lui râdea călăul
şi, împingându-L, le spunea:
– Acesta-i Împăratul vostru,
îngenuncheaţi ’naintea Sa!

Mă voi pleca şi eu, Iisuse,
în faţa Ta ai să mă vezi,
îmi pare bine că eşti Rege
şi astăzi Te încoronezi!

Ţi-am pregătit cunună scumpă,
pe cap Ţi-am aşezat-o noi,
Ţi-s gata crucea şi mormântul
şi poţi să-nvii din nou apoi. | Continuare »

Vor vedea pe Cine au străpuns

Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră

„Şi în altă parte, Scriptura mai zice: «Vor vedea pe Cine au străpuns».“ (Ioan 19, 37)

Cei care L-au străpuns pe Iisus atunci au şi văzut îndată pe Cine au străpuns.
Sutaşul şi cei ce-L păzeau pe Iisus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi toate cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „…Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!“ (Mt. 27, 54).
Înfricoşarea sutaşului l-a făcut să creadă în Iisus. Credinţa l-a făcut să se hotărască pentru El.
Şi astfel, sângele din Coasta Sfântă a lui Iisus, pe care chiar el o străpunsese, i-a spălat sufletul său şi conştiinţa sa de greutatea păcatului săvârşit.
Sutaşul acesta, Longinus, se spune că a fost printre primii creştini şi martiri ai lui Iisus.

De străpungerea coastei Domnului ne-am făcut şi noi cu toţii vinovaţi!
Prin păcatele noastre, şi noi am săvârşit această faptă cumplită. Fiecare păcat pe care l-am făcut cu vorba sau cu fapta s-a prefăcut o suliţă cu care L-am străpuns pe Scumpul nostru Mântuitor şi Răscumpărător Iisus.
Ce dureroase trebuie să fi fost pentru Inima Lui simţitoare loviturile sălbatice ale înjurăturilor, ale bârfelilor, ale vorbelor noastre ruşinoase! Şi ale faptelor noastre nedrepte, necinstite şi necurate!

Dar slăvită să fie dragostea şi îndurarea Lui de noi şi binecuvântată să fie clipa când ochii noştri s-au deschis ca să vedem Cine este Acela pe Care şi noi L-am străpuns.
Binecuvântat să fie Harul care ne-a îngenuncheat atunci la picioarele Crucii lui Iisus, ca să-I spălăm rănile făcute de noi, cu lacrimile noastre de pocăinţă şi de îndreptare. | Continuare »

SĂ NU TE PLÂNGI

Să nu te plângi când pari că singur
ai mai rămas luptând din toţi,
tu nu-i vezi, dar în lupta sfântă
ai mii şi zeci de mii de soţi.

Tu nu-i cunoşti, că numai Domnul
cunoaşte-n orice loc pe-ai Lui,
dar c-ai rămas în luptă singur
tu niciodată să nu spui.

Căci Marele Hristos nu-Şi lasă
nici lupta, nici Cuvântul Său;
nenumărată-i Oastea care
învinge zilnic pe cel rău.

Noi nu vedem decât în faţă,
puţin şi-ngust din sfântul Ţel,
întreagă-ntindere a luptei
şi câţi luptăm, – o ştie El.

Să nu te plângi când crezi că singur
ai mai rămas luptând din toţi,
dacă-ai vedea, ai şti că-n luptă
ai mii şi zeci de mii de soţi.

Ci-ncrede-te-n Hristos şi luptă
nebiruit şi credincios
şi lasă toate celelalte
deplin în grija lui Hristos.

Traian Dorz, Cântări de drum