„Ca să nu mă trufesc cu bogăţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup“ (II Corinteni 12, 7).
„Căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus“ ( Galateni 6, 17).
Acestea sunt două mărturii ale Sfântului și Dumnezeiescului Apostol Pavel.
Este uimitoare ascensiunea duhovnicească a acestui sfânt apostol al lui Hristos. Se cunoaște faptul că Sfântul Apostol Pavel a fost un prigonitor al lui Hristos, care, pe drumul Damascului L-a descoperit pe Hristos, orbit fiind de lumina dumnezeiască a Acestuia. Și că orbirea lui a fost vindecată de preotul Anania din Damasc. Și că, deși vindecat și plin de Duh Sfânt, Sfântul Apostol Pavel a rămas cu o rană la ochi toată viața. De asemeni, știm că el însuși s-a rugat Domnului de trei ori ca să i se vindece rana, primind din partea Domnului ca răspuns: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciuni“ (II Corinteni 12, 9).
Și, într-adevăr Sfântului Apostol Pavel chiar i-au fost îndeajuns harul lui Dumnezeu și plinătatea Duhului Sfânt.
Auzim uneori că rana sfântului ar fi urmarea păcatului prigonirii lui Hristos, a luptei sale împotriva lui Dumnezeu. Și poate că chiar așa și este. Noi nu știm. Doar atât înțelegem: că „bogăția descoperirilor“ era atât de mare, că a propovăduit despre învățătura lui Hristos cu mult înainte de a cunoaște pe Sfântul Apostol Petru. | Continuare »
Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului
În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată legea şi prorocii”. În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre… Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I In 4, 10-11). „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Iisus Mântuitorul apostolilor săi cuvintele: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum şi Eu v-am iubit pe voi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13, 34-35). Dar Mântuitorul n-a predicat iubire numai între ucenicii Săi, ci a predicat o iubire largă a „de-aproapelui”, oricine ar fi el. În legea lui Moise, iubirea era închisă între graniţele „fiilor lui Israel”. Tot ce nu era din Israel putea fi – şi trebuia chiar – urât, dispreţuit, ba şi ucis câteodată.
Iisus Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-aproapelui, a iubirii chiar şi a vrăjmaşilor noştri. Mântuitorul a început să înveţe mai întâi în lume că fiecare om e un suflet a lui Dumnezeu, e un frate al nostru în Dumnezeu, care trebuie iertat, iubit şi adus la lumina vieţii. Iisus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni şi, până va fi această lume, nu se va ivi o învăţătură mai minunată decât aceasta. | Continuare »
Preot IOSIF TRIFA, din Trăim vremuri biblice
În anii din urmă parcă s-a schimbat cu totul şi mersul vremii. Vremea trece brusc, pe neaşteptate, de la o stare la alta. Vara avem valuri de foc ce se perindă cu valuri de furtuni, grindină şi ape. Iar iarna avem valuri de ger ce se perindă cu moişte.
Astronomii spun că mersul neobişnuit al vremii ar fi în legătură cu soarele.
Tot din unsprezece în unsprezece ani, cică puterile de foc şi de magnetism ale soarelui lucrează cu putere mai mare şi atunci se ivesc pe suprafaţa lui nişte enorme pete solare. Unele dintre astfel de pete solare sunt de două-trei ori mai mari ca pământul. Din ele ţâşnesc flăcări uriaşe ce ating înălţimi de sute de mii de kilometri (în fotografia de alături se văd pe bolta soarelui două astfel de pete cu ţâşniri de flăcări uriaşe).
Astfel de ani cu „pete solare“ au fost anii 1907, 1918 şi 1929. Aceste „pete solare“, cică ar fi cauza valurilor de ger, secetă, furtuni, cutremure, revărsări de ape şi alte tempeste din zilele noastre.
„Soarele este marele vinovat“, zic astronomii. Soarele, cu petele lui, este cauza tulburărilor ce s-au ivit în timpul din urmă în umblarea vremii.
Şi iaca aşa, iubite cititorule, ştiinţa a aflat că marele vinovat al nenorocirilor din vremurile noastre ar fi soarele, soarele drăguţul, care ne dă lumină, căldură şi viaţă.
Ah! Ce ticălos mare este omul! El nu află niciodată vina nenorocirilor în el însuşi, ci numai în afară de el! Domnul Dumnezeu ne ceartă pentru fărădelegile noastre cu vremea nepotrivită şi noi punem vina… pe soare.
Nu soarele este de vină, ci noi şi purtările noastre. Umblarea vremii s-a schimbat din pricina grozavelor pete sufleteşti care s-au ivit în viaţa cea sufletească a oamenilor. E plină lumea de răutăţi.
Vremea este şi ea o strigare a Tatălui Ceresc să ne lăsăm de toate acestea şi să ne întoarcem de îndată la El.
„Şi se vor ivi semne în lună şi în soare“, zice Evanghelia (Matei 24, 29). Aceste semne, pe care astronomii le numesc pete, strigă şi ele după noi să ne lăsăm îndată de păcate şi să ne întoarcem la Tatăl Ceresc.
Mulţi oameni cântă toată viaţa lor numai pentru pricini lumeşti, pentru pricini deşarte sau chiar şi urâte… Dar puţini sunt oamenii care cântă pentru pricini binecuvântate şi folositoare.
Puţini sunt cei ale căror cântări şi lacrimi izbucnesc din pricina lui Hristos şi din pricina adorării lui Dumnezeu sau din pricina bucuriei şi a revărsării Duhului Sfânt şi a laudelor Lui. Prea mulţi sunt acei oameni care preamăresc prin cântările lor păcatul şi ura, sau răzbunarea şi stricăciunea, sau desfătarea, sau deşertăciunea lumii acesteia.
Sunt mulţi care cântă toată viaţa lor cu veselie pentru diavolul. Vai de ei, căci cântecele acestora li se vor preface foarte curând în gemete veşnice şi chiuiturile lor de veselie, în ţipete de groază, de deznădejde şi de durere veşnică (Lc 6, 25 şi 16, 24).
Puţini sunt cei care cântă pentru Dumnezeu, – dar cântările acestora sunt adeseori scăldate în lacrimi, căci pe pământul acesta, cei care cântă pentru Hristos trebuie să cânte în pribegie şi în necazuri, în suferinţe şi în prigoniri sau în singurătate şi în batjocuri, – iar acolo totdeauna cântările sunt însoţite de lacrimi.
Nu aici pe pământul acesta, nu aici unde totul este amăgire şi schimbare socotesc cei credincioşi că este fericirea şi răsplata lor, ci Acolo unde totul este Adevăr şi Statornicie (Isaia 65, 16-19; In 16, 22; I Ptr 1, 6-9). Căci nu acum, ci atunci se va vedea ce a fost vrednic de cântat şi ce a fost vrednic de plâns. Ce a fost vrednic de primit şi ce de lepădat. Cine au fost cei cu adevărat înţelepţi şi cine cei nebuni. | Continuare »
Cornelu Rusu
- „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi asemenea.“ (Luca 6, 31-32)
Nu putem avea privirea sănătoasă îndreptată spre oameni şi nu se poate realiza buna înţelegere între oameni decât prin iubirea deplină a Domnului Iisus Hristos.
A iubi pe aproapele înseamnă să renunţi la tine însuţi; ori aceasta este cu neputinţă omului firesc şi nenăscut de Sus (cf. Ioan 3, 3). Numai avându-L pe Hristos-Domnul şi trăind cu El şi în El îi vom vedea pe oameni aşa cum i-a văzut El. Numai în starea de înnoire duhovnicească duhul ne îndreaptă spre oameni, ca, prin viaţă înduhov-nicită, să-i atragem la Hristos-Domnul.
Saul din Tars a prigonit peste măsură pe „unşii Domnului“, atâta vreme cât râvna îi venea din ştiinţa învăţată din cărţi. Dar, când s-a întâlnit cu Stăpânul pe drumul Damascului, a renunţat la tot ce iubise; năzuinţele i s-au ruinat până în străfunduri şi, devenind „omul nou, născut din Duhul“, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige pe Hristos-Domnul, propovăduindu-L şi jertfindu-se pentru El; ba, şi mai mult, găsind plăcere în suferinţa pentru El.
| Continuare »
O, suflet ce te-afunzi tânjind
în apele-ntristării grele,
cât aş dori să te cuprind
cu mreaja-ndemnurilor mele
Şi cât aş vrea să te atrag,
cu ştirea ta sau fără ştire,
legat cu glasul cel mai drag
spre-un dulce rug de strălucire!
Şi-ajuns acolo, descălţat
de-a firii vechi încălţăminte,
să-ncepi să mergi străluminat
de-un foc nebănuit nainte,
Căci tu nici nu gândeşti acum
când paşti trăirile mărunte
câte minuni te-aşteaptă-n drum
şi câte străluciri pe munte!
Traian Dorz – Cântări de drum
Chinul pocăinţei tale
fie-atât de zbuciumat
cât să nu fi-avut mai tare
nici vreo poftă spre păcat.
Căci dacă tu n-ai spre Domnul
azi mai mult şi mai frumos
decât tot ce-aveai spre lume,
– nu eşti vrednic de Hristos.
Râvna pentru Casa Sfântă
fie-atât de-aprinsă cât
nici vreo patimă nainte
să nu-ţi mai fi fost atât.
Dragostea cerească-n tine
mai aprinsă să ţi-o ai
decât cea mai pătimaşă
când cel mai lumesc erai.
Foamea de Cuvântul Vieţii
să te-alerge mai flămând
decât orice lăcomie
şi plăcere oarecând.
Clipa rugăciunii tale
poarte-ţi sufletul în Sus
cum ţi l-ai dori, la moarte,
dus de îngeri la Iisus.
Slava pentru Sfântul Nume
al lui Dumnezeu să-ţi dea
stări mai dulci,
cântări mai-nalte
decât tot ce poţi avea.
Traian Dorz, Cântări nemuritoare
Traian Dorz
Ce grea e lupta sfântă s-o duci pân’ la sfârşit,
pe-atât de mulţi, ispita pe drum i-a prăbuşit,
pe-atât de mulţi, vreo cursă cu zâmbet şi cu jind
i-a-nfăşurat cu flăcări
– şi i-am văzut pierind…
O, nu-i uşoară crucea s-o duci cum vrea Iisus,
cât de puţini mai suie,
– şi cât de mulţi s-au dus…
cât de puţini mai luptă,
ce mulţi s-au lepădat
ori duşi de-o rătăcire, ori morţi de vreun păcat.
Câţi am plecat odată pe calea lui Hristos
cu steaguri şi mulţime, pe scurtul drum frumos,
ce nume lăudate, ce promisiuni, – ce lei…
– iar azi, după furtună, ce-a mai rămas din ei?…
Ce scumpă-i mântuirea pe care-o dă Iisus,
dar ce puţini o află, ducând-o până Sus!
A lumii „mântuire“ uşor o poţi avea,
dar nimeni, niciodată n-a mers în cer cu ea!
…O, sufletul meu, ţine-ţi cuvântul ce l-ai spus,
du-ţi scumpa mântuire cum fraţii sfinţi şi-au dus,
cărarea dreaptă ţine-o pe mijlocul ei sfânt.
Hristos te-aşteaptă-n capăt
cu cel mai drag veşmânt…
Vorbirea fratelui Titus Neculcea de la nunta de la Leorda – 26 iulie 1981
Ştim că Scriptura este plină de semne arătătoare. Chiar şi pământul, şi lucrurile din jurul nostru, toate sunt nişte semne care ne vorbesc despre Dumnezeu. Toate Îl arată. Ştiţi ce a spus îngerul când le a vorbit păstorilor, la Naşterea Domnului Iisus: „Mergeţi în cetate şi iată semnul: veţi vedea un Prunc înfăşat, în iesle”. „Iată semnul…”.
Dar nu vorbim prea mult despre acestea. Trecem la un semn prin care ne putem verifica. El este semnul Sfintei Cruci, aşa cum îl facem noi. Deşi unii ne învinuiesc că îl facem, noi rămânem, făcându-l mai departe, pentru că este un semn arătat şi proorocit chiar în Sfintele Scripturi. Spune în Isaia 13: „…pe un munte înalt, pleşuv, faceţi semn cu mâna, ca să vină la porţile asupritorilor!”. Muntele înalt e Golgota, semnul e [crucea de pe el] (…). [Dar gol], semnul crucii încă nu mântuieşte, dacă nu este primită şi Jertfa de pe el. Împreună cu Jertfa, semnul Crucii are putere. Dar dacă ai înlăturat şi ai negat, ai tăgăduit jertfa şi ascultarea de Hristos, semnul acesta rămâne un semn gol, fără putere şi fără să te ajute la ceva.
Acesta este semnul pe care în facem noi şi cu care ne însemnăm totdeauna când facem rugăciunile noastre şi când vorbim în Numele Domnului. (…)
Dar aici în Ezechiel arată despre un alt semn. Semnul credinţei, pe care ţi-l pune Dumnezeu în inimă atunci când ai primit Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când ţi-a venit în inimă căinţa şi dorinţa, şi scârba de păcat. Atunci când te-ai hotărât să te întorci la Dumnezeu. Atunci când ai avut sentimentul remuşcării de tot ce ai făcut în viaţa ta, când ţi s-a luminat mintea şi ai început să vezi lucrurile altcumva, nu aşa cum le vedeai până când ai ajuns la Evanghelie. În momentul în care ai primit puterea credinţei şi te-ai hotărât să nu mai mergi la păcat şi să nu-l mai faci, să-ţi fie scârbă de urâciunile ce se fac în cetate, aşa cum am citit aici: „…fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se fac acolo”. Căci numai aceştia sunt însemnaţi: care gem şi suspină de ceea ce văd zilnic că se face în cetate. Şi când ţi-a venit în suflet ura împotriva beţiei, împotriva fumatului, împotriva desfrânării, împotriva celorlalte pofte, împotriva a tot ce-i rău şi păcătos, când te-ai scârbit de toate acestea, atunci, fratele meu, te-a însemnat Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu te-a însemnat cu pecetea Lui minunată. (…) | Continuare »
Sfântul Nicolae VELIMIROVICI
Mare este puterea adevărului şi nimic în lume nu poate să-i ia puterea. Mare este puterea tămăduitoare a adevărului şi nu există nici o suferinţă ori slăbiciune în lume pe care adevărul să nu o poată vindeca.
În suferinţa şi slăbiciunea lor, bolnavii caută un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va căuta un doctor care să le dea leacurile cele mai dulci, ci fiecare va voi ca cineva să le dea unul tămăduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cât leacul dat este mai amar şi cu cât lucrarea de vindecare este mai complicată, cu atât se pare că bolnavul are încredere mai mare în doctor.
De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci când îl oferă mâna lui Dumnezeu? De ce se caută şi se aşteaptă numai bomboane din mâna lui Dumnezeu? Pentru că oamenii nu simt cât de primejdioasă este boală păcatului lor şi cred că se pot vindeca numai cu bomboane.
O, dacă oamenii s-ar întreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupeşti sunt atât de amare! Duhul Sfânt le-ar răspunde: pentru a se gândi la amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Căci, aşa cum boala trupească dă o închipuire asupra bolii duhovniceşti, tot la fel leacurile pentru bolile trupeşti au aceeaşi lucrare, prin asemănare cu boala duhovnicească.
Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale şi pricinuitoare de urmări, cu mult mai grele decât bolile trupului? Atunci, cum să nu fie leacurile duhovniceşti cu mult mai amare decât acelea pentru trup?
Oamenii au mare grijă de trupurile lor; şi atunci când trupurile lor se îmbolnăvesc, nu se dau în lături de la nici un fel de osteneală, timp sau bani pentru a-şi restabili sănătatea. În acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o staţiune balneoclimaterică nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amară, mai ales când ei sunt conştienţi că se apropie moartea trupească. O, de-ar fi oamenii la fel de preocupaţi pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de stăruitori, căutând vindecarea şi un vindecător pentru sufletele lor! | Continuare »
Traian Dorz,
din volumul «MINUNE ŞI TAINĂ»
Marie, Maică Fericită
a Fiului lui Dumnezeu,
tu ne eşti pilda cea mai naltă
în toate, tuturor, mereu;
în curăţie, în răbdare,
în dragoste şi-n trai sfinţit,
tu, lui Hristos, nedespărţită
şi ţie, El, nedespărţit.
Fii binecuvântată,
o, Maică Preacurată,
tu eşti acuma Sus,
la dreapta lui Iisus;
– aşa să fim mereu
şi noi cu Dumnezeu.
Învaţă-ne pe toţi întruna
cum să-L urmăm şi noi la fel,
cu toţi să dobândim cununa
vieţii veşnice la El!
Şi-ajută-ne cu rugăciunea
şi pilda ta pe toţi, mereu,
ca să putem trăi minunea
de-a fi pe veci cu Dumnezeu.
![[Mijlocitoarea Întrupării Dumnezeieşti]](http://comorinemuritoare.ro/bLOGOS/wp-content/uploads/2012/09/Nasterea-Maicii-Domnului-7.jpg)
Traian Dorz, Numele Biruitorului – cap. 20 – fragment
11. Mulţi sunt acei tâlcuitori care au văzut în Psalmi, arătată în chip profetic, starea Preasfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, care, prin alegerea cea tainică şi înţeleaptă a lui Dumnezeu (Isaia 7, 14; Mica 5, 3; Mt 1, 23-24; Gal 4, 4), a fost rânduită mai dinainte să fie mijlocitoarea Întrupării Dumnezeieşti, spre împlinirea Voii lui Dumnezeu şi mântuirea tuturor oamenilor (I Tim 2, 4).
12. Maica Domnului Iisus, acest vas sfânt şi deosebit de ales, a fost mijlocul cel mai sfinţit şi folositor Stăpânului pentru Întruparea şi Lucrarea Sa sfântă, de aceea este şi drept să se bucure de cea mai deosebită cinste dintre toţi aleşii lui Dumnezeu.
13. Despre Maica Domnului toate Scripturile vorbesc arătând-o mereu împreună cu Fiul şi Dumnezeul ei. Fiind lângă El în profeţii, lângă El în mărturisire şi în jertfă, este drept să fie lângă El şi în Veşnicia Slăvită a Lui.
14. Dacă Solomon, fiul înţelepciunii, s-a purtat cu atâta respect şi cinste faţă de mama lui (I Împ 2, 19), aşezând-o la dreapta sa în vremea slavei sale, – cu cât mai mult Împăratul Înţelepciunii, Hristos, va face astfel Sfintei Sale Mame, înaintea căreia arhanghelul ceresc s-a plecat, spunându-i: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har” (Lc 1, 28). Pentru că ea a avut o chemare nespus mai slăvită ca mama lui Solomon. | Continuare »
Fecioară Marie,
tu, crin de lumină
şi uşă divină!
Noi, umiliţii
Şi obidiţii,
Rugămu-ne ţie,
Fecioară Marie!
Fecioară Marie,
Tu, rază de soare,
Preasfântă splendoare!
Negură deasă,
Griji ne apasă,
Ne dă bucurie,
Fecioară Marie!
Fecioară Marie,
Luceafărul serii
Şi Maica durerii!
Ne miluieşte
Şi izbăveşte
Din orice urgie,
Fecioară Marie!
Fecioară Marie,
Tu, Eva cea nouă,
A cerului rouă!
Prin tine-omenirea
Cunoaşte Iubirea
Ce nalţă-tărie,
Fecioară Marie!
Gheorghe Precupescu
În ziua-aceea, stând deoparte, Învăţătorul Şi-a luat
pe-nvăţăceii Săi la Sine
şi-o pildă le-a grăit, zicând:
– Era un Om ce-avea odată o rodnică livadă plină
cu fel de fel de pomi de roadă,
la marginea unei păduri.
El Şi-a trimis acolo Fiul ca s-o lucreze,
s-o păzească
şi multă roadă să-I aducă din ea la vreme de cules.
Atuncea, Fiul Îşi alese din lucrătorii buni o seamă
şi El cu ei, lucrând alături, sădeau şi altoiau mereu
cu dragoste-ngrijind livada de pomi
şi tineri, şi bătrâni.
Se bucura adânc Stăpânul
văzând cum cresc mereu şi-n număr
şi-n frumuseţe pomii rodnici
pe-ntinsul scumpei Lui livezi,
mlădiţele din soi sălbatic crescute-n al pădurii-ntins
erau sădite şi-altoite în brazda tinerei grădini
în locul celor fără roadă,
în locul celor ce se uscă
şi-a celor care se dezbină
sau pier îmbătrâniţi şi goi… | Continuare »
De câte ori citesc această minunată pildă, îmi aduc aminte de soarta neamurilor şi a profeţilor lor. Căci aici nu e vorba de viţa de vie şi de lucrătorii ei, ci de virtuţile pe care le-a sădit Dumnezeu în sufletul omului de la zidirea lui şi de buna chivernisire cu care suntem datori faţă de acestea.
Dumnezeu n-a lăsat neamurile în grija sorţii oarbe, ci le conduce şi astăzi prin înţeleapta povaţă a profeţilor mari şi le cere din când în când socoteală de roadele vieţii lor.
Ce fac însă neamurile? De obicei, în loc să-i primească pe profeţi cu flori şi cântece de slavă, în loc să-i înconjoare cu toată dragostea sufletului lor şi să le urmeze îndemnurile mântuitoare, îi ucid. Dacă nu cu pietre, cum au făcut iudeii, cel puţin cu neascultarea lor. Aceasta a fost soarta tuturor profeţilor; aceasta a fost şi soarta celui mai mare profet – a lui Iisus – care, mântuind lumea, drept răsplată, a fost răstignit pe cruce. | Continuare »
Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an
Zis-a Domnul pilda acesta: „Un om oarecare, stăpân al casei sale, a sădit o vie; a îngrădit o împrejur cu gard, şi a săpat într însa teasc, şi a zidit turn, şi a dat o lucrătorilor, iar el s a dus departe. Iar când s a apropiat vremea roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să ia roadele ei. Dar lucrătorii, prinzând pe slugile lui, pe unul l au bătut, iar pe altul l au omorât, iar pe altul cu pietre l au ucis. Iarăşi a trimis şi pe alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi le-a făcut şi acelora aşijderea. Iar mai pe urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: «Se vor ruşina de fiul meu».
Însă lucrătorii, văzând pe fiul, au zis întru sine: «Acesta este moştenitorul; veniţi să l omorâm pe el şi să stăpânim moştenirea lui». Şi, prinzându l pe el, l au scos afară din vie şi l au omorât. Deci, când va veni domnul viei, ce va face lucrătorilor acelora?” Zis au Lui: „Pe cei răi cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători, care vor da lui roadele la vremea lor”. Zis a lor Iisus: „Au nici odinioară n-aţi citit în Scripturi: Piatra pe care nu a băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s a făcut în capul unghiului; de la Domnul s a făcut aceasta şi este minunată întru ochii noştri?”. (Matei 21, 33-44) | Continuare »
Vorbirea fratelui Visarion Ţuţu la nunta de la Malu Alb – 4 septembrie 1982
Slăvit să fie Domnul!
Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 21, începând cu versetul 33, spune aşa:
„Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi. Şi vierii i-au primit la fel. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: «Vor primi cu cinste pe fiul meu!».Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: «Iată moştenitorul! Veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui». Şi au pus mâna pe el, l‑au scos afară din vie şi l-au omorât.“ […]
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, în ultimul capitol, încheie cu urări de sănătate şi spune: „Fiţi tari… întăriţi-vă”.
Iubiţii noştri, foarte multe dintre lucrările pe care Dumnezeu le-a rânduit pe pământ ca să le facă prin oamenii Săi au fost foarte greu de înţeles, pentru că aşa spune Cuvântul: „Lucrurile duhovniceşti trebuie judecate duhovniceşte”.
Şi apoi, dacă în firea noastră, în felul nostru de a fi, noi am ajuns să lucrăm, să lăsăm lucrurile duhovniceşti aşa cum sunt ele; poate ar fi bine să le lăsăm undeva deoparte. Ceea ce ne depăşeşte şi ceea ce nu putem noi să înţelegem cu gândirea şi cu înţelegerea noastră, mai bine să tăcem; şi să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul lor, pentru că, la vremea lor, la vremea hotărâtă de Domnul, dacă am rămas cu inima curată, Dumnezeu atunci ni le va arăta fiecăruia dintre noi şi ne va spune: „Vedeţi? Atunci voi nu le-aţi înţeles, dar acum voi le înţelegeţi…”. | Continuare »
Evanghelia de duminică e o pildă în care se cuprinde toată Biblia Vechiului şi a Noului Testament, adică toată istoria mântuirii omeneşti. „Stăpânul care a sădit vie” e Dumnezeu, Care l-a înzestrat pe om cu un fel de avere sufletească, cu un fel de vie sufletească în care să lucreze şi „roade” sufleteşti bineplăcute lui Dumnezeu să aducă. Dar, în curgerea vremilor, oamenii – şi îndeosebi israelitenii, poporul cel ales – au uitat acest lucru şi pe „slugile stăpânului”, adică pe profeţii şi prorocii prin care grăia Dumnezeu şi-i chema pe oameni la îndreptare, i-au bătut şi i-au omorât. Pe urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Însuşi Fiul Său, pe Iisus Hristos, dar iudeii L-au omorât. Atunci Dumnezeu a luat via, adică a luat mântuirea sufletească de la iudei, şi a dat-o neamurilor, adică poarelor care s-au întors de la păgânism la credinţa în Iisus.
Iisus a spus pilda aceasta pentru fariseii şi cărturarii care se împotriveau Lui, dar pilda se potriveşte şi nouă şi vremilor noastre. Şi viaţa ta, iubite cititorule, este o avere sufletească, este o vie sufletească pe care ţi-a dat-o şi ţi-a dăruit-o Dumnezeu să lucrezi în ea şi „roade” sufleteşti de fapte bune să aduci stăpânului Dumnezeu. Dumnezeu a spus acest lucru şi într-alt loc, prin gura prorocului Ieremia, prin care zice:
„O vie sădit-am iubitului meu. Şi i-am îngrădit-o şi am făcut împrejur şanţ, şi am zidit turn în mijlocul ei, şi teasc am săpat într-însa… Ce voi face încă viei Mele şi ce nu i-am făcut?… Şi, pe când am aşteptat să facă struguri, a făcut spini… Lua-voi gardul ei şi va fi de jaf şi spre călcare. Netăiată şi nesăpată va fi şi va răsări în ea scai şi spini” (Is 5, 1-7). | Continuare »
Voi, lucrătorii Viei sfinte, cât de cinstit s-ar fi căzut
să-I fi dat partea Lui la vreme Stăpânului când v-a cerut.
El vă lăsase muncii voastre tot ce-aveaţi dreptul pentru ea,
dar voi de ce n-aţi dat asemeni şi partea Lui când v-o cerea?
El v-a dat Soarele şi Ploaia, şi Vântul, şi Pământul Lui,
iar toamna v-aţi strâns voi tot rodul, nedând nimica, nimănui.
Voi aţi lucrat şi-n Ziua-I Sfântă, când trebuia să vă rugaţi,
dar nici câştigul din aceasta n-aţi vrut Stăpânului să-l daţi.
Voi aţi primit şi pe deasupra, ce nu era cu drept s-aveţi,
dar v-aţi ţinut şi partea asta, ca s-arătaţi ce răi sunteţi.
…Acum ce credeţi c-o să facă Stăpânu-n Ziua de Apoi,
ce plată li se mai cuvine la nişte lucrători ca voi?
Traian DORZ
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditații la Apostolul zilei)
„Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas“ (I Cor. 15, 1).
Semnul lui Dumnezeu este statornicia.
Tot ce este din Dumnezeu este statornic, neschimbat, trainic…
Vezi munţii pe care i-a făcut El, ce măreţi sunt în statornicia lor! Câtă siguranţă au ei pe temeliile lor neclătinate şi cu câtă maiestate sunt înconjuraţi. Cine ar fi în stare să-i mişte, să-i schimbe, să-i clatine, să-i mute de acolo, unde i-a aşezat de la început Făcătorul lor?
Vezi marea, ale cărei ape le-a adunat El între nişte hotare de nisip slab şi mişcător. Ce măreaţă e totuşi marea şi câtă putere de valuri e grămădită în adâncurile ei! Şi totuşi cât de nemişcată din locul ei este şi marea… Nici furtunile puternice, nici cutremurele şi nici vreo altă putere nu-s în stare s-o mute din locul ei, să-i schimbe locul în care a aşezat-o Dumnezeu, Făcătorul ei!
Ce măreţ este cerul înstelat, presărat cu miile lui de stele, de la o margine la cealaltă… Câte stele mici şi mari, aşezate nu ştii după ce rânduieli! Şi totuşi nici una nu se clatină şi nu se mută din locul ei. Unde a fost acum un an, sau zece, sau o mie de ani, tot acolo răsare, tot acolo străluceşte, tot acolo apune…
Vezi râurile care au acelaşi curs…
Vezi vremile, anotimpurile, vânturile – toate – cu câtă statornicie îşi urmează drumul şi îşi păstrează locul în tot mersul lor văzut, rânduit lor de Dumnezeu Care le-a făcut!…
Vezi Planetele, Sistemele, Galaxiile, totul!…
Într-adevăr, câtă statornicie, câtă măreţie, câtă frumuseţe există în tot ce este făcut de Dumnezeu, Necuprinsul Făcător a toate.
Şi, dacă în orânduirea lucrurilor văzute şi trecătoare este atâta măreaţă şi frumoasă statornicie, cum poate fi altfel în orânduirea lucrurilor Sale nevăzute şi veşnice?
Şi dacă legile pământeşti ale materiei sunt atât de puternice şi de neschimbate, cu cât mai mult trebuie să poarte pecetea statorniciei cele duhovniceşti şi eterne?
Evanghelia lui Hristos este cea mai mare dintre toate lucrările lui Dumnezeu.
Mai mare decât munţii.
Mai adâncă decât marea.
Mai strălucită decât cerul.
Mai puternică decât cutremurele…
Mai însemnată decât cerurile întregi şi decât pământul întreg. | Continuare »
