ADEVĂRATA CREDINŢĂ

Traian Dorz, Lumina iubitului fiu

1. Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă.
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în judecata şi în răsplata Lui, atunci neapărat trebuie să porneşti.
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu,
să porneşti pe calea căinţei, a înfrânării şi a mântuirii,
să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire.
Să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios.
Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.

2. Părinte credincios, oare fiul tău este sănătos sufleteşte?
Oare fiul tău crede în Domnul şi face el parte cu ascultare dintre fiii Domnului, sau nu?
Dacă nu, ce faci tu, mamă, ce faci tu, tatăl lui, ce faceţi voi pentru el? Alergaţi voi oare la Domnul, stăruind în rugăciune şi aşteptând cu răbdare izbăvirea Lui, – sau nici nu vă pasă de pierzarea fiului vostru?

3. Cum puteţi voi, părinţilor, să mergeţi liniştiţi pe căile Domnului când fiul sau fiica voastră merg pe căile lui satana?
Sau nu cumva chiar voi îi gătiţi şi îi trimiteţi la acelaşi potop de desfrâu la care aleargă lumea păcătoşită, ca să fie şi ei „ca lumea“?
Nu vi-e groază că moartea la care îi trimiteţi pe ei vă va înghiţi şi pe voi? | Continuare »

CE SINGUR SUNT

Traian DORZ, din Cântările Căinţei

Fiul-cel-pierdut-26Ce singur sunt, ce singur, Iisuse, fără Tine,
mi se topeşte-n lacrimi tot sufletul din mine
şi ca-ntr-o mare moartă mă tot scufund întruna,
simţind că-s dat la moarte aici pe totdeauna…

O, Domnul meu, o, Domnul meu,
ce mai pot face eu,
decât să strig mereu:
o Doamne, dacă-ai vrea
s-auzi durerea mea,
mai iartă-mi vina grea…

Ce singur sunt, Iisuse, ce-nchisă-i orice zare…
privesc şi-n nici o parte nu văd nici o scăpare,
şi strig, şi de niciunde nici un răspuns nu-mi vine;
– Iisus, şi arde-n flăcări tot sufletul din mine…

Ce singur sunt… ai milă de viaţa mea zdrobită,
de-a mea singurătate, de vina-mi neplătită…
– ştiu că mi-e-adânc păcatul, mai greu ca fundul mării,
dar ştiu că şi mai mare Ţi-e dragostea iertării.

Dar trupul este pentru Domnul

Dar trupul este pentru Domnul

Traian DORZ,
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 34-a după Rusalii
(a Fiului Risipitor)
I Corinteni 6, 13

Apostolul acesta de azi este anume ales pentru a se citi şi pentru a se medita asupra adevărurilor cuprinse în el, împreună cu evanghelia din această duminică, a fiului risipitor, despre care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vorbit, cu adânc înţeles şi cu mântuitoare pilduire, în Evanghelia de la Luca, cap. 15, versetele 11-32.
În acest capitol al Sfintei Evanghelii după Luca, Domnul nostru Iisus Hristos mai vorbeşte de încă alte două exemple de valori pierdute. Întâi despre oaia pierdută, apoi despre leul pierdut, şi, în urmă, despre fiul pierdut. În toate aceste cazuri este vorba despre sufletele pierdute. Oaia era încurcată în spini; leul, îngropat în gunoaie; fiul, scufundat în desfrânări. Şi spinii, care închipuie îngrijorările trupeşti ori rătăcirile sufleteşti, sunt tot aşa de mare primejdie şi moarte pentru suflet ca şi gunoaiele care înseamnă lăcomia, nepăsarea, lenea şi robia firii şi a lumii păcatului… Desigur că oricare dintre aceste stări, care pot ispiti şi robi sufletul, ducându-l în pierzare, sunt la fel de rele şi de omorâtoare pentru oricine ajunge în ele. Dar scufundarea în desfrânare, prăbuşirea în robia celui mai murdar şi mai ruşinos dintre toate păcatele, care este păcatul desfrânării, este cea mai rea.
Despre fiul cel pierdut se spunea peste tot, cum spunea chiar fratele său către tatăl lor… „acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate”… | Continuare »

… un uriaş în statura sa duhovnicească

… un uriaş în statura sa duhovnicească

Dacă puterea operei cuiva se măsoară după ecoul ei imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaş trimis al lui Dumnezeu rămâne şi prin aceasta neîntrecută în Biserica noastră de la Sfântul Ioan Gură de Aur, până azi. Încă în răstimpul scurtei sale vieţi – şi anume doar în câţiva ani din acest răstimp – lucrarea sa a cuprins nu numai toată ţara românească, ci s-a răspândit şi în toate cele cinci continente ale lumii. Întocmai cum este scris: până la marginile pământului.
Această lucrare n-a creat numai suflete noi, ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viaţă profund nouă nu numai în Biserică, ci şi în popor. Toate acestea au început cu el sau au făcut un salt calitativ uriaş datorită lui.

Oriunde a fost nevoie de dăruire deplină, el a fost acolo. De la munca sa de învăţător şi preot într-un sat de moţi săraci şi într-o vreme de primejdie şi lipsuri, până la rugul său de martir pe altarul renaşterii duhovniceşti pe toată aria poporului şi a Bisericii noastre, el a fost acolo gata a se dărui fără de rezerve şi fără a socoti preţul pe care trebuia să-l dea pentru cauza sfântă şi necesară a mântuirii semenilor săi. Şi pentru slujirea cinstită şi curată a Domnului său Iisus cel Răstignit. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat ceresc din care sunt frământaţi martirii şi adevăraţii sfinţi.
El n-a şovăit niciodată în faţa marilor hotărâri, nici n-a socotit preţul jertfei care era de dat.
A pus un legământ în faţa lui Hristos?
Nici o putere din lume, nici o ademenire şi nici o ameninţare nu l-a putut face să şi-l schimbe!
A pornit pe un drum?
Nici o ispită şi nici o lovitură nu l-a mai putut abate la dreapta sau la stânga din acest drum sfânt! | Continuare »

Gânduri pe marginea unui document mai vechi

Pr-Iosif-4-a1Moise Velescu, PROFETUL VREMILOR NOASTRE (vol. III)

Iată, suntem robi în ziua aceasta în ţara pe care ai dat-o părinţilor noştri să mănânce roadele şi bunătăţile ei, iată, suntem robi în ea (Neemia 9, 36).

Neemia era paharnicul împăratului (Neemia 1, 11) şi el avea în inimă, mai ales aici, în robia străinului, un dor aprins după ţara lui, după cetatea sfântă care „era în necaz mare şi ocară“. Şi împăratul, văzându-i faţa tristă, fără pricină de boală, i-a zis slujitorului său: „Aceasta nu este decât întristare de inimă“. Da, Neemia era trist „fiindcă cetatea Ierusalimului, locul mormintelor părinţilor, era batjocorită“.
Se vede aici iubirea de ţară, iubirea de neam, patriotismul întreţesut cu credinţa lui nestrămutată în Dumnezeul strămoşilor lui.
Păstrate ca-n fund de ocean, totuşi, de la şcolile din Brad şi Beiuş, avem rămase câteva îngălbenite documente ale anilor şcolari 1899-1907.
Cu riscul de a fi luat din nou în batjocură de cei „din strana cealaltă“, care m-au ţinut de rău că am putut face asemănarea între Neemia şi trâmbiţaşul redeşteptării noastre la viaţa cea cu adevărat duhovnicească, iată, am să prezint un document publicat în revista ieşeană «Spre lumină» în anul Domnului 1906, spre a se vedea de către toţi cei cu vedere scurtă credinţele unui „rob“ care cobora din marele Avram Iancu.
E vorba despre o scrisoare adresată de „studentul Iosif Trifa“ din clasa a VII-a de la Gimnaziul din Beiuş (Beleneyes) la 1 martie 1906 către elevul Leon George (devenit mai târziu Subdirector, Subsecretar de Stat la Ministerul de Industrie şi Comerţ) din clasa a VII-a la Liceul Naţional din Iaşi. E o scrisoare istorică, scrisă în anul în care la Teatrul Naţional din Bucureşti tineretul român, sub flacăra entuziasmului creator al domnului Nicolae Iorga, dădea „lupta pentru limba românească“. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară referitoare la acela care era să fie „chemat de la Vidra pentru marile rosturi ale unei Mişcări unice în istoria Bisericii româneşti“.
Cititorii vor aprecia, după acest document provenit de la un şcolar, dacă el, Iosif Trifa, a fost – cum s-a spus în «Lumina Satelor» – „creaţia“ cuiva de acolo, de la Sibiu, sau a fost cu mult înainte „creat“ pentru rosturile naţionale şi duhovniceşti ale frumoasei Mişcări Oastea Domnului. | Continuare »

TESTAMENTUL DOMNULUI ŞI AL PĂRINTELUI IOSIF

TESTAMENTUL DOMNULUI ŞI AL PĂRINTELUI IOSIF

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz

…Mi-aduc aminte de ultima noapte a Părintelui Iosif. Dacă aţi citit în Istoria Oastei, vă aduceţi aminte – am scris atunci. Noi am văzut că se pregătea pentru plecarea la Domnul. Era aşa de slăbuţ, că dacă avea ceva peste treizeci de kilograme. Rămăsese numai piele şi os. Şi el fusese un om mic de statură, că toată viaţa, din copilărie, avusese parte de suferinţă. Acum era slăbit de tot. Cele două boli care roseseră în făptura lui cea slabă, cum spunea el adesea, se apropiau de capătul lucrului lor.
Eram atunci cu fratele Marini şi cu Titus, fiul Părintelui, acolo. Ne-am hotărât noi trei, pentru noaptea aceea, să nu dormim nici unul şi să stăm lângă el pe rând. Eu am zis: „Stau eu prima dată”. S-a culcat Titus acolo la intrare, în camera Părintelui, într-un fel de antreu. S-a culcat fratele Marini în camera noastră, din stânga [camerei] Părintelui Iosif. La trecerea de afară prin camera Părintelui, era un paravan de pânză, ca să fie acoperit patul în care era el, un pat simplu, cu două noptiere. Şi era un scaun în care m-am aşezat şi am început să vorbesc cu el. Doream să vorbească cât mai mult şi totuşi doream să nu vorbească. Făcea aşa mare efort şi [rostea] aşa de greu orice cuvânt… Mi-a spus atunci nişte lucruri pe care n-am să le uit niciodată. Despre misiunea lui cea mare şi sfântă care se apropie de sfârşit. Despre Lucrarea Oastei, care a fost solul lui Dumnezeu trimis în ţara noastră şi în Biserica, şi-n credinţa noastră, pentru mântuirea poporului nostru. Despre suferinţele prin care a trebuit să treacă el pentru ca acest Cuvântul al lui Dumnezeu să poată fi mărturisit în mijlocul poporului nostru neştiutor şi străin de Dumnezeu şi de Evanghelie. Despre preţul de suferinţă care se cere totdeauna acelora care sunt trimişi să mărturisească Adevărul în mijlocul unui popor străin de adevăr. Şi el ne-a lăsat nouă parcă acel testament pe care Mântuitorul îl lăsa în seara Cinei, prin rugăciunea din Ioan capitolul 17, ucenicilor Săi. Domnul Iisus Se adresa Tatălui şi spune: „Tată, Eu vin din lume… dar ei rămân în lume… Păzeşte-i de cel rău. | Continuare »

Omilie la parabola evanghelică a vameşului şi a fariseului

Vamesul-si-fariseul-13Sfântul Grigorie Palama

1. Izvoditorul a toată răutatea, cel ce lesne născoceşte răul, este în stare să zdruncine dintru început, prin deznădejde şi necredinţă, chiar temeliile virtuţii aşezate în suflet; de asemenea, este în stare să atace zidurile înălţate ale casei virtuţii, prin delăsare şi nepăsare. Ba mai mult, el poate dărâma, prin mândrie şi nechibzuinţă, acoperişul deja clădit al faptelor celor bune. Dar opriţi-vă, nu vă înfricoşaţi! Căci este mai născocitor în fapte bune cel cucernic şi virtutea are îndestul de multă tărie pentru a se împotrivi răului, ca una ce se îmbogăţeşte de Sus cu darurile şi cu legământul Aceluia Care are putere peste toate şi Care dăruieşte tărie, prin bunătatea Sa, tuturor celor ce îndrăgesc virtutea, astfel încât să rămână nu numai nezdruncinată virtutea de relele uneltiri de multe feluri pregătite de către cel potrivnic, dar să şi poată scula şi întoarce pe cei ce au căzut în prăpastia relelor, ca apoi să-i aducă în chip lesnicios la Dumnezeu, prin pocăinţă şi smerenie.

2. Pildă şi înfăţişare îndestulătoare a acestora este că vameşul [din parabola evanghelică] fiind strângător de dăjdii şi petrecându-şi viaţa oarecum în străfundul păcatului, s-a făcut părtaş numai prin cuvânt celor ce vieţuiau în virtute, şi aceasta în scurt timp. El este astfel uşurat şi se înalţă şi calcă peste toată răutatea, fiind trecut în ceata celor drepţi, îndreptăţit de către însuşi Judecătorul cel nemitarnic. Şi chiar dacă fariseul s-a fost osândit prin cuvânt, totuşi el fiind fariseu, şi socotindu-se pe sine că este cineva, dar nefiind drept cu adevărat, grăieşte cu îndrăzneală puzderie de vorbe, dintre care nu puţine au stârnit mânia lui Dumnezeu.

3. De ce oare smerenia înalţă spre culmea dreptăţii, iar buna părere despre sine îl coboară pe om spre adâncul păcatului? Pentru că cel ce socoate că el este cineva mare, şi aceasta chiar înaintea lui Dumnezeu, este părăsit pe bună dreptate de către Dumnezeu, ca unul ce crede că nu are nevoie de ajutorul Lui. Iar cel ce se socoate pe sine că este un nimic, şi de aceea caută la îndurările cele de Sus, are parte şi dobândeşte pe drept îndurarea şi ajutorul şi harul de la Dumnezeu. Căci stă scris: „Domnul stă împotriva celor mândri, dă harul Său celor smeriţi”. | Continuare »

Acatistul Întâmpinării Domnului

Intampinarea-Domnului_47Condacul 1

Astăzi aleasa Maică merge de la Betleem la Ierusalim, iar dumnezeiescul Prunc Iisus în brațele ei ca un nor ușor este purtat. Iar noi, nevrednicii, întâmpinând pe Împăratul Slavei și pe Maica Fecioară Preasfântă, împreună cu bătrânul Simeon cântăm celei binecuvântate: Vino, Preacurată, Domnul este cu Tine și prin Tine împreună cu noi!

Icosul 1

Cetele cerești, plecate spre pământ, văd pe Cel Unul Născut, pe Făcătorul lor și Stăpânul a toată făptura, în brațele feciorești ale Maicii celei neispitite de bărbat, mergând la Ierusalim, purtat ca un Prunc, și bucurându-se, cântă Lui și Împărătesei Fecioare laudă de sărbătoare:
Vino, Împăratul cerului și al pământului, în cetatea Marelui Împărat, Sionul cel sfânt;
Vino, Dumnezeule Preaînalt, din înălțimile cerești în biserica pământească și făcută de mâini;
Vino, Fiule Unule Născut, și Te sălășluiește cu oamenii pe pământ;
Vino, Mielul Cel nevinovat și dumnezeiesc, să Te aduci Domnului, Cel din ceruri;
Vino, Preacurată Porumbiță, Mireasă fără de bărbat, a Sfântului Duh;
Vino, Mielușea neîntinată, Maica neprihănită a Mielului Hristos;
Vino, Pruncă de Dumnezeu aleasă, Fiica cea preadorită a lui Dumnezeu Tatăl;
Vino, Împărăteasa Cerului, Stăpâna cea bună a întregii lumi;
Vino, Preacurată, Domnul este cu Tine și prin Tine împreună cu noi! | Continuare »

Întâmpinarea Domnului

Sinaxar – 2 februarie

În această zi Biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos (Luca 2:22-40). După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După Legea lui Moise (Lev. 12:2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.

În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.

Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2:29-32). Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2:34-35). | Continuare »

„RUGAŢI-VĂ NEÎNCETAT” (I Tes 5, 17)

„RUGAŢI-VĂ NEÎNCETAT” (I Tes 5, 17)

Ioan Marini

În Sf. Evanghelie (Luca 18) ne este dată pilda judecătorului nedrept, pentru a ne lămuri cuvântul: a te ruga şi a nu te lăsa. Fiindcă biruinţa nu poate veni decât dacă te rogi „necurmat”, când cunoşti că ceea ce doreşti este voia lui Dumnezeu.
Un lucru înseamnă-ţi-l bine. Nici o rugăciune adevărată, făcută cu credinţă şi smerenie înaintea Domnului, nu rămâne neascultată şi răspunsul va veni. Poate nu primeşti ceea ce ai cerut, dar, în orice caz, Dumnezeu va răspunde şi vei vedea mai târziu că El ţi-a dat ceea ce trebuia şi-ţi era spre folos.
Pruncul tău e bolnav, ţi-e drag şi ţii atât de mult la el, inima ta. În fiecare zi te rogi pentru sănătatea lui, dar el pleacă. Este mântuit, fiindcă s-a întors la Dumnezeu din bună vreme. E prilej să te plângi? Deloc. Dacă el ar fi trăit şi ar fi devenit necredincios, îţi amăra şi zilele tale şi era şi potrivnic lui Dumnezeu. Acum e fericit. Tu ai cerut un bine trupesc şi ţi s-a răspuns cu unul veşnic.
Tu, femeie credincioasă, trăieşti liniştită acasă şi iată că într-o bună zi cineva vine şi-ţi spune că nişte femei au scornit fel de fel de lucruri slabe pe socoteala ta. Mai apoi ai fost înfruntată pentru fapte la care nici nu te-ai gândit. Te necăjeşti, plângi şi te rogi, ca Dumnezeu să astupe gurile rele care vorbesc despre tine. Dar ele nu încetează. | Continuare »

CÂND CĂLĂTOREAI, IISUSE

Când călătoreai, Iisuse, din cetate în cetate,
în Tir şi Sidon ajuns-ai să le ierţi şi-a lor păcate.

Tu ştiai că şi acolo-s oameni care au nevoie
Izbăvindu-i de Satana, să-Ţi cunoască a Ta voie.

Astfel vine o femeie având fiica îndrăcită
stăruind la Tine, Doamne, cu credinţă neclintită.

Ca şi câinilor, cerşeşte, din noianul Tău de slavă,
O fărâmă să-i dai fiicei, că-i sărmană şi bolnavă.

Şi văzând credinţa-i mare, deşi-i din alt neam venită,
îi faci fiica sănătoasă şi de rele mântuită.

Te rugăm să vii, Iisuse, şi la noi, şi-n sat, şi-n casă.
Sunt atâtea suferinţe care-atât de greu ne-apasă.

Cel rău chinuie în patimi, în dureri şi-n suferinţe
pe copiii noştri, Doamne, doborâţi de neputinţe.

Tu şi sufletul, şi trupul cu iubire-l izbăveşte
dă-ne Tu credinţă mare şi pe toţi ne mântuieşte.

Viorel Bar

Cum se împacă?

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul din duminica Canaanencii

TDorz1Ceea ce Sfântul Pavel avea atunci de mustrat la credincioşii din Corint este astăzi nespus mai mult de mustrat la noi.
Şi ceea ce era de mirat cum se împacă la ei este mai de mirat cum se poate împăca la noi, după atâta propovăduire a Evangheliei şi după atâtea secole de creştinism.
Cum de se poate împăca Templul lui Dumnezeu cu idolii? – se întreabă cu durere omul lui Dumnezeu, privind la viaţa creştinilor adunării lui Hristos, când, în fiecare cuvânt sfânt, se spune atât de limpede că Hristos nu poate avea nici o legătură cu Satan. Că Duhul Sfânt nu poate locui nicidecum la un loc cu păcatul. Şi că sfinţenia trebuie să fie podoaba Casei lui Dumnezeu, cât vor ţine veacurile. Iar sfinţenia nu poate locui într-o viaţă amestecată cu tot felul de necurăţii.
Şi totuşi ţi se rupe inima de durere, ţi se umple faţa de ruşine şi ţi se zdrobeşte sufletul de apăsare când vezi şi când auzi cum în multe suflete şi în multe familii, ba chiar şi în multe biserici şi adunări, Templul lui Dumnezeu a început să se împace de-a binelea cu idolii… Evanghelia cu păcatul şi credinţa cu lumea şi cu felul ei nelegiuit.
Îţi vine să nici nu crezi despre câte un frate pe care l-ai crezut un sfânt în viaţa lui şi un om predat total lui Dumnezeu… că, la anumite ocazii, el bea ca lumea… Ba că face el însuşi băuturi îmbătătoare şi dă sau chiar vinde altora să bea, când el ştie bine porunca lui Dumnezeu, care zice: „Nu vă înşelaţi: nu puteţi bea paharul Domnului şi apoi şi paharul dracilor. Nu puteţi lua parte la Masa Domnului şi apoi şi la masa dracilor“ (unde se vorbeşte urât, se fac gesturi scârboase, se petrec lucruri nelegiuite)…
Şi, de asemenea, este scris: „Vai celui care dă aproapelui său să bea… Vai ţie care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti, ca să-i vezi goliciunea. Te vei sătura şi tu de ruşine, în loc de slavă. Bea şi tu şi dezveleşte-te. Îţi va veni şi ţie rândul să iei paharul mâniei din dreapta lui Dumnezeu şi va veni ruşinea şi peste slava ta“ (Habacuc 2, 15-16).
Şi apoi ce să mai zici şi de alte şi alte asemenea idolatrii!… | Continuare »

[“Doamne, sunt om păcătos”]

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la duminica a 32-a după Rusalii – a lui Zaheu vameșul (fragmente)
Zaheu_16_01Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură şi, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac înalt.
Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curăţească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iubirea de argint şi nemilostivire şi, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă şi facere de bine.
Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oamenilor, precum şi de gândurile şi dorinţele lor, şi întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos. Dar cum să se pocăiască păcătosul până ce nu-L întâlneşte pe Domnul în inima sa şi nu îşi cunoaşte ruşinea? Mai înainte de a-L vedea pe Hristos cu ochii, micuţul Zaheu L-a întâlnit în inima sa şi s-a ruşinat de căile sale. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA – Focul cel ceresc

Iată şi a treia carte ce iese de sub tipar dintr-un rând de patru cărticele despre Duhul Sfânt.
În cartea întâi am dat câteva învăţături generale despre Dumnezeu-Duhul Sfânt.
În cartea a doua, am dat învăţăturile despre Vântul cel Ceresc, despre asemănarea lucrării Duhului Sfânt cu vântul. Iar în cartea aceasta, a treia, dăm învăţăturile cu Focul cel Ceresc; asemănarea lucrării Duhului Sfânt cu focul. După care va urma cartea a patra, cu Apa cea Vie; asemănarea lucrării Duhului Sfânt cu apa .
În Ziua Cincizecimii – după ce Mântuitorul Îşi isprăvise lucrarea Lui – S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli, în chipul limbilor de foc. În ziua Cincizecimii s-a pogorât şi a rămas în lume Focul cel Ceresc, pentru ca fiecare om să fie sărat cu acest Foc Ceresc (Mc 9, 49).
Despre acest Foc vorbim pe larg în cărticica aceasta.
Duhule Sfinte, aprinde şi încălzeşte cu Focul Tău cel Sfânt pe toţi cei care vor citi aceste învăţături şi le vor răspândi.

Sibiu, la Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, 1936.

Preotul Iosif TRIFA, Redactorul foii «Isus Biruitorul»

BINEFACEREA ŞI NERECUNOŞTINŢA

vindecarea-celor-zece-leprosi-111. Nimic nu m-a amărât mai mult decât când am văzut pe unul care fusese cândva un băiat sărac şi apoi crescut la mesele frăţeşti,
îmbrăcat cu hainele dăruite de surorile evlavioase, adăpostit, miluit, crescut şi învăţat carte înaltă de către dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos,
– iar după ce a ajuns să aibă avuţie, grăsime şi situaţie înaltă, din coşurile lui pline nu s-a îndurat să dea nici două pere la un copil către care nu-i era ruşine să se laude arătându-i perele lui,
deşi vedea cum copilul se uita la grămada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţe şi de ruşine…

2. Ce să mai zici despre o fiinţă nerecunoscătoare? Că e om?
Îţi vine aşa de greu să zici că e om!
Căci până şi un câine ţine minte un bine care i s-a făcut. Şi caută să-şi întoarcă recunoştinţa într-un fel, fie şi numai printr-o prietenoasă clătinare din coadă către cel care i-a dat o bucată de pâine!
Nerecunoscătorul om este mai rău decât recunoscătorul animal.

3. Sufletele scumpe fac daruri scumpe.
Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împărat a făcut dar unui prieten al său o comoară de mare preţ, acela i-a zis uimit:
– Maiestate, dar este prea mult!
– Pentru tine poate părea prea mult, i-a zis împăratul, dar pentru mine nu. Eu pot oricât, eu sunt împăratul!
Atunci cât poate Dumnezeu!

4. Suflete al meu, dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Hristos, păstrează numai pentru El ceea ce ai tu mai scump: El este Împăratul tău!
Fă-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ, căci este dovada supremei iubiri, jertfa supremă!
El aşa a făcut pentru noi! | Continuare »

Ai necazuri?…

Ai necazuri?…

Ai necazuri,
te apasă greutăţi fără de nume,
cine nu le are astăzi
toate-acestea oare-n lume?
Însă dacă vrei
povara să nu-ţi fie spre pierzare,
vino la Iisus,
El este ajutor şi uşurare!
Harul Lui cel mare-ţi face
a necazului povară,
de-ar fi orişicât de mare,
mică, dulce şi uşoară.

Eşti bolnav?…
În suferinţă te topeşti şi te aprinzi,
câţi nu sunt acuma-n lume
şi cu mult mai suferinzi?
Boala sufletului însă
e mai grea ca orice boală,
rari de tot sunt cei ce scapă,
rari sunt cei ce se mai scoală.
Vrei să scapi de boala asta,
vrei să afli vindecare?
Vino la Iisus,
El singur poate şi-ţi va da scăpare! | Continuare »

FIECARE BOALĂ

Traian DORZ

Fiecare boală-şi are începutu-ntr-un păcat,
trupul nu se-mbolnăveşte cât e sufletul curat.
Numai după ce păcatul intră-n suflet, doar apoi,
întinându-se şi trupul, vin al boalelor convoi.

Nu-L rugaţi întâi pe Domnul să vă vindece vreun trup,
câtă vreme-n al lui suflet stau păcatele ca-n stup,
ci rugaţi-vă ’nainte şi-L chemaţi pe Dumnezeu,
ca să-i poată fi dat harul şi iertat păcatul greu.

Poate poţi (prin stăruinţe vinovat de îndelungi)
la vreo slabă vindecare a vreunui trup s-ajungi,
dar când boala sufletească n-a fost vindecată-ntâi,
numai cu o vindecare-nşelătoare-ai să rămâi.

Mulţi, când suferă cu trupul, au un suflet credincios,
dar, cum au scăpat de boală, Îl şi uită pe Hristos.
Dumnezeu le dase boala că să-L afle-n acest fel,
dar când le-a luat durerea s-au şi despărţit de El.

Nu doriţi întâi să scape nimenea de-o boală grea,
ci să lase-ntâi păcatul, că din cauza lui e ea.
Dacă-i vindeci al lui suflet, poţi să-i scapi şi trupul său,
dar când sufletul se pierde, vindecarea-n trup e-un rău.

[Să nu uităm mulţumirea pentru ascultarea lor!]

Traian Dorz, PORŢILE VEŞNICIEI – cap. Vrăjmaşii şi prietenii

… În mod obişnuit, rugăciunea nu se strigă, ci se şopteşte sau se plânge, se murmură sau se cântă, se gândeşte sau se suspină. Dar când se strigă, înseamnă că sufletul se află în ceas de cumpănă grea şi că este o vreme de primejdie mare, şi că este o stare de alarmă şi de groază. În astfel de vremuri, răspunsul nu poate întârzia, numai înţelegerea lui poate.
Atunci când omul strigă, înseamnă că ameninţarea este chiar lângă el. Iar el se vede chiar fără nici o putere de a o birui şi fără chiar nici o putinţă de a o înconjura.
Nu are importanţă cum privesc cei răi şi necredincioşi forma în care izbăveşte Dumnezeu din mâinile lor pe credinciosul Său care strigă către El pentru ajutor. Important lucru este că îl scapă!
Felul în care vine salvarea lui Dumnezeu este mereu nou şi neaşteptat. Şi este dovada că Dumnezeu este prezent totdeauna şi veghetor asupra alor Lui. O, câte rugăciuni strigate în durere şi în primejdie, în groază sau în bucurie ne-a ascultat şi ne-a împlinit îndată Dumnezeu! Să nu uităm mulţumirea pentru ascultarea lor!
Acei care au fost în cele mai grele stări şi au strigat către Domnul ştiu bine că cele scrise aici sunt întru totul adevărate. Dumnezeu i-a auzit şi i-a izbăvit îndată, pe ei sau pe cei pentru care se rugau strigând. Şi totdeauna îşi vor aduce aminte că nu un „concurs de împrejurări” i-a salvat. Ci numai puterea lui Dumnezeu.
Dar, vai, sunt mulţi care, după ce totul a trecut şi furtuna lor s-a liniştit, uită să-I mulţumească lui Dumnezeu! Ca cei nouă leproşi vindecaţi…

MULŢUMIREA CĂTRE DUMNEZEU

Vindecarea_10_leprosi-1Din vorbirea fratelui Traian Dorz
la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

Ne aducem aminte de cei zece leproşi pe care, la fel, Domnul i-a vindecat din una dintre cele mai cumplite şi mai cutremurătoare boli care pot exista pe lumea aceasta… (când carnea omului putrezeşte stând [el] în picioare şi umblând pe picioare). Şi când Dumnezeu i-a vindecat pe toţi zece şi numai unul s a întors să-I mulţumească.
Ce mult dorea Domnul să-i vadă pe toţi!
N-avea El nevoie de mulţumire, că El n-a făcut binele pentru mulţumire, cum nu face nici azi binele pentru mulţumirea celor credincioşi, a celor puţini care sunt credincioşi, ci îl face pentru toţi oamenii, chiar dacă sunt atât de mulţi care nu-I mulţumesc niciodată lui Dumnezeu pentru că pot să strângă din grădină sau din holdele lor sau pentru că la sfârşitul muncii pot să încaseze un salar bun.
Sau pentru atâtea binecuvântări!…
Sau pentru că li se naşte un copil sănătos…
Sau pentru că li se vindecă o vită bolnavă!
Sau pentru că sunt ajutaţi într-un ceas greu…
Sau pentru că sunt salvaţi de accidente şi nenorociri!
Sau pentru că, lucrând în locuri primejdioase, Dumnezeu face să nu li se întâmple niciodată o nenorocire!…
Sunt aşa de puţini care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru astfel de stări şi, cu toate acestea, Dumnezeu e bun şi le dă tuturor – şi celor nemulţumitori, şi celor răi – binecuvântările şi binefacerile Sale, aşa cum spune în Evanghelie: „…ca să fiţi fiii Tatălui vostru Care este în ceruri, căci El face să cadă ploaia Sa şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. Şi face să răsară soarele Lui şi peste cei buni, şi peste cei răi”. El face să se reverse binecuvântarea Sa şi peste cei mulţumitori, şi peste cei nemulţumitori.
Dumnezeu ne dă toate, pentru că El este bun, pentru că Dumnezeu este bun, pentru că îndurarea Lui e nemărginită. De aceea dă El toate binecuvântările. El nu aşteaptă cine ştie ce daruri, ce jertfe de mulţumire, dar de o lacrimă de recunoştinţă, de un cuvânt de mulţumire. Se bucură Domnul când le aduce fiecare dintre noi pentru binele pe care ni-l face El. | Continuare »

Moștean al Luminii

Vlad Gheorghiu

drumul luminii in biserica PatrautiLa poarta Luminii-am oprit stingherit.
O, poate că eu am ajuns prea devreme…
Căci totul în jur e în somn adâncit
Şi nu-i nici o rază de stea-n răsărit
Şi sufletul meu de-ntuneric se teme.

Poruncile Tale – lumini – mi-ai lăsat
Cu ele să trec peste-a nopţiilor teamă.
Şi sufletul meu este-atât de-nsetat
Şi trupu-mi suspină-n pământ neumblat
Spre şoapta cu care iubirea-Ţi mă cheamă.

Poruncile Tale – lumini – să le-ascult!
Cu ele să-mi umplu fiinţa-mi stingheră.
Când vin peste mine ispite tumult,
Lumina Ta sfântă să-mi vină mai mult,
La poarta Nuntirii să-mi fie străjeră.

Şi duhul îmi mânecă-n noapte tăcut
Spre Tine, Hristoase-mpăratul Luminii
Ca-n iureşul luptei să scap neştiut
Şi orişice rană-ar fi ars în trecut
O Doamne, nicicând să n-o ştie străinii.

O, duhul discernerii, dor nesfârșit,
La poarta Luminii Ţi-l cer cu tărie.
Ca mâine, când Soare vei fi în zenit,
În firul de rază-al Luminii sfinţit
Moştean al Luminii să fiu pe vecie.

Preot Iosif TRIFA, Sodoma şi Gomora

Pocăință

Pocăință, pocăință,
Tu ești cel mai greu cuvânt,
Însă nu e biruință
Fără tine pe pământ.

Întru tine tot se pierde
Slavă, nume ori averi,
Tot ce poate să dezmierde,
Tot ce poate da plăceri.

Totul arde întru tine
Toate-n focul tău se sting,
Toate poftele-s rușine
Când de jarul tău se-ating.

Numai una crești tu naltă
Și frumoasă pentru veci
Cum nu este nicio altă
Frumusețe pe-unde treci.

Și aceasta-i curația
Inimii, ce duce-n rai.
Ea e toată bogăția.
Rabdă, suflete, s-o ai.

Căci dacă-o câștigi în lume
Și-o păstrezi pân-la sfârșit,
Căpăta-vei veșnic nume
Sus, în cerul strălucit.

Vlad Gheorghiu

LA CEASUL POCĂINŢEI

SpovedanieOPLa ceasul pocăinţei mă cercetez în tot
adâncul vieţii mele – şi fără părtinire,
să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot,
să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniştire.

… N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar
şi ochii de dorinţe n-au biruit ispite…
N-am omorât pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar
prea des şi cu plăcere am mers pe căi oprite.

Prea m-am temut de ochii tâlhari şi prefăcuţi,
lumina cea din mine nu le-a învins trufia
şi n-am luat în seamă duşmanii cei tăcuţi,
nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!

Prea multă nepăsare am dat la cele mici,
prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte
şi-azi văd că nu-i nimica de lepădat şi nici
nu sunt pe lumea asta păcate prea mărunte.

Nu-n orice timp blândeţea smerită m-a-nsoţit,
iertarea şi tăcerea n-au fost mereu senine,
adeseori în noapte nu m-am sculat grăbit
să chem din drum străinul, să-l ospătez la mine.

A stat atâta vreme pe uşa mea zăvor
şi n-am spălat picioare spre Domnul prăfuite,
n-am dat cu bucurie oricând la cerşetor,
prea slobozi mi-au fost câinii prin curţile-ngrădite.

… La ceasul Pocăinţei mă cercetez în tot
şi-mi cer zdrobit iertare, plecând smerita frunte,
căci toate sunt păcate de moarte câte-mi scot,
iar cel mai greu e-acela că le-am crezut mărunte!

Traian Dorz, Cântarea anilor