Se naşte Prunc

Se naşte Prunc

Vlad Gheorghiu

O, inima mea, iată, se naşte Prunc Hristos
Şi, înfăşat, în iesle stă între vite, jos,
Deschide-te! Mesia-i la uşa ta, în drum.
Primeşte-L şi-L urmează născut din nou acum.

Că azi se naşte Prunc din cer
O, flori de măr, o lerui ler,
O, Lerui ler.

Voi, ochi ai mei, văzură-ţi lumina de la stea
Cum peştera-ngheţată puternic lumina?
Primiţi-i şi voi taina din care s-a născut
Sfinţindu-vă vederea cu ceea ce-aţi văzut.

Voi, paşii mei, bătură-ţi cărări în lung şi-n lat
Să duceţi tuturora colindul minunat.
Căutaţi cărarea strâmtă spre Cerul Sfânt urcând
Cu ale voastre urme pe Urma lui călcând.

Dar tu, a mea cântare, auzi un fluieraş
Cântat atât de dulce de dragii păstoraş’?
Întinde-te flămândă după al lui Izvor
Şi cântă pentru Pruncul şi Mama Lui cu dor. | Continuare »

Apocalipsa, cartea vremurilor de apoi

Părintele Iosif Trifa, Trăim vremuri biblice

Apocalipsa4Biblia este o carte minunată în care se vede amănunţit cum curge şi cum se scurge viaţa omeniri şi viaţa omului. Biblia cuprinde toată istoria şi toată viaţa omenirii, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacurilor. Partea din urmă din viaţa omenirii e pusă în cartea ultimă a Bibliei, şi se numeşte Apocalipsa. Cartea aceasta cuprinde vedeniile ce le-a avut Apostolul şi Evanghelistul Ioan pe insula Patmos.

În aceste vedenii, Domnul Dumnezeu i-a arătat Evanghelistului Ioan tainele cele mari ale vremurilor din urmă. Apostolul Ioan a pus aceste arătări în cartea ce se numeşte Apocalipsa, cartea descoperirilor dumnezeieşti (în chipul de mai sus se vede Evanghelistul Ioan prinzând în carte dumnezeieştile descoperiri).
Apocalipsa e o carte plină de „peceţi“ şi de taine care întrec ştiinţa şi cunoştinţa oamenilor. Nu e dat omului să dezlege aceste taine. Toţi cei care încearcă acest lucru, amintind fel de fel de numere şi nume, de ani şi de oameni, greşesc cumplit. Tainele Apocalipsei privesc vremurile din urmă, privesc vremurile ce vor veni, iar tainele viitorului şi ale sfârşitului veacurilor singur Tatăl Ceresc le ştie (Marcu 13, 32).
Nu se poate însă tăgădui faptul că vremurile noastre încep tot mai mult să se asemene cu vremurile arătate în Apocalipsă.
Apocalipsa arată vremurile din urmă ca vremuri de cumplite stricăciuni sufleteşti. O generală decădere sufletească va cuprinde lumea şi omenirea. Vor fi vremuri de stricăciuni sufleteşti şi de răutăţi care n-au fost de la începutul lumii.
Numărul celor credincioşi va scădea grozav.
Această cumplită decădere sufletească va fi însoţită de vremuri grele, de grozave urgii şi arătări cereşti. Vor fi urgii, necazuri, semne şi arătări cereşti care n-au fost de la începutul lumii.
Însă, în faţa tuturor urgiilor şi arătărilor cereşti, oamenii vor stărui până la sfârşit în răutăţi şi nepăsare de cele sufleteşti.
În această asemănare, vremurile noastre încep a se potrivi cu vremurile arătate în Apocalipsă. Şi vremurile noastre au aceste trei puncte:
1. stricăciuni sufleteşti şi răutăţi mai mari ca oricând; | Continuare »

S-aud prin întuneric

S-AUD PRIN ÎNTUNERIC

S-aud prin întuneric chemări îndurerate
de pace, de lumină, de pâine flămânzind;
răspunde-le, străjere: Numa-n Hristos sunt toate,
veniţi la El, căci toate le veţi afla venind.

S-aud ale-apăsării suspine-năbuşite,
alin şi libertate, şi adevăr cer toţi;
răspunde-le, stăjere: Hristos vi le promite,
şi tu, ce-L ai pe Domnul, arată-li-L cât poţi. | Continuare »

Tâlcuiri la Apocalipsa

Arhimandrit Evsevios Vittis, Tâlcuiri la Apocalipsa, vol. III, Ed. Egumenița
apocalipsa• Condamnarea fiarei şi a profetului mincinos şi nimicirea armatei lor de câtre Mesia – Hristos («lupta lui Mesia») (19, 11-21).
• Mesia – Hristos apare cu armata Sa în vederea luptei decisive (19, 11-16).
• Un înger vesteşte nimicirea armatei potrivnice lui Dumnezeu (19, 17-18).
• Fiara şi falsul profet sunt prinşi de vii şi aruncaţi în marea cea de foc, în timp ce armata lor este nimicită cu totul (19, 19-21).
În omilia precedentă ne întrebam ce a mai rămas din Apocalipsă, odată ce am ajuns la capitolul al 19-lea. Însă pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, ni se descoperă tot mai multe evenimente importante. Le vom menţiona încă de la început prin ceea ce au fundamental, pentru a ne face o idee despre ele, iar apoi le vom analiza pe rând. Să ne grăbim, aşadar, «să vedem sfârşitul» ce se apropie. Mă refer desigur la sfârşitul Apocalipsei, aceasta ca să nu apară vreo neînţelegere. Cu puţină răbdare, vom vedea şi evoluţia evenimentelor următoare. Trebuie să spun cu anticipaţie că aici avem de a face cu una din părţile cele mai frumoase ale acestei sfinte cărţi. Astăzi ne vom preocupa în modul concret de «intrarea în luptă a lui Mesia», moment atât de aşteptat.
Ce a mai rămas să vedem din Apocalipsă?
a) Biruinţa lui Hristos împotriva Antihristului (19, 11-21).
b) Împărăţia lui Hristos de o mie de ani şi condamnarea, la început temporară, iar apoi definitivă a satanei (20, 1-10).
c) Judecata universală (20, 11-15).
d) «Noua zidire (creaţie)» şi «Cortul lui Dumnezeu cu oamenii» (Noul Ierusalim) (21, 1-22, 5).
e) Epilogul Apocalipsei (22, 6-21). | Continuare »

Sfântul Spiridon

S-a născut în jurul anului 270 în localitatea Askia din insula Cipru, într-o familie creştină de oameni simpli. Nu a avut parte de învăţătură, nu a urmat şcoli înalte. A fost cioban, o îndeletnicire pe care a îndrăgit-o şi pe care n-a părăsit-o niciodată. S-a căsătorit şi a avut o fiică, pe nume Irina. La puţini ani după căsătorie a rămas văduv. A îndurat cu răbdare văduvia. Simeon Metafrastul spune despre el că „vieţuia cu cinste şi cu dragoste de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubirea de străini“.

Cărămida de la Niceea

Sfântul Spiridon a luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, întrunit în anul 325 pentru combaterea ereziei preotului Arie din Alexandria. Arie nega dumnezeirea lui Iisus Hristos, Îl considera cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, diferit ca fiinţă de Acesta: Tatăl era necreat, Fiul creat.
Episcopii adunaţi la Sinodul de la Niceea au întărit învăţătura Bisericii, şi anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În lămurirea acestei învăţături, un rol important l-a avut şi episcopul Trimitundei, Spiridon. Fără a se folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenţi cum Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă şi le-a spus că deşi este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii şi a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învăţăturii lui Arie, să devină ortodox, motivând că „atâta vreme cât era vorba de dispute, aduceam cu uşurinţă cuvinte împotriva cuvintelor. Dar când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea de minuni, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii“. La Niceea l-a cunoscut pe Sfântul Nicolae, episcopul din Mira Lichiei, între cei doi legându-se o strânsă prietenie.

Ajuns la adânci bătrâneţi, Sfântul Spiridon a murit în anul 348. Cu un an înainte, Dumnezeu i-a făcut cunoscut sfârşitul său. A fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda. Este sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 12 decembrie. | Continuare »

MINUNILE SFÂNTULUI SPIRIDON

Un creştin pios, care-l iubea mult pe Sfântul Spiridon, dar la fel de mult şi adevărul, spunea aceasta: s-a dus la mormântul Sfântului la 12 decembrie, ziua prăznuirii sale, pentru a-l întâlni, ca atunci când era viu şi pentru a-şi arăta veneraţia sa pentru omul lui Dumnezeu. „Pe când mă apropiam deja şi mă pregăteam să mă concentrez asupra a ceea ce voi face, am simţit o asemenea mângâiere dumnezeiască, care m-a învăluit şi m-a pătruns în inima mea, că am intrat realmente în extaz, grabnic fiind purtat prin frumuseţile Cerului. Uitând de toate cele pământeşti, chiar de trupul meu, am rămas mut şi nemişcat. N-am vorbit nimănui şi, întocmai ca în tinereţe, n-am simţit nici foame, nici sete toată ziua, ci m-am cuminecat întreaga zi numai cu Trupul şi Sângele Domnului“.

 Acelaşi om, venind iaraşi la Trimitunda în ziua Sfântului Spiridon, pe când se afla îngenuncheat, îmbrăţişând sicriul cu trupul neputrezit al Sfântului, inima sa fu umplută de lumină şi sufletul său inundat de bucurie, o bucurie ce-i făcea simtit gustul bunurilor cereşti care-i aşteaptă pe Sfinţi (pregustarea Raiului). A alergat grabnic la piaţă, pentru a cumpara oarece, inclusiv haine pentru săraci şi pentru localnici, căci se făcuse iarnă şi frigul venise cu putere. Şi, după ce împlini această dispoziţie a inimii sale, se grăbi să se întoarcă spre ţara lui, unde-l chemaseră treburi grabnice. Dar, dintr-o dată, norii se-ntunecară, vestind o ploaie cu adevărat diluviană ce avea să cuprindă pământul. Acest om se afla aşadar la grea răscruce, putea oare merge mai departe în calatoria lui câtă vreme astfel de vreme câinoasă se anunţa? Se întări însă în nădejde: vându ceea ce cumpărase, achiziţionând nişte vite de povară şi trase la biserica Sfântului. Aici, se prosternă iaraşi la racla cu moaştele Sfântului, ca şi cum acesta ar fi fost încă viu, şi-l rugă să fie tovarăş de călătorie cu el şi să oprească ploaia, atunci când ea ar deveni prea furioasă. Încheindu-şi rugăciunea, ieşi din cetatea Trimitundei. Sfântul Spiridon fu cu el pe toată durata călătoriei şi nu doar în chip nevăzut ci, asemeni unui tovarăş de călătorie – precum îl şi rugase: văzut, împreună-călător cu el! Vântul sufla teribil, iar norii se zbuciumau cu putere, dar ploaia… ploaia părea suspendată, atârnată cu apa ei sub nori: am putea spune că puterea Sfântului reţinea ploaia, o împiedica în revărsarea ei. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, VÂNTUL CEL CERESC

Descarcă de aici cartea în format mp3

Plângeri

– Doamne, spinii toți din lume numai în grădina mea
Cresc să-mi năbușe cântarea și să-mi stingă dragostea.
– Bine, vrei urcarea lină, spinii toți să ți-i adun,
Și din ei să fac cunună tot pe fruntea Mea s-o pun?

– Nu, o Doamne, ci mai bine
Lasă spinii mei la mine…

– Doamne, numai guri haine și colți numai ascuțiți
Sfârtecă iubirea-n mine și ai milei ochi zdrobiți.
– Bine, vrei să-Mi urci pe umeri ori pe brațe să te sui?
Însă nu ai loc de Cruce, doar deasupra să te pui.

– Nu, o Doamne, că-s prea grele
Toate păcatele mele…

– Doamne, drumul meu spre Tine-i ori prin flăcări, ori prin ger,
Când mi-i dragostea prea arsă, când mi-i dorul prea stingher.
– Bine, vino lângă Mine și în brațe-am să te port
Dacă-i frig sau dacă-i soare, Eu îți voi fi dulce cort.

– Doamne, niciun Sfânt nu-Ți scoate,
Neputința mea s-o poarte.

– Doamne, ci fii lângă mine când mă-nțeapă orice spin
Când mă sfârtecă vreo gură sau mă arde vreun suspin.
– Bine, dar sunt lângă tine, ochii ți-i ridică doar,
O întindere de mână și atingi al Meu hotar.

– Doamne, crucea mea – cu Tine
E doar cântec și-n suspine…

Vlad Gheorghiu

TĂMĂDUIREA FEMEII CE SUFEREA DE 18 ANI

TĂMĂDUIREA FEMEII CE SUFEREA DE 18 ANI

şi ceva despre făţarnicii cari Îl mustrau pe Domnul pentru această tămăduire

Acum duminică avem la rând evanghelia cu tămăduirea femeii ce suferea de 18 ani şi „nu putea să se ridice în sus nicicum”. Domnul Iisus a vindecat-o. Fariseii făţarnici Îl mustrau însă pe Domnul, căci făcuse această tămăduire sâmbăta, când „nu se cade cineva a se vindeca”. Iisus le-a răspuns: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi îşi dezleagă boul sâmbăta şi-l adapă, iar această femeie pe care de 18 ani a legat-o satana nu se cădea a fi dezlegată?”. (Citiţi pe larg această evanghelie la Luca 13, 10-17)
Două învăţături de căpetenie ne arată evanghelia de duminică. Învăţătura cea dintâi e cea care trece ca un fir roş prin toată ţesătura Evangheliilor: păcatul şi mântuirea.
O femeie bolnavă de 18 ani s-a apropiat de Iisus. Suferea de „duhul neputinţei” şi era atât de bolnavă încât „nu putea să se ridice în sus nicidecum”. Grozăvia păcatului ni se arată şi aici în toată puterea. Pe biata femeie o doborâse păcatul; o doborâse ispita diavolului, căci Domnul spune că „satana o legase de 18 ani”. Printr-o boală sufletească împreunată cu una trupească, satana o legase în lanţurile lui pe o biată femeie şi o ţinea de 18 ani în starea aceasta grozavă şi nenorocită. | Continuare »

Împotriva duhurilor răutăţii…

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)

„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în locurile cereşti.“

TDorz1Tot răul din lume îl fac duhurile răutăţii care, din locul lor, din împărăţia întunericului, din centrul puterii diavolului şi al morţii, ies ca dintr-o peşteră întunecată şi năvălesc peste tot, punând la cale tot felul de curse, de primejdii şi de nelegiuiri, pentru zădărnicirea planului mântuirii lui Hristos, pentru încălcarea voii lui Dumnezeu şi pentru nimicirea lucrării Duhului Sfânt.

În acest verset sfânt, Apostolul Domnului ne arată din partea Duhului Sfânt ce multe şi ce puternice sunt acele forţe ale diavolului, împotriva cărora noi avem de luptat.
Când Duhul ne spune că nu carnea şi sângele sunt adevăraţii noştri vrăjmaşi, noi trebuie să înţelegem că bieţii oameni prin care noi suntem loviţi sau ameninţaţi sunt numai nişte nefericite unelte, nişte măşti de care se foloseşte satan, marele şi adevăratul nostru vrăjmaş, spre a ne face răul. Dar dincolo de aceste unelte şi măşti văzute, stau nevăzuţi adevăraţii vrăjmaşi, duhurile nevăzute ale răutăţii, care vin prin ei şi năvălesc împotriva noastră. | Continuare »

Sfântul Ierarh Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae

Viaţa celui intre sfinţi Părintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, făcătorul de minuni
(6 decembrie)

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvântată pereche, petrecând cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfântă – singuri ei fiind rădăcină sfântă – şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născând pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tâlcuieşte „biruitor de popor”; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, până la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întâi şi pe urmă, care din pântecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decât cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţâţă, făcând minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întâi a mânca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dând prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întâi-stătător. Când se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi – pentru că numai din ţaţa cea dreaptă sugea lapte – având să izbândească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. | Continuare »

ZIUA NUMELUI

ZIUA NUMELUI

Ieri am fost în târgul de porci şi iacă mă întâlnesc acolo cu unul din prietinii mei cu care numai pe străzile cele făloase din Sibiu mă întâlneam. Şi mai mult m-am mirat când am văzut că cumpărase un purcel. „Dar tu, mă, ce cauţi în târgul de porci şi cu purcelul ce-ai să faci?”, îl întrebai eu. Atunci prietenul meu astfel începu:
„Acum la Sf. Nicolae e ziua numelui meu şi de 2 ani am început să-mi prăznuiesc ziua aşa că nu mai plătesc cu băutură gratulările prietinilor şi cunoscuţilor, ci cu banii ce i-aş da pe băutură fac în tot anul o faptă de milostenie. Acest purcel l-am cumpărat pentru o biată văduvă de război de la marginea oraşului. Are 6 copii şi de ani de zile n-a mai putut să-şi prindă porc la casă. Şi anul trecut i-am cumpărat un purcel pe care biata femeie şi l-a crescut cum a putut şi acum îl va tăia, pe Crăciun. O, ce bucurie vor avea copilaşii ei! Într-un an de zile, de câte ori mama lor va pune mâncarea pe masă, cei 6 copilaşi se vor ruga într-un glas: «Dumnezeu să-i dea sănătate la domnul cel bun!». Eu aflu, prietine dragă, că acest fel de prăznuire este mai bun şi mai creştinesc decât să satur pe oameni de băutură şi pe urmă tot să fie nemulţumiţi că nu i-am săturat destul de bine”…
Astfel grăi prietinul meu şi avea toată dreptatea, căci, de fapt, felul cum prăznuiesc creştinii de azi „ziua numelui” lor este cu totul păgânesc. | Continuare »

NU-ŢI ÎNGROPA

Traian DORZ, din Cântarea Viitoare

Pilda-Talantilor-5Nu-ţi îngropa talantul
ce ţi l-a dat Hristos,
în slujba Lui ţi-l pune,
s-aduci şi tu folos;
lui Hristos, lui Hristos să-I aduci şi tu folos.

Nu-ţi risipi viaţa
ce ţi s-a dat de Sus,
aleargă şi lucrează
ceva pentru Iisus;
lui Iisus, lui Iisus du-I un rod frumos adus.

Nu-ţi părăsi pe fraţii
ce ţi i-a dat Hristos,
ascultă-i şi iubeşte-i
cu suflet credincios;
lui Hristos, lui Hristos dă-I un suflet credincios.

Nu-ţi pierde mântuirea,
cât anii nu s-au dus,
câştigă-ţi-o, aleargă
şi strânge cu Iisus;
cu Iisus, cu Iisus strânge-ţi o răsplată Sus.

Lucrătorii, cei cu talanţii

Lucrătorii, cei cu talanţii

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz

… Lucrătorii, cei cu talanţii, cu unul, cu doi şi cu cinci, sunt fraţii din adunare. Aceştia urmează după surorile noastre. Nici acolo nu-i vorba de oameni străini şi de neascultători, ci de fraţii din adunare. Că toţi au primit câte un talant de la Dumnezeu, dar unii l-au pus în lucru pentru Domnul, alţii au lenevit pentru Domnul. În ziua aceea, cei doi vor lua cea de-a dreapta şi cea de-a stânga parte. Cei care au făcut faptele bune şi roadele bune vor merge de-a dreapta şi ceilalţi de-a stânga. Nu cei necredincioşi vor fi acolo! Cei credincioşi, care au auzit cuvântul din Pilda aceasta cu semănătura, vor fi cele trei categorii. Şi cei uşuratici, şi cei fricoşi, şi cei îmbuibaţi vor fi de-a stânga. La dreapta vor fi numai cei care, cu inimă bună şi curată, au adus roade pentru Dumnezeu.
Acuma este vremea să ne întrebăm fiecare dintre noi, ascultând şi cercetând acest Cuvânt al lui Dumnezeu în adunarea noastră, să ne cercetăm fiecare dintre noi: în care parte dintre ascultătorii Cuvântului lui Dumnezeu suntem? | Continuare »

ZIUA DE 1 DECEMBRIE

ZIUA DE 1 DECEMBRIE

Pr. Iosif Trifa, «Telegraful Român» nr. 53 / 21 nov. (4 dec.) 1920, p. 2

N-a sosit aşa, pe neaşteptate, la noi această zi de sărbătoare. Ea a răsărit din frământările, luptele, suferinţele şi aşteptările unui neam întreg.
Ziua şi sărbătoarea din 1 Decembrie a trecut prin câmpia de la Turda, roata de la Alba Iulia, „loagărul” lui Iancu, prin toată Golgota neamului nostru.
1 Decembrie a venit ca o răsplată divină a luptelor şi suferinţelor noastre de veacuri. Ea este şi va rămâne de-a pururi sfânt praznic în calendarul neamului nostru.
Dar 1 Decembrie 1920 încă nu înseamnă că putem sări deplin în braţele şi valurile bucuriei. Praznicul unirii poartă nu numai bucurii de prăznuit, ci şi chemări la datorii de împlinit.
Unirea noastră s-a făcut surpându-se măriri şi stăpâniri străine.
Unirea noastră s-a făcut scăpând de Faraon şi egiptenii lui, cărora truda noastră, veacuri de-a rândul, le-a făcut cărămizi şi palate. Şi egiptenii noştri de ieri nu pot uita braţele noastre, folosul nostru, bogăţiile şi bunurile noastre.
Ei ne pândesc azi la hotare bucuria şi sărbătoarea noastră. În ura şi neputinţa lor, spun că ar fi o minciună praznicul nostru şi, pe toate drumurile, în toate formele, spionii lor caută să strecoare otravă în sufletul poporului nostru românesc.
E datoria noastră, a tuturora, să ne apărăm contra lor această sfântă zi de sărbătoare naţională.
La Alba Iulia, în marea zi de 1 Decembrie 1918 – spre asigurare contra eventualelor atacuri străine –, garda naţională a săpat tranşee, întărind istorica cetate în care s-a adus istorica hotărâre a unirii. | Continuare »

[Celui ce are i se va mai da şi va avea de prisos]

Pilda-Talantilor-2… Moartea nu-i un sfârşit de drum. Moartea este numai un prag peste care trecem în altă existenţă. Nu există moarte, în înţelesul de nimicire! „Nimic nu se pierde”, spune şi învăţătura, şi ştiinţa omenească, „totul numai se transformă.” Nici noi nu ne pierdem. Ne transformăm numai. Din existenţa asta, prin moarte, trecem în cealaltă existenţă, în care ne continuăm felul de viaţă pe care l-am început şi pe care l-am iubit şi l-am dorit de-aici. Dorim după Dumnezeu, intrăm în condiţiile mântuirii prin naşterea din nou – vom continua viaţa veşnică dincolo, spre slava şi-n mărirea făgăduite de Dumnezeu.
Toate pildele Sfintelor Evanghelii vorbesc (…) şi-n pilda celor cu talanţii, pe care o cunoaştem cu toţii, ce frumos ne vorbesc despre aceste lucruri cuvintele Mântuitorului când spun că celui care avea zece talanţi nu numai că i s-a dat şi talantul celui ce avea un singur talant, dar care nu lucrase cu el, ci şi cârmuirea a zece cetăţi, care era nespus mai mult decât zece talanţi.
Ce ne spune aici Cuvântul lui Dumnezeu? Că fiecare, venind în lume, am primit un dar, asta o ştim. Că va veni odată Stăpânul şi că ne va cere socoteală fiecăruia dintre noi ce am făcut cu darul şi cu talantul primit, şi asta o ştim. Dar ce înseamnă oare: „celui ce are i se va mai da şi va avea de prisos, şi de la cel ce nu are se va lua chiar şi ceea ce i se pare că are”? Căci Cuvântul lui Dumnezeu are însemnătate şi înţeles. Ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă: „luaţi talantul acestuia şi daţi-l celui ce are zece. Pentru că vă spun! Celui ce are i se va mai da şi va avea de prisos.”? Există Ziua Judecăţii despre care ştim. Că vom merge în faţa Lui, ştim fiecare. Şi că vom primi fiecare din Mâna Lui, pentru tot ce am făcut, o răsplată dreaptă. Dar în lumea aceasta, şi cei care nu se vor mântui, şi cei care n-au naşterea din nou, şi cei care n-au dreptul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, şi cei care nu vor intra şi nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, au şi ei fapte bune. Şi oamenii care nu se mântuiesc fac fapte bune pe pământ. Scrie Cuvântul lui Dumnezeu că în ziua aceea va fi răsplătit şi cine-a dat un pahar cu apă în Numele Lui. Ce se va întâmpla cu răsplata faptelor bune ale celor care vor fi nemântuiţi şi se vor pierde? Iată ce se va întâmpla: de la cel ce nu are mântuirea, şi ceea ce i se pare că are, adică plata pentru faptele bune pe care le-a făcut el pe pământ, şi aia i se va lua şi se va da celui care a avut mai multă râvnă, mai multă dragoste şi osteneală pentru Stăpânul Său. | Continuare »

ÎN PRAZNICUL CEL MARE AL ARDEALULUI, să ne aducem aminte şi de marele cârmuitor: mitropolitul Şaguna

ÎN PRAZNICUL CEL MARE AL ARDEALULUI, să ne aducem aminte şi de marele cârmuitor: mitropolitul Şaguna

«Lumina Satelor» nr. 21 / 19 mai 1929, p. 6

Acum luni prăznuim plinirea a 10 ani de la alipirea Ardealului de ţara-mamă. Să ne aducem aminte în acest praznic naţional de toţi marii bărbaţi care au ajutat ziua cea mare din 1 Decembrie 1918.
Între aceştia este şi marele mitropolit Andrei Şaguna. Marele şi nepieritorul merit al lui Şaguna este că, în vremea străinilor, a făcut din Biserică o cetate naţională din care ne-am apărat limba, legea şi credinţa.
Aşa-numitul Statut Organic al lui Şaguna – legea prin care Biserica Ortodoxă din Ardeal avea dreptul de a-şi conduce ea singură afacerile, fără amestecul guvernului unguresc, n-a fost numai o lege bisericească, ci a fost o lege naţională, a fost o puternică cetate naţională în care Şaguna a strâns poporul întreg în jurul Bisericii şi al şcolii. Din această cetate ne-am apărat noi, românii din Ardeal, limba, legea şi credinţa.
Moştenirea pe care a aflat-o ziua de 1 Decembrie 1918 revine în mare parte acestui uriaş care a fost mitropolitul Andrei Şaguna.
„Acest maiestos bătrân – zice dl. Iorga despre Şaguna – a fost, de pe scaunul său de arhiereu ca de pe un tron de rege, un cârmuitor de oameni şi un îndreptător al vremilor. Cât se va vorbi limba noastră pe cealaltă clină a Carpaţilor, ardeleanul de legea Răsăritului – şi poate mâne şi cel unit cu Roma (să dea Dum¬nezeu!) – va pomeni cu sfinţenie numele lui Şaguna”…
Din prilejul serbărilor, e vorba să se ridice statuie câtorva mari bărbaţi.
Statuia cea dintâi trebuie să o aibă marele mitropolit Şaguna. Trebuia să o aibă de mult.

Creştinul este asemenea unui schimbător de bani

Talant-02Sfântul IOAN GURĂ DE AUR
Cuvânt la Duminica a XVI-a după Pogorârea Sfântului Duh

„ Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobânda” (Matei 25, 27)

Aşa a grăit domnul către sluga sa cea leneşă şi aşa va grăi Hristos, Domnul nostru, fiecăruia dintre noi, când va veni la judecată şi va cere banii Săi cu dobândă.
O, cât de mare şi nespusă este dragostea Domnului! El opreşte pe oameni să ia dobândă, iar El Însuşi cere dobândă. Dar pentru ce? Pentru că dobânda omenească este vrednică de osândit şi de defăimat, iar cea dumnezeiască este vrednică de laudă şi de toată aprobarea. Dobânda aceea, înţeleg cea de bani, vătăma atât pe cel ce o dă, cât şi pe cel ce o primeşte. Pe cel ce o ia îl duce în iad, iar pe cel ce o dă îl face mai sărac decât înainte.
Ce poate să fie mai groaznic, decât atunci când cineva trage câştig din lipsa aproapelui său, iar nenorocirea aproapelui său o stoarce în folosul său? Sau când unul, sub masca bunătăţii, întrebuinţează învârtoşarea inimii, şi pe cel ce are trebuinţă de ajutor, căruia se pare că-i întinde mâna, îl împinge desăvârşit în prăpastie?
Ce faci, o, omule? Nu pentru aceasta a venii săracul înaintea uşii tale, ca să-i mai înmulţeşti sărăcia, ci pentru ca tu să-l scapi de dânsa. Iar tu faci întocmai ca otrăvitorii. Aceştia amestecă otrava cu mâncarea cea obişnuită, şi fac aşa ca să nu se observe înşelăciunea lor.

Tot aşa, cei ce acoperă sub masca bunătăţii pierzătoarea lor camătă, ştiu să ascundă paguba şi vătămarea cea mare de către cei care s-au hotărât a bea această pierzătoare otravă.
Pentru aceasta, mai ales de camătă, poate zice cineva cu toată dreptatea ceea ce Solomon a zis despre păcat îndeobşte. Dar ce zice Solomon despre păcat? „ Un timp îndelungat el este dulce pentru gâtlejul tău, dar după aceea îl vei afla mai amar decât fierea şi mai tăios decât o sabie cu două tăişuri” (Pilde 5, 3-4). | Continuare »

VRĂJMAŞII ŞI PRIETENII

Traian Dorz, din «Porţile Veşniciei»

Doamne, sunt atât de mulţi vrăjmaşii care se ridică împotriva mea? O, dar sunt şi mai mulţi cei care sunt cu mine şi mă apără (II Împ 6, 15-17)! Puterile îngereşti şi duhurile sfinţilor Tăi care mă înconjoară cu bunăvoinţa şi cu prietenia lor sunt nenumărat mai multe (Evr 12, 1-2; Apoc 9, 16). O Doamne, sunt vrăjmaşii mei puternici şi înarmaţi? Dar ce sunt armele lor pe lângă puterea Ta, Puternicul meu Dumnezeu Apărător (Ps 68, 17)? Sunt ei aproape de mine? Dar Tu eşti şi mai aproape! Când Tu stai între ei şi mine – eu n-am de ce să mă mai tem! E grea suferinţa care se apropie de mine şi crucea pe care va trebui s-o ridic şi s-o port? Dar ce sunt acestea pe lângă ale Tale? Şi pe lângă răsplătirile Tale din ceruri pentru răbdarea acestora! E amar paharul pe care trebuie să-l beau eu acum? Dar ce înseamnă acesta pe lângă acela pe care Tu l ai băut în locul nostru şi pentru noi? Şi pe lângă slava de care va fi urmat calvarul pătimirilor mele! E atât de greu să rabd nedreptatea – şi să tac? Batjocura – şi să iert? Trădarea – şi să uit? Chinuirea – şi să iubesc? – Poate că sunt grele! Dar Tu, Doamne, cum ai putut totul? Dar alţii ai Tăi cum au putut? Ajută-mă şi pe mine, la fel! Alergând astfel la Hristos, vei fi totdeauna salvat, vei fi totdeauna întărit, vei fi totdeauna biruitor! Vei putea să te odihneşti liniştit la umbra Domnului Iisus, în orice vreme şi în orice loc. Chiar dacă eşti acolo unde alţii tremură şi gem! | Continuare »

Să cântăm Domnului vol 17

SUFLET FRĂMÂNTAT…

SUFLET FRĂMÂNTAT…

Suflet frământat de gânduri,
ce alergi şi ce te zbaţi,
ce doreşti să afli-n lume
– şi ce caţi?

Cauţi în lume bogăţie,
ochii ţi-s de ea robiţi?
– mulţi o au, dar câţi sunt oare
fericiţi?

Cauţi în lumea asta slavă,
cauţi laude – tumult –
câţi le au – şi nu vor oare
şi mai mult?

Desfătări doreşti în lume
şi paharul lor să-nghiţi?
– mulţi le au, dar câţi sunt oare
fericiţi?

Poţi afla în lume totul,
tot ce vrei şi ce cauţi tu,
fericire-adevărată
însă nu!

Doar când pe Iisus Îl cauţi
şi pe El când L-ai găsit,
doar atunci eşti, – doar atunci eşti
fericit!…

Traian DORZ, din Cântări uitate

Din tot ce-aduni

Din tot ce-aduni

de Traian Dorz, din vol. «Cântări de Sus»

Din tot ce-aduni cu-o ne-ncetată
dorinţă de-a fi mai bogat,
nu stai tu să te-ntrebi vreodată
ce-i chiar al tău cu-adevărat?

Când ochii tăi privesc la toată
nimica ce ţi-ai strâns pe rând,
nu stai tu singur câteodată
să te întrebi ce duci plecând?

Şi dacă vezi, din câte-s roată,
că n-ai nimic nedespărţit,
nu stai tu singur câteodată
să te gândeşti de ce-ai trăit?

Şi dacă pân’ acuma, iată,
de Dumnezeu te tot ascunzi,
nu stai tu singur câteodată
să te gândeşti ce-ai să răspunzi?

Şi dacă dragostea-I curată
de-atâta vreme-o tot alungi,
nu stai tu singur câteodată
să te gândeşti unde-ai s-ajungi?

Şi dacă moartea cu aripa
cea neagră azi ţi-ar sta în drum,
nu vezi tu, om sărman, că-i clipa
să-ntorci la Domnul chiar acum?

Ce să fac ca să moştenesc?

Cu fiecare zi care ne apropie de sfârșitul veacurilor, această întrebare se acutizează tot mai mult. „Ce să fac?“ este o întrebare care ne frământă din ce în ce mai mult. Cu cât sporesc tehnologia, și cultura, și știința acestei lumi, cu atât parcă se face tot mai ambiguu răspunsul la această întrebare.
Fiecare sector al sistemului în care trăim are propriul mod de a încurca ițele spirituale ale omenirii. De a naște această întrebare și de a îngreuna răspunsul la ea. Atât întrebarea aceasta, cât și răspunsul ei sunt azi mult mai întortocheate decât acum două mii de ani. Mii de legături ne țin ancorați în sistemul existențial de azi.
Ce să fac când nimeni nu-L mai vrea pe Hristos?
Ce să fac când nu e niciun steag sub care să lupt?
Ce să fac când nu-mi simt frații cadențând lângă mine?
Ce să fac când mai marii mei toți trădează?
Ce să fac când nu am străjeri în față?
Ce să fac când mii de răstălmăciri înlocuiesc vorba cea dreaptă?
Ce să fac când înaintașii nu mai sunt primiți ca modele de către nimeni?
Ce să fac când tot ce era valoare și principiu este căzut în desuetudine?
Ce să fac să moștenesc?
Astăzi ni se pare că răspunsul la întrebarea dregătorului bogat era foarte simplu pentru vremea aceea: împarte săracilor tot ce ai și urmează-L pe Domnul. Chiar în fața celui ce punea această întrebare erau ucenicii care lăsaseră tot pentru a-L urma pe Domnul. Dar nici atunci și nici azi răspunsul nu este unul simplu nici de înțeles, nici de împlinit. Este un precept pe care doar nebunia în Hristos îl poate înțelege. | Continuare »

Cuvântul lui Hristos

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 30-a după Rusalii)

TDorz1Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră – iată nişte îndemnuri des repetate în Sfintele Scripturi, tocmai pentru marea lor însemnătate în viaţa noastră cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.
Izvorul înţelepciunii, al învăţăturii, al laudelor şi mulţumirii este, desigur, Cuvântul lui Hristos.
Numai din Cuvântul lui Hristos, care este comoara înţelepciu-nii lui Dumnezeu, putem căpăta şi noi înţelepciune (Col 2, 2-3).
Numai din Cuvântul lui Hristos care este singurul nostru învăţător desăvârşit putem primi şi noi adevărata învăţătură (In 13, 13-17).
Numai din Cuvântul lui Hristos care este adevărul putem şti şi noi să lăudăm ce este vrednic de laudă şi ce trebuie să osândim. Pentru că nu cine se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Domnul îl laudă (I Cor 4, 5).
Şi numai din Cuvântul lui Hristos care este viaţa noastră putem afla ce fericit este să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Fiindcă în toate lucrează dragostea Lui pentru binele nostru, dacă noi Îl iubim pe El.

Dar de unde să ştie aceste adevăruri binecuvântate acel suflet în care Cuvântul lui Hristos nu locuieşte din belşug? Cu ce să se lumineze cel care nu cunoaşte soarele? Cu ce să se stâm-pere cel care nu cunoaşte apa? Şi cu ce să se hrănească cel care nu cunoaşte pâinea?
Cuvântul lui Hristos este mai necesar pentru noi decât soarele, decât apa şi decât pâinea. Fără acelea noi mai putem trăi în viaţa asta. Dar fără Cuvântul lui Hristos nimeni nu poate nici afla şi nici trăi adevărata viaţă, nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
De aceea, iată cât este de necesar fiecăruia dintre noi să ne însuşim Cuvântul lui Hristos din belşug! | Continuare »

CUVÂNTUL TĂU

Cuvântul Tău, Etern Stăpân,
e mai statornic decât toate,
a Tale-orânduiri rămân
pe veci de veci nestrămutate.

Cuvânt Slăvit, doar tu mi-eşti far,
avânt, putere şi iubire,
şi scut, şi-alin, şi drum, şi har
spre slavă şi desăvârşire!

Cuvântul Tău, Iisuse,-n veac
este-adevăr şi părtăşie
când toate pier şi se desfac
e-n veci curata Apă Vie.

Cuvântul Tău, Duhule Sfânt,
e frumuseţe şi putere,
etern şi dulce crezământ
spre Sărbătoare şi-nviere.

Cuvânt Slăvit, lumina mea,
tu-mi creşti curat viaţa nouă,
revarsă-mi zilnic peste ea
a prospeţimii tale rouă.

Sfânt Adevăr Desăvârşit,
fii-mi toiag şi scut, şi soare
pân’ la hotarul strălucit
de unde-i veşnic Sărbătoare!

Traian Dorz, Cântări de drum