Traian Dorz, Cununile slăvite
1. Nimeni nu poate fi mama copiilor tăi ca tine şi în locul tău. De aceea răspunzi de ei.
Nimeni nu poate să plângă ca tine şi în locul tău pentru păcatele tale. De aceea răspunzi de ele.
Nimeni nu se poate naşte din nou în locul tău şi pentru mântuirea ta. De aceea răspunzi de ea.
Nimeni nu va putea muri în locul tău, cum nu s-a putut naşte nimeni pentru tine din părinţii tăi.
De aceea trebuie să-ţi împlineşti răspunderile.
2. Nimeni n-a păcătuit în locul tău
şi nimeni nu va merge pentru tine în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, decât tu singur.
Căci tu eşti singuratic…
Până la urmă, fiecare suntem câte un singuratic.
Pentru tot ce eram datori să împlinim, va trebui să răspundem singuri.
3. Nu vezi tu că în cele mai grele clipe, oricât de împrăştiată ţi-ar fi fost inima prin altele
şi oricât de întinsă şi de largă ţi-ar fi fost fiinţa,
– chiar în cele mai grele clipe pentru tine, vezi cum ţi se smulg rădăcinile risipite şi ţi se adună fiinţa îm-prăştiată,
reducându-se până la marginile înguste ale sărăciei tale proprii
şi ale neputinţei tale mărunte şi personale.
În cele mai grele clipe rămâi numai singur, cu tine însuţi.
4. Numai nevoia îţi descoperă adevăratele tale dimensiuni cât de reduse îţi sunt.
Numai în mijlocul durerii se vede adevărata valoa¬re a omului cât de puţină este.
Şi numai dezbrăcat de podoabele vremelnice şi înşelătoare ale hainelor şi ale funcţiei sale,
când este privit fără ocheanul amăgitoarei măriri lumeşti, atunci bietul om – oricare biet om –, scos din mijlocul celor care îl duc sau pe care îi duce,
se vede ce este el în el însuşi.
Un nimic, un abur care se arată puţintel, apoi piere…
5. Tuturor oamenilor le place să se privească în-conjuraţi de condiţiile care le acoperă adevărata lor înfăţişare, adevărata lor nimică.
Căci condiţiile îi arată nespus mai frumoşi, mai curajoşi, mai înţelepţi şi mai buni de cum sunt.
O, cât de mult le place oamenilor să-şi retuşeze chipul
– şi ce deşertăciune este şi asta!
6. Vine ziua când privirile de foc ale lui Dumnezeu vor arde toate învelişurile din afară sub care noi ne ascundem adevărata fiinţă lăuntrică
şi ne va şterge orice retuşuri,
– iar atunci vom apărea în faţa Judecăţii Adevă¬rului goi, aşa cum am fost pe dinăuntru în trăirea şi în sim-ţirea noastră.
Aşa cum am fost în singurătatea noastră lăuntrică, în felul de viaţă pe care ni l-am ales
şi în îmbrăcămintea de fapte pe care ne-am ţesut-o noi înşine.
Aceasta va fi apoi veşnic adevărata noastră în-făţişare.
Căci aceia am şi fost într-adevăr.
7. Cum trec norii peste faţa strălucitoare a soarelui,
– iar el rămâne veşnic acelaşi,
cum trec valurile umbrelor curgătoare pe lângă stânca neclintită care le priveşte etern,
– iar ea rămâne aceeaşi
şi cum trec vânturile pe lângă vârfurile munţilor neclintiţi,
– aşa trec, şi trec, şi trec mereu toate…
Aşa toate se învechesc şi se schimbă,
aşa se nimicesc, se pierd şi se uită…
Numai Dumnezeu rămâne Acelaşi, Neschimbat şi Neînvechit, Nepieritor şi Neuitat.
Mereu Viu şi mereu Proaspăt,
Cald şi Strălucitor, veşnic Necesar şi Prezent…
Îl cunoşti tu?
8. Se schimbă vârstele omului şi ale omenirii – dar Dumnezeu rămâne la fel de necesar până la sfârşit,
pentru fiecare om şi fiecare generaţie.
9. Formele sub care Îl putem apropia pe Dumnezeu de priceperea noastră se schimbă după măsura pri¬ceperii noastre
şi după trebuinţele noastre.
Dar El rămâne Acelaşi, pentru orice pricepere
cu putinţă de atins
şi cu neputinţă…
10. Când suntem copii la vârstă sau la minte,
ni-L reprezentăm pe Dumnezeu într-un anumit fel – dar totdeauna ca fiind cea mai înaltă întruchipare a bună¬tăţii şi a înţelepciunii,
a frumuseţii şi a iubirii,
– şi ni-L reprezentăm în felul până la care se poate ridica priceperea noastră de atunci.
Şi cuprins.
Şi necuprins.
11. Când am depăşit vârsta copilăriei, anii şi pri-ceperea ei,
şi când priceperea noastră poate mai mult,
– atunci şi imaginea noastră despre Dumnezeu ne devine mai înaltă, mai luminoasă şi mai curată,
– dar şi în această nouă, mai plină strălucire, El rămâne Acelaşi. Mereu Înalt, mereu Sublim…
Şi atins.
Şi neatins…
12. În maturitatea noastră de gândire şi de pri¬ce-pere, în plinătatea puterilor noastre de sesizare şi de pă-trundere,
până la oricât de mari înălţimi sau profunzimi am putea înainta noi în această plinătate,
Dumnezeu, căpătând noi dimensiuni, ne va rămâne Acelaşi.
Tot aşa de aproape sau de departe de noi,
tot aşa de înţeles
sau de neînţeles.
13. Atrăgându-ne cu frumuseţea, cu strălucirea şi cu splendoarea bucuriilor Sale
mereu promiţătoare, mereu părând cu putinţă de atins şi de cuprins,
– dar şi cu încredinţarea, cu setea, cu simţământul sfinţitor al trebuinţei de a lupta încă şi încă, El ne rămâ-ne mereu Acelaşi,
dar deasupra tuturor, mereu sus şi mereu neatins.
Nu atât de greu, dar nici atât de uşor…
Nici atât de greu ca să ne cuprindă deznădejdea,
nici atât de uşor ca să zâmbim.
14. O, câte valuri au rostogolit vrăjmaşii înfuriaţi şi spumegând împotriva Domnului nostru Iisus Hristos,
cu urlete mânioase şi năvăliri sălbatice, ridicân¬du se împotriva lui Dumnezeu…
Cerul se întuneca de stolurile negre ale ameninţă¬rilor lor
şi lumea vuia de armiile lor grele…
Dar după ce vântul a trecut peste ei, spulberându-i pe toţi şi pe totdeauna, El a rămas Acelaşi,
Biruitorul şi groparul tuturor.
15. Câte furtuni de prigoane şi câţi nori de ură,
câte neguri organizate cu vicleşug
şi îndrumate cu meşteşug satanic,
câte lupte cumplite, susţinute cu nespus de mare preţ de îndărătnicie şi de cruzime,
au fost pornite prin veacuri împotriva lui Dumnezeu
de către toată lumea cea rea, văzută, şi de către cea rea, nevăzută,
– dar Dumnezeu a rămas Acelaşi, Neclintit şi Stră-lucitor.
16. După ce a trecut vremea lor, pământul şi marea i-a înghiţit pe toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu.
Vremea şi furtuna care i-a adus i-a dus pe totdeauna.
Unealta şi arma cea mai slabă şi mai trecătoare a lui Dumnezeu, TIMPUL, i-a nimicit pe toţi…
17. Împrejurările se pot schimba,
şi rânduielile şi legile pot să fie trecătoare,
şi locurile şi vârstele pot pieri,
şi legămintele, şi hotărârile, şi toate, toate celelalte lucruri văzute şi nevăzute, lumeşti şi omeneşti, pot să se nimicească şi să se mute,
– dar Dumnezeu şi Cuvântul Lui vor rămâne Etern Aceleaşi (Mt 24, 35; Isaia 41, 4).
Credinciosule, ai pe ce să te bizui, ca să nu te temi niciodată, de nimeni şi de nimic.
18. Binecuvântarea pe care noi I-o putem da lui Dumnezeu este deplina împărtăşire a acestor simţămin¬te care, revărsându-se de jos în Sus,
adică de la noi, cei mici, spre Tatăl şi Binefăcătorul nostru Cel Mare din ceruri,
este şi trebuie să fie învăluită în frumoasa evlavie a unei adânci smerenii
şi în curăţia unui desăvârşit respect ascultător.
19. Binecuvântările Domnului pentru noi, care, mereu revărsându-se de la Cel Preaînalt spre noi, cei de care El se îndură,
şi venind de la Cel Bogat spre noi, cei atât de săraci,
cuprind şi ele toate bogăţiile duhovniceşti şi trupeşti, văzute şi simţite,
în care ne luminăm şi ne hrănim cu toţii, din care ne mângâiem şi ne încălzim viaţa şi fiinţa,
prin care trăim
şi datorită cărora suntem.
20. Începând din inimile noastre – şi până la mar-ginea puterii noastre de cuprindere în afară,
în sus, în jos şi în toate părţile,
tot ce ne bucură ochii
şi tot ce întreţine viaţa noastră a tuturor
este numai revărsarea binecuvântărilor lui Dum-nezeu…
Slavă şi recunoştinţă veşnică Lui,
totdeauna
şi din partea tuturor!
Amin.