Un cuvânt al fratelui Traian Dorz trimis pentru nunta de la Iveşti – 2 mai 1982
Scumpii şi preaiubiţii noştri în Domnul, miri, părinţi, nuntaşi, fraţi şi surori de la nunta din Iveşti!
Slăvit să fie Domnul vă spunem din toată inima şi cu o îmbrăţişare sfântă, făcând cele mai calde urări pentru fericirea şi sănătatea voastră, atât cea sufletească, cât şi cea trupească, întrucât amândouă acestea sunt nişte daruri şi binecuvântări de la Tatăl nostru cel ceresc, spre binele tuturor celor ce-L caută şi-L laudă, şi-L slăvesc pe El (…).
Am dorit cu mare dor să putem lua această masă duhovnicească împreună cu voi. Împreună cu voi toţi, dragii noştri fraţi şi surori, şi să ne împărtăşim din plin sufletele noastre din pâinea cea gustoasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi din vinul cel dulce al cântărilor Sale, pentru că sufletul nostru este flămând şi însetat de-atâta vreme de aceste sfinte bunătăţi. Dar Domnul a îngăduit ca lucrurile să se petreacă altfel. Şi, pentru aceasta, se cuvine totuşi să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care va face ca şi aceasta să fie, până la urmă, tot spre slava Lui şi spre bucuria noastră.
Împreună cu această urare, la acest ospăţ sfânt şi bun pe care dragostea Domnului nostru ni l-a pregătit prin preaiubiţii noştri miri şi fraţi, dorim să ne unim şi noi, cei de departe, rugăciunile noastre cu cei prezenţi şi să cerem deplina binecuvântare a lui Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru toată viaţa celor doi tineri dragi care îşi unesc azi vieţile lor pentru ca împreună să-L poată iubi şi mai mult şi să-L poată sluji şi mai bine pe scumpul nostru Mântuitor şi Dumnezeu, Iisus Hristos.
Taina căsătoriei cu acest scop şi cu acest gând a şi fost rânduită de Dumnezeu, pentru a se împlini planul Său avut de la începutul zidirii cu omul pe care El l-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa.
S-au spus şi se vor mai spune aici multe gânduri şi îndemnuri frumoase şi folositoare pentru viaţa noastră pământească şi duhovnicească, din Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu, toate spre învăţătura şi spre îndrumarea atât a celor doi tineri care sunt în fruntea ospăţului de astăzi, cât şi pentru a tuturor celorlalţi, de orice vârstă ar fi fiecare, căci este scris: „Cuvântul lui Dumnezeu este cu adevărat o hrană”.
Petrecerea aceasta frăţească, această nuntă binecuvântată, are loc şi ea în aceste zile, îndată după Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când apostolii Domnului şi toţi ceilalţi fraţi şi surori care erau împreună cu ei trăiau momente pline de teamă sau de nădejde, cu bucurii sau cu îndoieli în inimile lor. Pentru că unii Îl văzuseră pe Domnul înviat, iar alţii încă nu-L văzuseră. Dintre cei cu îndoieli, care încă nu-L văzuseră pe Domnul, era şi Sfântul Toma, acest apostol care, în prima duminică după Înviere, a avut să vadă din partea Domnului, în chip deosebit, dragostea Sa, Care ştia starea lui şi Care i-a dat o dovadă minunată şi deosebită despre adevărul Învierii Sale şi al vieţii Lui, pentru ca să nu se mai îndoiască ucenicul Său niciodată în inima sa.
Trei dintre apostolii Domnului au avut să treacă, în timpul patimilor Sale, prin ispite de moarte. Iuda înainte de patimi, Petru în timpul patimilor, iar Toma după patimile Domnului. Cauza ispitirii şi a căderii fiecăruia dintre ei a fost că ei s-au despărţit de Domnul şi de fraţi. Iuda s-a despărţit din interes, din lăcomie. Petru s-a despărţit din frică. Iar Toma s-a despărţit din îndoială, din necredinţă. Aceste trei ispite îi încearcă şi astăzi pe cei mai mulţi ucenici ai Domnului şi fac să cadă mulţi în ispită. Căci aceste trei cauze îi despart şi astăzi pe foarte mulţi dintre cei care L-au urmat pe Domnul înainte. Îi fac să se despartă întâi de fraţi, apoi ajung să se despartă şi de Domnul Iisus Însuşi.
Iuda a ajuns să-L vândă pe Domnul Iisus numai prin faptul că începuse, în ultima vreme, să umble fără fraţi, să umble printre cei ce erau vrăjmaşi ai Domnului. Ei, când l-au văzut că îi place să umble fără ai săi, atunci uşor l-au prins în cursele lor. Că pe oricine începe să umble în ascuns de fraţi şi prin alte părţi decât cu fraţii şi cu Domnul, satana îl prinde totdeauna în cursa lui şi îl face să ajungă un vânzător şi o iscoadă. Până la urmă, plata lui este funia pe pământ şi iadul sub pământ, în veşnicie.
Petru a început să alunece în ispită când a început să se depărteze de Domnul. Spune Cuvântul Său: „Şi Petru Îl urma de departe pe Iisus”. Când a ajuns să se despartă de fratele său Ioan, cu care umblase mereu pe urmele Domnului şi cu care era şi atunci împreună acolo, atunci el a ajuns printre aprozii şi printre slugile vrăjmaşilor Domnului. Iar apoi, despărţit de Domnul şi de fraţi, a ajuns să se lepede cu blestem că nu-L mai cunoaşte pe Hristos, Domnul său. Aceasta era la un pas de căderea lui Iuda.
Toma a început şi el să cadă în îndoieli şi în necredinţă tot când s-a despărţit de ceilalţi fraţi, plecând singur cine ştie pe unde şi cine ştie după ce, departe de Ierusalim, departe de fraţi, departe de locul unde Mântuitorul le spusese să-L aştepte şi de unde nu trebuia să se depărteze el până la venirea Mântuitorului în mijlocul alor Săi. Domnul făcuse limpede şi clar această făgăduinţă. Ceilalţi au ţinut-o, dar Toma a uitat-o.
Domnul a avut milă de Petru şi de Toma, fiindcă ei s-au întors iarăşi între fraţi, cu pocăinţă şi cu lacrimi. Dar Iuda s-a pierdut pe veci, fiindcă el n-a mai avut nici pocăinţă, nici lacrimi, nici întoarcerea între fraţi după ce căzuse în ispită şi în păcat.
Printre toate învăţăturile de astăzi pe care le-aţi auzit şi le veţi mai auzi, să nu uităm nici unii înştiinţările Domnului din acest loc al Sfintei Scripturi. Că El este cu noi numai când suntem în unitatea şi în dragostea smerită şi ascultătoare de El şi de fraţi; între acei între care am venit la chemarea Domnului şi la punerea legământului nostru cu Domnul. Oricine a început să se despartă de fraţi şi să umble printre alţii, prin alte locuri şi printre alţi oameni, să stea de vorbă cu alţii şi să caute alte case decât cele ale fraţilor, ajunge un trădător şi un lepădat, un căzut din credinţă şi un îndoielnic. Această stare este ducătoare totdeauna la osândă, dacă Domnul şi pocăinţa nu intervin ca să-l întoarcă pe cel care a apucat aşa din nou între fraţi.
Avem şi noi atâtea pilde cutremurătoare şi grozave de fraţi care au ajuns în stări de acestea din pricină că s-au despărţit de unitatea frăţească, de învăţătura cea frăţească şi de ascultarea cea frăţească. Despărţirea aceasta de fraţi i-a dus în căderile cele mai grele, orbindu-i de tot şi sufleteşte, pentru ca nici măcar să vadă căderea în care au ajuns; ca nu cumva să se mai întoarcă iarăşi unde i-ar afla pe fraţi şi pe Domnul. Să ne cutremurăm de starea acestora şi să ne rugăm Domnului Duhului Sfânt să ne ţină în adevăr şi în dragoste, adică în învăţătura noastră şi între fraţii noştri, în Biserica noastră şi în adunarea noastră, pentru ca nu cumva, despărţindu-ne de aceste adăposturi mântuitoare, să cădem şi noi în ispită, apoi în moarte, apoi în osânda veşnică în care au căzut cei care n-au vegheat şi în care zac mulţi dintre cei despărţiţi de fraţi, de Lucrarea Domnului, de învăţătura sănătoasă şi de credinţa noastră de la început.
Noi, fraţi şi surori preaiubite ale Domnului, să veghem cu teamă şi cu rugăciune, în unitatea şi-n ascultarea dragostei noastre frăţeşti. Şi în rămânerea statornică şi credincioasă, cu smerenie şi sinceritate, înaintea Domnului, în adunarea noastră. Pentru ca nu cumva izolarea de fraţi şi depărtarea de Biserică să ne facă să cădem fie în una, fie în alta dintre cele trei ispite în care au căzut cei trei apostoli ai Domnului. Pentru că fiecare este o primejdie aducătoare de moarte. Să nu uităm că aceştia au fost apostolii care au auzit chiar din gura cea sfântă a Mântuitorului toate aceste înştiinţări. Şi dacă ei au putu să cadă, cu atât mai uşor putem cădea noi, dacă nu ţinem seama de aceste înştiinţări. Cei care au căzut, mulţi dintre ei, au fost cu adevărat unii dintre cei care se pretindeau înaintaţi în Evanghelie între noi. Ei, trupeşte, n-a murit încă. Dar sufleteşte sunt nişte pierduţi pentru totdeauna, pentru că starea în care sunt ei este aducătoare de moarte şi de osândă veşnică.
Înştiinţarea Cuvântului lui Dumnezeu din Epistola către Evrei, capitolul 10, [este] un avertisment cutremurător pentru fiecare dintre noi, de care trebuie să ţinem seama. Pentru că cei care n-au ţinut cu seriozitate seama de acest lucru iată unde au ajuns. Nu-s departe mulţi dintre cei care sunt deja în starea asta. Îi şi ştiţi cu numele şi trebuie să vă îngroziţi de orbia şi de prăpastia, şi de osânda în care au ajuns. Pentru că ei nu se mai întorc, nu se mai pot întoarce niciodată. Fiindcă s-au lepădat de Duhul Harului lui Dumnezeu, Care i-a adus odată şi i-a înştiinţat să rămână pentru totdeauna smeriţi şi sinceri în mijlocul fraţilor, lângă Domnul.
„Să nu vă părăsiţi deci adunarea voastră, spune Cuvântul sfânt, cum au unii obicei.” Vai, ce nenorocit obicei! Fiindcă această părăsire a adunării, a învăţăturii şi a fraţilor este păcatul care duce la starea de pierzare, din care se poate foarte lesne să nu mai fie nici o scăpare, cum nici nu este pentru nici unii şi dintre cei pe care îi cunoaştem. În Epistola către Evrei, la capitolul 10, de la versetul 25 până la 27, se spune acest cuvânt cutremurător. Şi din acest loc al Sfintei Scripturi se vede limpede că părăsirea adunării este o răzvrătire împotriva fraţilor, iar păcatul acestor răzvrătiri este osândit totdeauna la aşteptarea înfricoşată a judecăţii şi la văpaia focului mistuitor şi veşnic.
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne ajute pe noi toţi ca nici unul şi nici una să nu ne despărţim de Biserica noastră, de adunarea noastră, de fraţii noştri, de învăţătura noastră cea bună şi străbună, de simţământul dragostei noastre, de patria noastră şi de poporul nostru în care ne-am născut. Pentru ca nu cumva să ajungem printre străinii şi vrăjmaşii care să ne facă apoi şi pe noi nişte vânzători, nişte lepădaţi, nişte necredincioşi, cum au ajuns cei de pilda cărora şi de starea cărora trebuie să ne cutremurăm, că sunt dintre noi şi printre noi.
Ci, cu o dragoste de fraţi neprefăcută, să ne ajute Domnul Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să fim nedespărţiţi de bunurile cele veşnice ale dragostei, ale adevărului, între fraţii noştri şi între copiii Domnului unde ne-am născut şi unde am crescut până astăzi, ca să ne mântuim noi şi copiii noştri, şi tot neamul nostru şi acum, şi în vecii vecilor.
Acestea sunt îndemnul, dorinţa şi rugămintea noastră pe care, în acest scurt cuvânt, am dorit să vi le aducem la cunoştinţă şi să ni le punem pe inimă mai ales în aceste vremuri când ispita căderii, ispitele prăbuşirii sufleteşti au pierdut şi-i mai pierd pe atât de mulţi care se despart de fraţi şi de învăţătură, şi de unitate şi ajung astfel nişte vânzători, nişte iscoade, nişte tulburători, nişte dezbinaţi, nişte făcători de rău împotriva Lucrării lui Dumnezeu – în care au venit să se mântuiască, dar în care şi-au găsit, prin neascultare, numai pierzarea şi osânda lor şi a celor care îi urmează în rătăcirea şi neascultarea în care au căzut.
Domnul şi Dumnezeul nostru să vă binecuvânteze, scumpii noştri miri de astăzi; şi pe voi, dragi părinţi trupeşti şi sufleteşti care-i însoţiţi; şi pe voi, scumpi fraţi şi surori care sunteţi împreună cu ei la acest ospăţ binecuvântat, întărindu-vă şi mângâindu-vă din Cuvântul lui Dumnezeu, care vă poate păzi de orice cădere şi vă poate ajuta în orice gând şi lucru bun în acest scurt timp al pribegiei noastre pe pământ, până vom ajunge dincolo de toate aceste lucruri, în Împărăţia Domnului şi Mântuitorului nostru, în care toate acestea nu vor mai fi şi în care bucuria noastră cu El şi cu toţi ai Lui va fi fără de sfârşit. Întăriţi-vă şi mângâiaţi-vă cu toate cuvintele lui Dumnezeu. Hrăniţi-vă şi adăpaţi-vă din pâinea şi din vinul cel dulce şi scump al Cuvântul lui Dumnezeu şi al cântărilor Lui, pentru ca să căpătaţi putere şi binecuvântare pentru restul zilelor pe care le mai avem de dus fiecare în locul unde ne-a aşezat Dumnezeu să lucrăm, să luptăm, să răbdăm, să veghem, să ne rugăm şi să muncim pentru câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu pentru noi şi pentru alţii.
Hrăniţi-vă de-ajuns din acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Căci Cuvântul lui Dumnezeu şi cântările Lui, şi rugăciunile Sale sunt o hrană îndeajuns, care satură nu numai sufletul, ci şi trupul nostru. Atâtea zile au stat altădată ucenicii şi ascultătorii Domnului fără hrană trupească în jurul Cuvântului Său… şi nici unii n-au simţit că le este foame şi sete. Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu le dădea această îndestulare trupească. Şi trupească… Fiindcă aşa este Cuvântul lui Dumnezeu: plin de putere pentru întreagă fiinţa noastră. Hrăniţi-vă din el şi luaţi-vă gândul de la tot ceea ce este străin de Cuvântul lui Dumnezeu, cum spune sfânta înştiinţare: „Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm”. Aşa cum a făcut Maria când Mântuitorul era în casa lor din Betania. Avem vreme, după ce Domnul pleacă, după ce fraţii pleacă, după ce adunarea se sfârşeşte, avem vreme destulă şi pentru celelalte trebuinţe, trupeşti. Dar acum sufletul nostru să se sature şi să se bucure de Cuvântul lui Dumnezeu. Numai de Cuvântul lui Dumnezeu!
Domnul să vă dăruiască din plin toate binecuvântările care decurg din ascultarea smerită şi sinceră a cuvintelor Sale, şi pentru trupul, şi pentru sufletul nostru. Şi pentru noi, şi pentru familia noastră. Şi pentru fraţii de aici, şi pentru toţi ceilalţi care vă însoţesc cu rugăciunea, cu dragostea, cu duhul lor şi care împreună petrec aici în ascultarea şi în părtăşia Domnului.
Harul Său să vă dăruiască din plin binecuvântarea Lui în toate privinţele. Şi, în mijlocul familiei trupeşti şi al celei sufleteşti în care v-a aşezat Domnul Dumnezeul nostru, să vă câştigaţi fericirea voastră şi pentru viaţa asta, şi pentru cea veşnică. Să vă ajute să umblaţi împreună cu cei iubiţi ai voştri şi ai Lui.
„Harul, îndurarea şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului nostru Iisus Hristos”, în Duhul Sfânt şi în frăţietatea cea sfântă a Lui (II Petru 1, 2). Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Din partea fratelui care vă iubeşte, care nu s-a despărţit niciodată de Domnul şi de voi şi nu se va despărţi niciodată…
Slăvit să fie Domnul!