Moise Velescu, din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

… Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat, cu voluntari luptători – preoţi şi mireni – în toate părţile ţării – un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrul Bisericii. În acest înţeles, din prilejul discuţiei – în jurul statutelor de la Oradea – fratele I. Gr. Oprişan a scris în foaia «Oastea Domnului»:
„Tovărăşia Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc de care Biserica trebuie să se bucure, dar nicidecum să-l oficializeze. Biserica – respectiv Sfântul Sinod – are dreptul a supraveghea ca să nu se mai abată sufletele de la matca ortodoxă; are datoria de a îndrepta, atunci când se fac greşeli, şi a capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovniceşti a sufletelor, este a opri tocmai acţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe“ (foaia «Oastea Domnului» nr. 44, anul 1932).
De la începutul Oastei, eu m-am ţinut pe linia aceasta. Şi am luptat mereu în direcţia aceasta, ca Oastea să fie şi să rămână ceea ce Domnul a inspirat-o: un voluntariat de luptă duhovnicească în cadrele Bisericii. În deosebire de acest voluntariat, Mitropolia de la Sibiu a plecat cumpăna tot mai mult spre oficializarea Oastei.
Cu prilejul adunării F.O.R.-ului de la Sibiu, acest lucru s-a putut vedea lămurit. S-a vorbit şi s-a scris atunci desluşit despre cele trei societăţi ale Eparhiei: F.O.R., Soc. «Sf. Gheorghe» şi Oastea Domnului.
Oastea Domnului nu mai era un voluntariat al ţării întregi, ci era şi ea o societate eparhială, pusă sub aceleaşi acoperişuri cu alte două societăţi.
Această amestecătură n-a plăcut ostaşilor. S-a văzut aceasta şi din faptul că – cu toate apelurile – ostaşii n-au voit să vină la Sibiu, decât foarte puţini. Şi cei veniţi şi-au arătat nemulţumirea.
Dacă n-ar fi fost ambiţiile personale, religioase şi eparhiale, Oastei i se putea păstra – printr-o lămurire paşnică a lucrurilor – drumul ei lămurit de voluntariat duhovnicesc.
Pe lângă asta, Î.P.S. Sa insistă tot mai mult să intre în foile Oastei şi lupta confesională cu uniţii, ceea ce, iarăşi, nu cadra cu caracterul pur duhovnicesc de evanghelizare al Oastei, mai ales, având în vedere faptul că avem în Oaste o mulţime de fraţi greco-catolici. Mergeam vădit spre oficializarea Mişcării. Eu însumi eram, mai mult, numai o firmă pentru Oastea Domnului. Directivele se dădeau peste mine. Ca o dovadă, amintesc numai faptul: în preajma adunării F.O.R.-ului, «Lumina Satelor» a publicat că, în adunarea Oastei, se vor lua hotărâri de mare însemnătate pentru viitorul Oastei. Mie însă nu mi-a spus nimeni nimic despre această vestire. Am aflat-o şi eu, ca oricare alt cititor, din foaie, fără să ştiu nimic, cu toate că eram atunci la Sibiu. Şi atunci, eu mi-am zis în mine: desigur, în inspiraţia şi creaţia Oastei Domnului eu am o răspundere, eu am o înfricoşată răspundere în faţa Aceluia Care m-a făcut trâmbiţaşul acestei Mişcări… Eu trebuie să suflu din trâmbiţă „desluşit“… Să arăt lămurit calea pe care Domnul a trasat-o acestei Mişcări. Altcum, în Ziua cea Mare a Judecăţii, voi auzi fioroasa întrebare: Iosife! unde erai atunci când Oastea lua un drum care nu era al ei?… De ce tăceai atunci când trebuia să strigi de pe acoperişul casei?
În faţa acestui examen de conştiinţă, mi-am zis: cu numele meu de iniţiator al acestei Mişcări, nu mai pot răspunde pentru o altă îndrumare ce i se dă şi i se va da Oastei. Nu mai pot răspunde pentru un lucru pe care e scris numele meu, dar nu mai e al meu. Sub această apăsare de răspundere sufletească am scris la foaie aceste tâlcuiri cu călătoria spre Canaan etc. – în care le dădeam fraţilor să înţeleagă că Oastea e la o răspântie, că vin cele două feluri de oşti. Că vine oficializarea Oastei.
Şi, iată, ea vine. Vine repede. Prin «Telegraful Român»… preoţii sunt invitaţi, din oficiu să ia, pe tot locul, conducerea Oastei. Întrebarea este însă ce se întâmplă atunci dacă preotului nu-i place de Oaste şi dacă se duce la ea numai din oficiu, dar nu din dragoste? Şi aşa ia sfârşit voluntariatul Oastei şi vine Oastea cea oficială.
Vine oastea „cea cu poarta largă“. Într-o adunare a Oastei, am înţeles că li s-a dat voie fraţilor să facă sporturi, să se dea pe gheaţă (să patineze), să cerceteze cinematografele „bune“ etc. Adică, iată, au început a se îndrepta „exagerările“ pr. Trifa.
Eu mulţumesc lui Dumnezeu că n-am adormit la post. Am suflat din trâmbiţă în faţa primejdiei. Am strigat adevărul. Şi îl voi striga mereu, oricât de grea ar fi calea Crucii pe care trebuie să meargă toţi cei ce spun Adevărul.

Iubiţii mei fraţi ostaşi!

Am dat până aici, pe scurt, o istorie din care puteţi vedea că de la început calea mea şi calea Oastei au fost calea Crucii, calea Jertfei.
Şi calea aceasta nu s-a sfârşit. „Istoria“ nu s-a sfârşit. În ea se scrie acum capitolul din urmă, capitolul cel mai greu: peste Golgota, la mântuire… şi peste Calvar, la biruinţă.
„Vă rog, iubiţii mei, să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele“ (Efeseni 3, 13). Trebuia să se întâmple şi aceasta. Orice jertfă adevărată îşi are drumul Crucii. Aceasta a fost şi este soarta de totdeauna a ucenicilor Domnului, care şi-au luat pe suflet misiunea şi s-au jertfit pentru Domnul. Drept răsplată, li s-a întins pe urmă cununa de spini şi au fost târâţi, ca nişte făcători de rele, în faţa „dregătorilor“ (Luca 21, 12). Fraţii mei! „Vă scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi“ (II Cor. 2, 4). A trecut o lună de când stau închis într-o temniţă a tăcerii. Sunt oprit cu forţa publică să mai grăiesc despre Iisus cel Răstignit. Eu însă stau liniştit. Căci stau închis cu Iisus cel Răstignit, cu «Isus Biruitorul» şi El va birui.
Mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu că m-a trecut mereu prin furtuni şi izbelişti, ca să trăiesc aievea Scripturile. Am ajuns acum la un capitol nou; la capitolul cel mai greu: când sunt prigonit, acuzat şi batjocorit din toate părţile, iar eu trebuie să tac. Este asta, desigur, cel mai greu examen. Dar Cuvântul lui Dumnezeu mă întăreşte şi mă mângâie, arătându-mi mereu că aşa trebuie să se întâmple.
Din faţa prigoanelor, m-am refugiat în cămara psalmistului. Şi am aflat aici tocmai ceea ce-mi trebuie. Niciodată nu l-aş fi înţeles pe Psalmistul David, cu „prigonitorii“, dacă n-aş fi ajuns aici. Trăiesc acum aievea ce spunea Psalmistul: „Scoală-Te, Doamne, împotriva urgiei potrivnicilor mei, trezeşte-Te ca să-mi ajuţi şi rânduieşte o judecată“! (Psalmul 7, 6). Căci Tu îmi sprijineşti dreptatea mea şi pricina mea şi stai pe scaunul Tău de domnie ca un Judecător Drept (Psalmul 9, 4). Nu mă lăsa, Doamne, la bunul plac al potrivnicilor mei (Psalmul 27, 12). Apără-mă Tu, Doamne, de potrivnicii mei, luptă-Te Tu cu cei ce se luptă cu mine (Psalmul 35, 1). Doamne, Tu vezi, nu tăcea. Trezeşte-Te şi scoală-Te să-mi faci dreptate, ca să nu zică în inima lor: „Aha! Iată ce doream: l-am prins, l-am înghiţit“ (Psalmul 35, 22-25). Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă, căci la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare, până va trece fărădelegea. Eu strig către Cel Preaînalt, către Dumnezeu, Care lucrează pentru mine. El îmi va trimite izbăvire din Cer, în timp ce prigonitorul meu îmi aruncă ocări (Psalmul 57, 1-3). Oricare le-ar fi puterea, eu în Tine, Doamne, nădăjduiesc, căci Dumnezeu este scăparea mea (Psalmul 59, 9). El este stânca şi ajutorul meu, turnul meu de scăpare (Psalmul 62, 6). Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic (Psalmul 56, 4). Dumnezeu este – iubiţii mei fraţi – adăpostul şi sprijinul nostru. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor (Psalmul 46, 1-3).
Fraţii mei, multe aş avea să vă spun! Şi multe vă voi spune din „şcoala“ aceasta, când Domnul îmi va reda libertatea de a grăi. Acum vă spun numai atât:
În faţa mea stă acum, iubiţii mei, drumul despre care zicea Mântuitorul: „Vor pune mâna pe voi şi vă vor prigoni; vă vor arunca în temniţă. Şi vă vor târî înaintea dregătorilor, din pricina Numelui Meu“ (Luca 21, 12).
Stau gata să plec pe drumul acestei cruci. Vă rog, iubiţii mei, să mă însoţiţi cu rugăciunile voastre în acest drum. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, ca Domnul să mă întărească.
Şi, dacă va fi să cad pe drumul Crucii, eu vă rog, iubiţii mei, să nu mă uitaţi. Să nu mă uitaţi, căci v-am iubit şi vă voi aştepta pe toţi în Ierusalimul cel Ceresc, unde Domnul ne va mângâia pentru toate câte am suferit şi ne va trece în odihna şi bucuria Lui cea veşnică.
Vă salut cu cuvintele Apostolului Pavel: „De aceea, preaiubiţii şi doriţii mei fraţi, rămâneţi tari în Domnul“ (Filipeni 4, 1).
Acum se dă examenul cel mare al Oastei şi al ostaşilor. „Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre!“ (Evrei 12, 2).
Cu ochii ţintă la Iisus Biruitorul! Cu El vom birui!

Preot Iosif Trifa