Când suntem în biserica şi în adunarea Domnului Dumnezeu, noi stăm în faţa Lui şi în Casa Lui, unde auzim Cuvântul Lui cel Sfânt. Oare cum te întorci tu de acolo? Tot aşa gol şi fără folos, cum te-ai şi dus de ani şi ani – sau vii plin de Cuvântul şi de Duhul Domnului?
Priveşti tu oare la Crucea lui Iisus şi la Jertfa Lui, la slujba şi la altarul Lui cu uşurătate, cu obişnuinţă şi cu neascultare sau, şi mai rău: cu râs, cu critică, cu necredinţă, cu batjocură şi cu răceală? Te întorci tu de acolo mai rău, mai păcătos şi mai vinovat de cum te-ai dus – sau mai bun?
Priveşti tu în Casa Domnului cu cutremur la Hristos şi cu lacrimi, cu pocăinţă, cu smerenie, cu recunoştinţă, ca să te întorci fericit din faţa Lui – ori cum priveşti la El? Cum priveşti acolo la fraţii tăi, la semenii tăi, la mai-marii poporului tău? (Fapte 23, 5; 2 Petru 2, 10-11; Iuda 8). O, ce mare însemnătate au aceste întrebări pentru sufletul tău, dar şi mai mare au răspunsurile tale la ele!
Ştii oare tu că, mergând în faţa Domnului, eşti dator să ierţi toate păcatele tuturor semenilor tăi, să te rogi pentru toţi şi să-i priveşti pe toţi mai presus ca pe tine însuţi (Mat. 6, 14-15; Luca 6, 27-28; Rom. 12, 10; Filip. 2, 3). Numai aşa vei avea un folos mântuitor de tot ce auzi şi tot ce vezi stând acolo în faţa şi în Casa Domnului!
Îngenunchează şi tu acum înaintea altarului, cu evlavie, şi te roagă fierbinte pentru pacea lumii întregi, pentru bunăstarea tuturor oamenilor, pentru mântuirea tuturor vrăjmaşilor tăi, pentru fericirea tuturor celor dragi ţie, cu dragoste pentru toţi, chiar pentru toţi semenii tăi şi pentru tot ce-ţi porunceşte Sfântul Cuvânt al Domnului şi sfântul cuget al tău, – fiindcă numai aşa te vei întoarce fericit de acolo!
În ce fel mergem noi – dacă mai mergem – în lăcaşul Domnului cel sfânt? Ce privim acolo şi cum privim? Privim noi oare feţele şi trupurile oamenilor sau îmbrăcămintea lor, sau păcatele lor, ca să-i judecăm?
– Sau privim la păcatele noastre, ca să ne judecăm numai pe noi înşine şi să ne smerim Domnului? (Luca 18, 10-14).
Dacă vom privi la alţii, ca fariseul, vom fi judecaţi, dar privind ca vameşul, vom fi mântuiţi. Judecând pe alţii – oricine ar fi ei – ne vom întoarce osândiţi noi înşine, – dar judecându-ne numai pe noi înşine, ne vom întoarce întotdeauna binecuvântaţi.
Petrecerea cu Hristos este totdeauna fericită, plină de bucurie şi aducătoare de mari binecuvântări cereşti pentru orice suflet credincios. Orice clipe petrecute cu Domnul, în orice vreme şi în orice loc, aduc cu ele un mare şi binecuvântat folos sufletului credincios.
Sunt în petrecerile cu Domnul unele clipe şi unele locuri în care bucuria Prezenţei Lui este negrăit de mare şi deosebit de scumpă. Binecuvântările căpătate atunci sunt nebănuit de strălucite şi rămân de neuitat. Fericit sufletul care le trăieşte mereu şi nu le uită niciodată!
Petrecerea cu Hristos, împreună cu mulţimea celorlalţi fraţi credincioşi este, desigur, plină de bucurie, dar petrecerile cu El în singurătatea odăiţei tale sau în singurătatea încercării pentru El (Mat. 6, 6), sunt cu totul altfel! Nespus mai sfinte şi mai de neuitat.
Petrecerea cu Hristos în lumina Crucii, adică în libertate şi în lărgime, când vremile sunt paşnice şi fără piedici, şi fără teamă – cu mulţime de fraţi şi de surori – este, desigur, plină de multe binecuvântări! Dar petrecerea cu El în umbra Crucii, în necazuri, în încercări, în strâmtorări, în cuptorul suferinţei (Dan. 3, 25), o, asta este altceva, – este cu totul altceva!
Petrecerile cu Hristos în timpul zilei, adică în vremea când eşti sănătos şi când îţi merge bine, şi când ai vreun câştig plăcut pentru asta sau din asta – este, desigur, mulţumitoare. Ba, aceste petreceri pot ajunge uneori chiar numai nişte distracţii dorite, căutate de mulţi şi cu plăcere. Nişte obişnuinţe plăcute, dar fără roadă deosebită, fără fior deosebit, fără urmări deosebite în trăirea noastră duhovnicească cu Hristos. Vai de sufletele noastre când alunecă spre asta! Căci de la starea asta căldicică este numai un pas până la iad.
Petrecerile adevărate cu Dumnezeu, lângă Hristos, în Hristos şi pentru Hristos în vremea de întuneric şi părtăşia cu El în suferinţe (Filip. 3, 10), aceasta este adevărata şi sfânta participare la jugul şi la sarcina lui Iisus (Mat. 11, 29), aceasta este răbdarea ocării Lui (Evrei 13, 13), aceasta este împărtăşirea soartei Lui şi alipirea necontenită de El… A fi cu El în timpul privegherilor nopţii Sale, aceasta este adevărata petrecere cu Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos!
Binecuvântările primite în suferinţele Domnului şi în cuptorul încercărilor Lui sunt revărsările tainice şi neuitate ale Duhului Sfânt. Lumina şi harul părtăşiei cu Hristos în astfel de stări sunt marile împărtăşiri cu Dumnezeu. Cei care le-au cunoscut, nu le vor uita niciodată. Cei care le-au cunoscut – se cunosc şi ei.
Nicăieri altundeva pe pământ şi în nici o altă stare din viaţă, Dumnezeu nu Se mai dă sufletului omenesc prin trăiri şi împărtăşiri atât de înalte şi de adânci cu El ca acolo, în cuptor, şi ca atunci, în suferinţă. Dacă sufletul ajuns acolo este cu adevărat la înălţimea cerută de locul şi de timpul acela.
Nici chiar acelaşi suflet nu va mai gusta după aceea, nici o altă dată pe pământ, harul de care s-a împărtăşit acolo şi atunci. Dar nici nu-l va mai putea uita niciodată, dacă s-a împărtăşit cu adevărat din el.
Acest har deosebit de a suferi cu Domnul şi pentru El, care era atât de cunoscut şi de preţuit în Biserica Creştină din primul veac şi care a strălucit atât de cereşte în viaţa primilor creştini, dându-le atâta frumuseţe, biruinţă şi roadă, – a ajuns acum dureros de rar, a ajuns astăzi atât de puţin cunoscut şi gustat, încât pare că nici nu mai este nicăieri. Încât pare cu totul străin acela care mai vorbeşte despre el.
Cele nouă fericiri care se cântă astăzi în biserici sunt numai nişte promisiuni frumoase, dar care parcă nu-l mai interesează şi nu-l mai priveşte pe nici unul dintre creştinii de astăzi. Căci nu le mai caută şi nu le mai doreşte nimeni… Sau sunt numai nişte dureroase amintiri ale unor vremi fericite în care ele acopereau o comoară de trăire, plină de dragoste şi de roade a Bisericii lui Hristos. Poate de aceea azi nici nu se mai cântă, de obicei, decât – grăbit – începutul şi sfârşitul lor. Pentru că la mijloc de fapt nu mai este nimic.
Din vremea primilor creştini au rămas obiceiurile frumoaselor privegheri ale nopţilor de rugăciune petrecute în lăcaşurile Domnului, unde sufletele ar trebui să stea atât de curate şi de treze pe cât trebuie să fie de aprins duhul rugăciunilor care se rostesc în Casa Domnului nostru.
Sufletele noastre ar trebui să stea în Casa şi în faţa Domnului atât de curate şi treze pe cât erau de curate şi de treze ale sufletelor acelora care petreceau odinioară nopţile Domnului în Casa Lui. Dar, o Doamne, unde sunt sufletele care să dorească astăzi aceasta? Fă-le măcar pe ale noastre!
Amin.
Traian Dorz, GARANŢIA VEŞNICĂ